Căi iniţiatice in scrierile sadoveniene

Note despre Creanga de aur

Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gîndul la pictorul englez Turner care redă în pictura cu acelaşi nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, “oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi, sau la celebra lucrare în 12 volume semnata de James George Frazer, apărută începînd cu 1890, cunoscînd mai multe ediţii ca şi varianta prescurtată, tradusă în multe limbi, rămasă pînă în ziua de astăzi o lucrare de referinţă pentru cei preocupaţi de mitologie şi religie comparată   (în treacăt fie spus, Mircea Eliade afirma că a început să înveţe limba engleză pentru a-l putea citi pe Frazer). Pentru noi, românii, Creanga de aur este însă şi una din scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu.

Dar nu întotdeauna opera unui scriitor, fie el şi de geniu cum este cazul lui Sadoveanu, este receptată cursiv, exclusiv prin apel la axiologie şi criteriu literar; se suprapun de multe ori, de prea multe ori, iar opera sadoveniană nu a scăpat nicidecum unui astfel de proces, criterii conjuncturale care nu discută opera. Poate că şi aceasta este pecetea pe care o lasă creaţia de geniu, aceea de a stîrni controverse.

Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era destul de nefamiliară mediului literar românesc şi trimitea fără echivoc la surse cărturăreşti, pe care scriitorul ştia să le disimuleze, iar criticii nu se oboseau să le identifice. În mult citata Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, Călinescu nu pomenea nimic despre o scriere în care alţi critici vor vedea cheia de boltă a operei, întîmplare ce amintea pilda din Psalmul 117: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea  semănătorismului, încît puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae Manolescu, în deceniul al VII-lea al secolului trecut, prezenta un scriitor de sursă cărturărească, iar pe urmele sale, Alexandru Paleologu avea să adîncească lectura pentru a ajunge la teme iniţiatice, la conturarea viziunii sadoveniene despre lume şi viaţă. “Această viziune, afirmă Alexandru Paleologu, este legată de o străveche tradiţie, pe care am numit-o, într-un sens mai larg, “iniţiatică” (termen care nu-mi place), dar pe care Sadoveanu o desemnează, nu o dată, ca “pitagoreică” şi care, de fapt, deşi se reclamă de la nişte origini imemoriale, este mult mai recentă, anume cea francmasonă. Cuvîntul acesta nu putea fi folosit decît cu extremă parcimonie şi multă prudenţă. Totuşi, este cuvîntul-cheie cu privire la Sadoveanu, după cum e şi cu privire la Goethe. A face abstracţie de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă, în ultimă instanţă, a rămîne la o înţelegere exterioară, propriu-zis “profană”, chiar dacă excelentă sub raportul “comentariului critic”.

Creanga de aur a lui Sadoveanu este o scriere căreia nu i-au fost epuizate posibilităţile de interpretare, evident rămînînd în zona a ceea ce poate fi demonstrat şi argumentat, şi respingînd domeniul elucubraţiilor sau al unei păguboase simbolatrii obscure şi confuze. Sub forma unui basm-povestire, cu un exemplar talent literar ne sînt relatate peregrinările magului Kesarion Breb pe tărîm egiptean pentru iniţiere şi în Bizanţ, acolo unde în epoca în care se plasează povestirea, sfîrşit de secol VIII, “împăraţii slujesc o rînduială nouă a lui Dumnezeu”. Adresîndu-se celor ce-l însoţeau în călătoria spre Obîrşii, Stamatin le vorbea elevilor săi despre religia celor vechi, despre fiinţa misterioasă a Magului: “Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vîrtejuri de zloată am ajuns pînă la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătîndu-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurîndu-i numele într-o altă limbă decît cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adîncime căţelul pămîntului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stîncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sîn; îi ajungea barba la pămînt şi genele la piept; deasupră-i fîlfîia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb… Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile”. Magul din Creanga de aur este aidoma celui din poemul eminescian Strigoii, prozatorul amintind şi versul în care timpul este reprezentat printr-un alb şi-un negru corb.

Între îndemnul celui de-al treizeci şi doilea Decheneu adresate urmaşului său: “te  vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu cînd eram ca tine. Vei spune cuvîntul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvîrşită, sălăşluind în acel templu şapte ani”  şi bucuria acestuia la revenirea la Obîrşii a  urmaşului, a celui de-al treizeci şi treilea Decheneu care va fi “cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, sîntem martorii unui parcurs în care abundă elemente iniţiatice, semn al credinţei sadoveniene că pentru descifrara tainelor vieţii şi lumii trebuie să mai fie o cheie, un cuvînt de trecere către un alt orizont de înţelegere. Să nu creadă cineva că romanul Creanga de aur este un compendiu de spiritualitate şi ritualistică Masonică; dar nici să se îndoiască de forţa aluzivă a trimiterilor sadoveniene cît se poate de explicite pentru ochii minţii, amintindu-ne îndemnul bătrînului Decheneu către Kesarion: “Să străpungi stînca materiei şi să te eliberezi cătră Divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decît prin spirit, cu dragoste şi dreptate.(…) Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii”.

Amintim doar cîteva din aluziile transparente din povestea acestui iniţiat care a fost Kesarion Breb: purificarea prin apă, adunarea anuală la solstiţiul de vară, ceremonia tainică şi interdicţia divulgării, Delthamistic, principiul de înţegere universală a noţiunilor, înfrăţirea iniţiaţilor într-o limbă mută, la care se adaugă cele din citate şi multe altele. De unde această nostalgie a originarului, regresiunea la civilizaţia arhaică, la unitatea omului cu natura, la restaurarea arhetipului primordial? Este drept că în anii ’30 ai secolului al XX-lea a existat în un curent de gîndire care căuta fondul tracic al culturii române, în dispută intervenind printre alţii Dan Botta, Lucian Blaga şi Vasile Pârvan, dar nu insistăm asupra acestor aspecte. Pe de altă parte, Sadoveanu în repetate rînduri face trimitere la Pitagora (“Pilaştrii de la Memphis şi numerele de aur ale lui Pitagora vor domni pînă la istovirea ciclurilor”, prefaţa la Viaţa lui Ştefan cel Mare; “Pitagora este părintele nostru european”, “Pitagora atribuia numerelor o virtute misterioasă, formativă şi specifică, graţie căreia universul însuşi există aşa cum este, ordonat şi armonios. Principiul suprem este unitatea primordială”, afirma într-o conferinţă ţinută în 1934, în cerc închis, după mărturia lui Const. Mitru, deţinătorul textului. Interesul pentru Pitagora poate fi explicat prin menţionările pe care le fac Herodot şi Iamblicos, pe care le preia Platon în dialogul Charmides şi care afirmă că taumaturgul şi zeul Zamolxis ar fi fost discipol şi sclav al lui Pitagora, el însuşi peregrin prin Egipt şi Babilon, Italia şi Fenicia, înainte de a veni la Crotona unde şi-a desăvîrşit doctrina predată iniţiaţilor.

Citeste mai departe »

Studii de istorie a esoterismului

La împlinirea vîrstei de 70 de ani, prietenii şi foştii elevi au oferit esoterologului Jean-Pierre Laurant un volum omagial: Etudes d‘histoire de l’esoterisme, sous la direction de Jean-Pierre Brach et Jerome Rousse-Lacordaire, editions du Cerf, Paris, 2007, 458 p. În mica lume a esoterologilor, Jean-Pierre Laurant este una din personalităţile atipice; a făcut studii de istorie, a susţinut lucrarea de doctorat în 1990, a fost profesor de liceu, primar al micii localităţi Vezaponin, a ţinut cursuri de istoria esoterismului la Ecole pratique des hautes etudes. Întîlnirea cu opera lui Guenon avea să determine interesul său pentru esoterism. Jean-Pierre Laurant este autorul cîtorva cărţi importante despre esoterismul creştin şi despre Guenon, dintre acestea amintim: Le Sens cache selon Rene Guenon (1975), Symbolisme et Ecriture, le cardinal Pitra et la clef de Meliton de Sardes (1988), L’Esoterisme chretien en France au XIX siècle (1992), L’Esoterisme (1993), Le Regard esoterique (2001), Rene Guenon, les enjeux d’une lecture (2006), acestora adăugîndu-se un număr impresionant de studii şi articole publicate în lucrări colective sau reviste de specialitate. Volumul dedicat gîndirii sale caută să surprindă originalitatea punctelor sale de vedere, în prefaţa cărţii Emile Poulat surprinzînd admirabil esenţa căutărilor esoterice: ” Esoterismul , efortul său intelectual şi căutarea sa spirituală au apărut cînd spiritul ştiinţific născînd a început să fisureze acest univers mental şi să treacă de Dumnezeu pentru a construi propriul univers. Esoterismul nu se explică şi nu se înţelege fără această referinţă la opera secularizantă a modernităţii. Esoterismul ne invită să nu uităm niciodată că, dacă ştiinţa este una, dacă experienţa este una, lectura experienţei şi a operei sale este totdeauna plurală, ireductibilă, fără sfîrşit, cum este cea a Bibliei”.

Este bine ştiut că asupra definiţiei esoterismului planează o multitudine de viziuni, ca şi o nefericită dihotomie între esoterismul modern occidental şi…altele, deşi asupra esoterismului islamic au apărut în ultimele decenii lucrări are pot reaşeza discuţia în alţi termeni. Jean-Pierre Laurant adoptă criterilogia formei de gîndire esoterice a lui Antoine Faivre, avînd şase componente, patru esenţiale şi două accesorii, dar pe urmele lui Guenon pune accent şi pe transmitere, noţiune centrală în concepţia guenoniană a iniţierii şi a raporturilor sale cu tradiţiile religioase. Traseul lui Jean-Pierre Laurant a fost de la Guenon la esoterismul in general, şi de al esoterismul în general la esoterismul creştin, “deplasări” care au confirmat importanţa temei transmiterii, a relaţiei personale între maestru şi discipol, a iniţierii, a demarcaţiei între iniţiaţi şi profani, ceea ce l-a făcut să afirme în prezentarea la Le Regard esoterique că “tradiţia pare a fi în centrul chestiunii. Esoterismul constituie un tip de gîndire, transdisciplinară, un mod propriu de apropiere, o privire. Legitimitatea sa nu stă în recunoaşterea unei ştiinţe noi ale cărei criterii de control s-ar deosebi de cele ale istoriei obişnuite, ci în acea viziune globală a raportului omului cu lumea”.

Volumul oferit ca omagiu al activităţii lui Jean-Pierre Lurant este structurat în cinci părţi urmînd axele principale ale operei sale: 1. Istoria şi sociologia esoterismului; 2. Esoterism creştin; 3. Francmasonerie şi ocultism; 4. “Politica hermetica”; 5. Esoterism, artă şi literatură. Întrucît o culegere de studii grupînd eminenţi specialişti este dificil de rezumat vom aminti cîteva din temele supuse atenţiei cititorilor ca şi numele autorilor studiilor. Aşadar , teme precum sociologia esoterismului, sursele pluralismului religios, istoria comparată a religiilor, Rene Guenon şi Alain Danielou, Julius Evola şi istoria comparată a religiilor, privire esoterică asupra îngerilor, pecetea Marelui Capitol General al Franţei, Guenon şi originile francmasoneriei, cazul Celine, societăţi secrete chineze, simbolismul crucii, semnate de autori care nu mai au nevoie de prezentare: Antoine Faivre, Roger Dachez, Philippe Faure, Jean-Pierre Brach, Massimo Introvigne, Jacques Le Brun, Pierre Mollier, Emile Poulat, Jerome Rousse-Lacordaire, Mark Sedwick, Thierry Zarcone.  Studiile reunite în acest volum omagial dau seamă de diversitatea curentelor de gîndire care compun esoterismul modern occidental şi de transdisciplinaritatea promovată de Jean-Pierre Laurant.

Lojile sf. Ioan

În primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice aparţinînd lui Samuel Prichard şi abatelui Perau, ca şi în catehismele masonice vechi, pe care din motive nemasonice le trecem sub tăcere, este menţionat dialogul dintre Venerabil şi fratele dintr-o altă lojă care cere să fie admis la lucrări:

- De unde vii frate?

- Din loja sf. Ioan.

– Ce se face în loja sf. Ioan?

– Se înalţă temple virtuţii şi se îngroapă în temniţe viciile.

– Ce ne aduci de acolo?

– Salut, prosperitate şi bună primire tuturor fraţilor.

– Ce vrei să faci aici?

– Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voinţa datoriei şi să fac noi progrese în masonerie.

– Ia loc, frate, şi fii bine-venit în acest atelier care primeşte cu recunoştinţă sprijinul luminilor tale.

Masoneria simbolică oferă şi alte aluzii la sf. Ioan, de fapt la sfinţii Ioan, celebrînd prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul; mai mult, 24 iunie cînd se celebrează sf. Ioan Botezătorul este şi data constituirii Marii Loji a Londrei, considerată piatra de temelie a masoneriei speculative. În masoneriile regulare, pe altarul jurămintelor una din Cărţile Sacre este Biblia, iar aceasta este deschisă la prologul la Evanghelia lui Ioan, din care se citesc primele versete: Întru-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

Care este originea istorică şi care este valoarea simbolică a interesului purtat de masoneria speculativă celor doi sfinţi Ioan? Acestor întrebări căutăm să le răspundem în cele ce urmează.

Încă de la constituirea sa, masoneria speculativă va arăta un anume ataşament faţă de sf. Ioan, nu numai prin alegerea datei de 24 iunie 1717 ca moment al creării Marii loji a Londrei, ci şi prin adoptarea primelor regulamente tot la 24 iunie, dar în 1720, ca şi prin obligaţia consemnată în Regulamentele Generale ca la 24 iunie fraţii din Londra să se reunească pentru a-şi alege noul Venerabil şi pentru a sărbători. În manuscrisul Dumfries aparţinînd unei loji operative care a premers apariţia masoneriei speculative, se arată că încă din timpul sf. Alban, primul martir creştin de pe teritoriul britanic, adunarea tuturor zidarilor avea loc în iunie de ziua sf. Ioan. Sînt şi alte mărturii ale celebrărilor masonice în ziua de 24 iunie.

Dincolo de interminabilele dispute şi discuţii asupra originilor operative ale masoneriei speculative, ca şi a surselor sale templiere, dincolo de legende, tot mai mulţi istorici ai masoneriei acceptă faptul că alături de breslele care impuneau un anume tip de reglementări, existau şi confrerii cum ar fi cele ale zidarilor liberi, confrerii care dincolo de scopul strict profesional erau impregnante de un profund simţămînt religios şi de spirit caritabil. Era epoca în care munca era sacră, era imaginea creării fiinţelor şi lucrurilor de către Marele Arhitect. Fiecare confrerie era aşezată sub protecţia unui patron, artizanii construcţiilor -cioplitori în piatră, zidari, dulgheri – invocînd patronajul sf. Ioan. Pentru Oswald Wirth denumirea de loja sf. Ioan derivă din titlul corporaţiilor constructorilor: confreriile sf. Ioan care îşi propuneau să dea strălucire adevăratei religii prin construcţia de temple magnifice şi să-şi pună munca lor în serviciul celor care îi angajau. Mărturii şi documente descoperite în apusul Europei nu lasă urmă de îndoială asupra ataşamentului operativilor pentru sf. Ioan.

Dacă în documente nu ar fi menţionată data (24 iunie sau 27 decembrie), lesne ne-am putea întreba pe care sf. Ioan îl celebrau şi îl celebrează masonii? Pe sf. Ioan Botezătorul, pe sf. Ioan Evanghelistul şi, de ce nu?, pe sf. Ioan al Ierusalimului la care face trimitere Cavalerul Ramsay în celebrul său discurs: “La scurt timp după aceea ( începutul cruciadelor), Ordinul nostru s-a unit cu Cavalerii Ordinului Sfîntului Ioan din Ierusalim. Din acel moment, Lojile noastre au preluat numele de Lojile Sfîntului Ioan”. Pentru a nu complica lucrurile şi mai mult, să rămînem pe tărîmul certitudinilor şi să observăm că de la începuturile sale masoneria speculativă a dat importanţă aparte sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) şi sf. Ioan Evanghelistul (27 decembrie), date în preajma solstiţiilor de vară şi respectiv iarnă, date de care se leagă evenimente majore ale masoneriei speculative, date celebrate şi astăzi prin ţinute şi agape rituale.

Sf. Ioan Botezătorul, cum bine ştiţi, era supranumit Înainte-mergătorul, pentru că a pregătit calea lui Isus şi deopotrivă Botezătorul pentru că boteza în apa Iordanului; o făcea într-un loc în care apele dătătoare de viaţă ale rîului se întîlneau cu apa Mării Moarte. Era un om plin de devotament şi abnegaţie, propovăduind renunţarea şi căinţa, ca şi independenţa gîndirii. Viaţa sa s-a desăvîrşit în Lumină, şi a fost înconjurată de o strălucire căreia nimeni nu i-a negat măreţia. De aceea se spune că masonii din vechime l-au ales ca patron al lojilor lor tocmai pentru similitudinea între învăţăturile sale şi cele ale masoneriei. Sărbătoarea sf. Ioan Botezătorul este în preajma solstiţiului de vară, cînd Soarele ajunge la apogeu; sărbătoarea solstiţiului de vară este una din tradiţiile cele mai vechi ale umanităţii, comună majorităţii popoarelor. Focurile solstiţiului sînt simbolul luminii supranaturale care vine să ilumineze spiritul. Robert Ambelain scrie despre obiceiurile unor societăţi secrete de influenţă maniheeană în care “neofitul vedea arzînd în foc un mic manechin din paie îmbrăcat cu cîteva din vechile sale haine. Vechea sa personalitate dispărea, distrusă prin marele secret. Apoi i se dădea un nou nume şi era pentru el renaşterea hiperfizică, geneza unei noi personalităţi”.

Marile civilizaţii antice fac referire la simbolismul focului-principiu, de unde vine totul şi unde se întoarce totul. În toate iniţierile focul are un rol capital; el are totdeauna ca obiect moartea mistică a omului profan urmată de resurecţia iniţiatului care aspiră la cunoaştere. Sufletul omului nu este decît o parcelă a sufletului Marelui Întreg considerat a fi Focul divin. Pentru a obţine graţia reintegrării, sufletul se purifică de ceea ce este coruptibil, şi aceasta se face şi prin apă. Revenind la Ioan Botezătorul vom înţelege deschiderea simbolică a cuvintelor sale: “Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai mare decît mine. Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfînt şi foc”; există o afinitate şi o corespondenţă între apă şi foc. Cele două elemente fundamentale corespund principiilor feminin şi masculin, pasiv şi activ, Lunii şi Soarelui. Dacă focul simbolizează purificarea prin comprehensiune, pînă la forma sa cea mai spiritualizată prin lumină şi adevăr, apa simbolizează purificarea pînă la forma sa sublimă, bunătatea. Pentru masoneria speculativă, Ioan Botezătorul reprezintă Iniţiatorul, cel care prin purificarea prin apă deschide calea către realizarea Binelui, Idealului, deci către cunoaşterea Focului-Principiu.

Citeste mai departe »

Filosofiile secretului

Profesor emerit al Universităţii Paris IV-Sorbonne, laureat al marelui premiu pentru filosofie acordat de Academia franceză pentru ansamblul operei sale, Jean-Francois Marquet nu este autorul unei opere foarte întinse ca număr de titluri, ci al unei opere în care fiecare titlu este o piatră de fundament  pentru viitoare abordări. Cea mai recentă apariţie purtînd semnătura filosofului parizian este Philosophies du secret. Etudes sur la gnose et la mystique chretiennes (XVI-XIX siecles), Paris, Editions du Cerf, coll. “Patrimoines. Christianisme”, 2007, 400p.

De la bun început trebuie precizat că ne aflăm în faţa unei lucrări dificile, cu un limbaj tehnic, lipsit de metafore inutile, dificultatea lectorului român (şi nu numai!) fiind accentuată de cvasi-necunoaşterea autorilor asupra cărora se opreşte J-F. Marquet, cît şi a mediului intelectual în care s-au afirmat. Dintre autorii studiaţi de J-F. Marquet amintim pe Paracelsus, Guillaume Postel, Gerhard Dorn, Jakob Bohme, Athanasius Kircher, Jeanne Guyon, Swedenborg, Louis-Claude de Saint-Martin, Pierre Simon Ballanche, Franz von Baader.

Un autor pe care îl întîlnim în multe studii ale cărţii este Paracelsus a cărui operă îi apare lei J-F. Marquet  “ca o natură abundentă şi aproape de nerezolvat, ca o pădure mitologică brăzdată de impasuri şi populată de o obscură fermentare”.  Filosoful francez găseşte că fructul este simbolul prin excelenţă al operei lui Paracelsus cu vădite reverberaţii pînă la Naturphilosophie din epoca romantică. Un autor care ilustrează exemplar posteritatea lui Paracelsus este Gerhard Dorn pentu care alchimia operativă se deschde către speculativa philosophia, ceea ce corespunde procesului interior prin care omul restabileşte propria unitate operînd conjuncţia celor trei elemente constitutive, spiritus, anima şi corpus, în care se regăsesc cele trei principii paracelsiene sulf, mercur şi sare. J-F. Marquet degajă structura comună a celor tei domenii (metafizică, operativ, interior) care se regăsesc în textul lui Dorn. În mod cert singurul autor studiat de J-F. Marquet cunoscut bine şi cititorilor români este Jakob  Bohme. Aici temele alese sînt dorinţă şi imaginaţie, teologie şi alchmie. Un autor asupra căruia zăboveşte filosoful francez este Athanasius Kircher, iezuit din veacul al XVII-lea cunoscut pentru stilul abscons, pentru căutările sale în labirintul cunoaşterii. Alte teme abordate în cartea lui J-F. Marquet sînt: credinţă şi magie, sophia cerească şi sophia terestră, exegeza vizionară la Swedenborg,  germene, rădăcină şi putere la Louis-Claude de Saint-Martin, Ballanche şi epopeea romantică a lui Orfeu, fundament şi mediu la Franz von Baader, lupta cu îngerul.

Dincolo de suprafaţa calmă şi ordonată a filosofiei şi teologiei clasice, odată cu Renaşterea îşi face loc un discurs mai secret, mitic şi mistic, discurs care s-a afirmat devenind tot mai evident, discurs în care se întîlnesc prisca theologia, philosophia perennis, hermetismul, cabala şi alchimia. Acest discurs formează armătura unor opere care marchează cultura europeană de la Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino pînă la Swedenborg, trecînd prin Paracelsus, Postel, Bohme sau Fludd. Cartea profesorului Jean-Francois Marquet este consacrată tocmai acestui underground esoteric al filosofiei, umbrei filosofiei diurne, sau a ceea ce Blanchot ar fi numit “la part maudite”. Cartea lui J-F. Marquet arată însă că între cele domenii nu se poate trasa o demarcaţie strictă, numeroşi termeni şi concepte migrînd şi dînd farmec deopotrivă atît unui domeniu cît şi celuilalt.

Un monument al culturii esoterice

În ultimii ani editurile din România au căutat să acopere cele mai variate domenii ale interesului cititorilor, accentul căzînd în mod evident pe domenii şi autori aflate cu ani în urmă sub cenzura ideologică. Unul dintre domeniile aflate sub asaltul editorial a fost cel al esoterismului. Evident, cu precizarea că între ceea ce au înţeles cei mai mulţi dintre editori şi adevăratul esoterism era o mare prăpastie. Dacă în sertarul fişelor pe domenii ale bibliotecilor, cel dedicat esoterismului este neîncăpător, în adevăr puţine apariţii editoriale în limba română pot fi subsumate domeniului esoterismului. O recentă traducere în limba română a unei remarcabile lucrări despre esoterism (Antoine Faivre, Căi de acces la esoterismul occidental, traducere din limba franceză Ion Doru Brana, 2 volume, Editura Nemira, colecţia “Poarta magică”, 2007-2008) îi va descuraja pe mulţi să afirme că au citit pînă acum o lucrare despre esoterism.

Antoine Faivre este un ilustru cărturar francez dedicat exclusiv domeniului esoterismului. A fost mult timp şef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă şi contemporană de la Ecole pratique des hautes etudes şi este autor al unor importante lucrări consacrate esoterismului şi teosofiei (Eckarthausen et la theosophie chretienne; L’esoterisme au XVIII siècle en France et en Allemagne; Mystiques, theosophes et Illumines au siecle des Lumieres; Toison d’or et Alchimie;). Recent, editura Nemira a oferit cititorilor români interesaţi de esoterism un regal: versiunea românească a celei mai importante cărţi a universitarului francez.

Greu de rezumat, studiile lui Antoine Faivre nu-şi propun mai mult decît a deschide căi de acces către esoterismul occidental şi să găsesacă firul care ne aduce de la Hermes pînă la Guenon şi Abellio. Parcursul este trasat de reflecţii asupra noţiunii de esterism, de reliefarea surselor antice şi medievale ale curentelor esoterice moderne, de notaţii despre templul lui Solomon în teosofia masonică, despre “Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz”, despre imaginarul cavaleresc, despre gnoză la Franz von Baader, despre teosofii, exerciţii de imaginaţie şi tradiţie; un ansamblu completat cu o amplă bibliografie menită să-i aşeze pe cei cu aplecare spre studiu pe calea cea bună şi să-i descurajeze pe cei nechemaţi în ale esoterismului. Prin traducerea cărţii lui Antoine Faivre avem o adevărată summa a esoterismului occidental.

Homo gnosticus

Termenul gnoză a fost ignorat cu desăvîrşire de dicţionarele româneşti pînă în 1989, atît în cele generale ale limbii române, cît şi în cele de filosofie. Ca şi în alte cazuri, el nu a fost recuperat temeinic nici după 1990, lăsîndu-l în zona ceţoasă, a termenilor vag definiţi care astfel ar suscita mai mult interes. Adevărat este că termenul gnoză nu a fost pe deplin acceptat de lumea filosofilor şi teologilor europeni, el fiind deseori contrapus adevăratei doctrine creştine, de multe ori considerîndu-se un paradox a vorbi despre gnoza creştină. O recentă apariţie editorială (Jean Borella, Problemes de gnose, Editons L’Harmattan, coll. “Theoria”, Paris, 2007, 402 p.) caută să descifreze cîteva dintre spinoasele probleme ale gnozei. Ştiam de preocupările lui Jean Borella în domeniu din lucrările sale anterioare (La charite profanee şi Esoterisme guenonien et mystere chretien), dar şi din amplul interviu acordat de filosoful francez şi apărut în volumul nostru Sensul ascuns, Editura Cronica, Iaşi, 2005, interviu intitulat sugestiv Gnoza cere posibiltăţi ale inteligenţei care nu sînt egal prezente la toţi oamenii.

La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi să identifice eroarea gnosticismului şi să precizeze devierea pe care a făcut-o de la gnoza adevărată. Jean Borella înţelege prin gnoză o cunoaştere interioară şi salvatoare; este limpede că gnosticismul nu pretinde să ajungă la o astfel de cunoaştere tocmai pentru că neagă prezenţa luminii necreate în inima tenebrelor. “Dimpotrivă adevărata interioritate trebuie să asume exterioritatea; cu siguranţă ea trebuie să o depăşească în glorie, dar transfigurînd-o, şi deci de asemnea desăvîrşind-o. Totul este spus în această axiomă: numai mai marele poate vrea mai puţinul. Numai Dumnezeu, Absolultul şi Infinitul “pot” relativul şi finitul”, scrie Jean Borella.

Studiul său debutează cu cîteva problem generale ale gnozei, continuă cu gnosticii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (Hegel, Ruyer, Guenon, Schuon) şi se încheie cu un eseu filosofic despre gnoza creştină în esenţa sa. În acest din urmă studiu, Jean Borella expune cîteva din avatarurile tremenului gnoză, tradus imprecis din greacă (gnosis= gnoză, cunoaştere) fapt ce a generat multe neînţelegi, de multe ori gnoza fiind sinonimă cu erezia. La capătul periplului său prin evoluţia conceptului de gnoză în filosofia modernă, Jean Borella aminteşte cercetările lui Henry Corbin şi convingerea acestuia că “Gnoza nu este nici ideologie, nici o cunoştere teoretică contrastînd cu credinţa. Ea este înţelepciune şi este credinţă, Pistis Sophia. Ea nu se limitează la gnosticismul primelor secole: este o gnoză iudaică, o gnoză creştină persistînd de-a lungul secolelor, o gnoză islamică, o gnoză budistă”.

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută  în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză şi se încheie în chip fericit cu un imn închinat sfintei gnoze, cu autor necunoscut, din care cităm doar două versuri: “căci nu există viaţă fără gnoză / nici gnoză adevărată fără viaţa adevărată”.

Esoterism şi creştinism

Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d’une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. “Cogitatio fidei”, 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican – Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog – Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia “Arheologia spiritului”, 2005, pp.182-188.

Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o “nesăbuinţă” faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre “repatrieri” biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva “verdicte” cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age.

În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: ” o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism şi teosofie, care aveau în comun un gen de cultură esoterică. În această viziune a lumii, universurile văzut şi nevăzut sînt legate între ele printr-o serie de corespondenţe, analogii şi influenţe, între microcosmos şi macrocosmos, între metale şi planete, între planete şi diferitele părţi ale corpului uman, între cosmosul văzut şi şi domeniile nevăzute ale realităţii. Este posibil de a se iniţia în misterele cosmosului, ale lui Dumnezeu şi ale eului printr-un parcurs spiritual de transformare. Dar  adevăratul scop este gnoza, forma cea mai înaltă a cunoaşterii, echivalentul salvării, care cere o cercetare a tradiţiilor cele mai vechi şi cele mai înalte ale filosofiei ( numită în manieră incorectă philosophia perennis) şi ale religiei (teologia primordială), şi o doctrină secretă (esoterică) conţinînd cheia tuturor tradiţiilor „exoterice” accesibile tuturor. Învăţăturile esoterice sînt transmise de la maestru la discipol urmînd un program de iniţiere progresivă”. Pornind de la viziunea reductivă pe care o are documentul pontifical despre philosophia perennis, profesorul jerome-Rousse Lacordaire întreprinde o temeinică analiză asupra evoluţiilor filosofiei şi teologiei occidentale din Renaştere pînă în zilele noastre.

O primă parte a demersului teologului francez este despre perenitate şi unitate, despre reînnoirea creştinismului, luînd în discuţie larga deschidere spirituală operată de Şcoala florentină cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, cu redescoperirea platonismului şi neoplatonismului, şi mai ales a tezaurului hermetismului – Corpus hermeticum. După ce reaşază philosophia perennis în termeni adecvaţi şi nu dogmatici discursului  despre istoria culturii, autorul continuă demersul cu un subiect nu mai puţin controversat: magia, aşa cum au înţeles-o renascentiştii, ca făcînd parte din ordinea naturală. Ultima secţiune a acestei prime părţi este despre cabală, subiect privit cu multă circum-specţie (!) de autorii documentului pontifical. Sînt aduse în prim plan căutările renascentiste pentru a aduce cabala în aria de înţelegere creştină. Citind această primă secţine a cărţii lui Jerome-Rousse Lacordaire mi-am amintit admirabila lucrare a lui Eugenio Battisti Antirenaşterea, apărută în traducere românească la Editura Meridiane, în 1982.

O secţiune care va stîrni controverse este cea despre rupturi şi identitate în creştinism, secţiunea în care se vorbeşte despre apariţia masoneriei speculative. Masoneria avea să atragă de la apariţia sa critici şi respingeri din partea Bisericii Catolice, iar ultimul document pontifical, la care Jerome-Rousse Lacordaire face repetate timiteri, nu schimbă tonul, dimpotrivă menţine vechi confuzii. Pentru a da curs şi unui alt punct de vedere, teologul francez face succinte dar elocvente precizări asupra iniţierii şi secretului masonic, subiecte care stîrnesc controverse; am amintit deja că autorul este bun cunoscător al ritualurilor “primitive” ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, iar aici aduce în atenţie un ritual din 1765 al gradului de Cavaler al Crucii şi Trandafirului. Tot în această secţiune pot fi citite cu real folos pagini despre esoterismul secularizat şi despre Rene Guenon, gnoză şi identitate creştină.

Ultima secţiune este consacrată fomelor de gîndire esoterică şi perspectivelor teologice. Este locul pentru a “dezvălui” cauzele acuzelor venite dinspre curia papală; de la bun început s-a văzut în philosophia perennis posibila sursă pentru o  philosophia christiana care să-şi aibă rădăcinile în sursele antice, ceea ce ar fi dus la apariţia unui corpus relativ independent de autorităţile ecleziastice.

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.

Cavaler al Crucii şi Trandafirului

La aproape patru secole de la apariția sa, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Este și acesta un semn că avertismentele din deschiderea și din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deșert:  “Nimic din ceea ce se află rostit și adus la cunoștință tuturor cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu ușurătate și să nu fie socotit ca o născocire deșartă și cu atît mai puțin să nu fie primit ca și cînd ar fi doar o închipuire a noastră. Noi nu ieșim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtași ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în fața unei  înfățișări, înțelegeri, mărturisiri și cunoașteri a tuturor  tainelor, cunoaștere care să fie dreaptă, simplă, ușoară și fără ascunzișuri”. De vreme ce enigma a rămas aceeași pînă în zilele noastre, ne putem întreba: “cînd va sosi  clipa” dezvăluirii? Evident, o astfel de întrebare este un exercițiu retoric și prilejul deschiderii unei discuții despre unul dintre cele mai fascinante și spectaculoase grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat: Cavaler  al Crucii și Trandafirului.

Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Sistem Vechi au dispărut strivite poate de apăsarea unui ideal din care prea puțin se implinise, se apreciază că rozicrucianismul inițial a supraviețuit într-unul dintre gradele masonice cele mai frumoase și mai încărcate de simboluri.

Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gîndirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozicrucianism și francmasonerie; unii istorici afirmă că odată ajuns în Anglia, rozicrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că francmasoneria a preluat, în unul din gradele sale, teme ale rozicrucianismului.  Este cert că la un moment dat zidăria operativă s-a transformat în zidărie speculativă, ocupîndu-se cu interpretarea morală sau mistică a clădirii; de aceea istoricii care evită capcana legendelor afirmă că fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mișcarea rozicruciană. Unul dintre cei mai avizați istorici și comentatori ai fenomenului rozicrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibilă și subterană și că “Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămîne ascuns în oceanul misterului”. Punctele de convergență între francmasonerie și rozicrucianism  sînt: idea fraternității și a ajutorului dezinteresat, a toleranței, cu un arier-plan religios și creștin marcant în epocă, o curiozitate metafizică cu nuanțe de alchimie, cabală, hermetism.

La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al crucii și  trandafirului era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; în anul 1765 a fost instalat la Lyon Capitulul “Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, considerat a fi cel mai vechi capitul cu existență sigură. Simbolismul gradului de Cavaler Roza-Cruce nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat. De altfel, evoluția ritualului este un subiect de dispute, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual practicat datează din 1765, el purtînd o puternică amprentă creștină, într-o epocă în care adepți ai altor religii nu făceau încă parte din frățietate. Cercetări de dată recent arată fără putință de tăgadă că primele ritualuri țineau mai curînd de un creștinism al începuturilor decît de deschiderea către frați aparținînd tuturor confesiunilor.

Tradițiile esoterice împrumută limbajul simbolic prin care învățăturile și practicile lor codifică fondul comun emblematic și alegoric al culturii în care se dezvoltă; acest fond cultural, la rîndul său, întreține strînse raporturi cu tradițiile religioase. Simbolul devine o miză, validitatea interpretării semnînd legitimitatea instituției. Gradul de Cavaler al crucii și trandafirului practicat pentru început de masoneriile europene se înscrie în această problematică. Împrumutînd tematica patimilor lui Isus, simbolica pe care o pune în operă va da naștere unor interminabile discuții. Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzînd în simbolul trandafirului pe cruce una din reprezentările patimilor lui  Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne remintim întrebarea lui Goethe: “Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”. Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol; în ea se întîlnesc cerul și pămîntul, timpul și spațiul; dintre toate simbolurile crucea este simbolul universal, totalizator, este aducerea laolaltă a universului, comunicarea între cer și pămînt.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului Crucii și al Trandafirului este trandafirul, care în mitologia greacă era simbol al iubirii care învinge moartea și al renașterii; simbolul va fi preluat în creștinism și apoi în alchimie, unde trandafirii albi și roșii trimit la un sistem dual, la albedo și rubedo, două din operațiile alchimice, opera la alb și opera la roșu. Întrucît cu rozicrucianismul inițial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfîrșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și inițierii (trandafirul).

Citeste mai departe »

De ce Ritul Scoţian Antic şi Acceptat?

În anul 1801 lua naştere, la Charleston, Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de grad 33 pentru Statele Unite ale Americii. Un an mai tîrziu, tot la Charleston, s-a creat Supremul Consiliu al insulelor franceze ale Americii, avîndu-l drept Suveran Comandor pe contele Grasse-Tilly. În octombrie 1804, este fondat la Paris Supremul Consiliu al Franţei, sub conducerea lui Auguste de Grasse-Tilly, primul Suprem Consiliu european. Cele două veacuri trecute de la aceste pietre de hotar ale evoluţiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au dat o configuraţie stabilă valorilor iniţiatice şi filosofiei celor treizeci şi trei de grade ale sale. Într-o lucrare  care marca bicentenarul Supremului Consiliu al Franţei şi semicentenarul activităţii sale publicistice consacrate spiritualităţii francmasonice, Jean-Pierre Bayard omagiază Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi francmasoneria în ansamblu: „În timp ce societatea noastră pierde noţiunea de sacru, uită spiritualitatea în folosul unei cunoaşteri tehnologice în căutarea profitului, cîteva fiinţe caută cu disperare originea lor fiind însetate de repere, de probe irefutabile, de o arheologie riguroasă a gîndirii umane. Omul, neliniştit, ambiţionînd exactitudinea, caută să se liniştească. Francmasoneria înţelege să replaseze omul în contact cu forţele sacre ale cosmosului pentru a-i reda armonia iniţială. Bogăţia sa rezidă în puterea simbolurilor sale care sînt eterne şi universale, care nu aparţin nici unei şcoli, nici unei religii, dar pe care fiecare societate o interpretează după o percepţie pe care o extrage din acest Centru tradiţional, fără origine umană!”

Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut”. S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au făcut cîţiva paşi semnificativi, şi s-a destrămat un mit: cel al originii…scoţiene! Acum 50 de ani, R.S. Lindsay, Mare Secretar General Al Supremului Consiliu al Scoţiei, afirma tranşant: „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem. Gradele Înalte au fost împrumutate de la un tip francez de masonerie, apărut numai în Franţa la mijlocul secolului al XVIII-lea”.

Primul Suprem Consiliu fondat la Charleston reprezenta întruchiparea spiritului ecumenic al francmasoneriei, fraternitatea spirituală dincolo de naţionalitate sau convingeri religioase şi politice. Iată ce scria Peter Bloch despre primii 11 membri al Supremului Consiliu de la Charleston: „Pentru că majoritatea acestor unsprezece bărbaţi remarcabili, avînd spirit întreprinzător sînt veniţi din vechea Europă pentru a participa la naşterea unei ţări noi, pentru că ei au ştiut să depăşească particularităţile confesiunii lor în folosul unei viziuni luminoase a religiei, pentru că au venit avizi de libertate, libertate cîştigată prin foame, sete, suferinţă pe cîmpul de luptă, pentru că ei au ştiut să pună această libertate în serviciul Datoriei, pentru că activitatea lor spirituală şi acţiunea lor în lume au format un ansamblu coerent, pentru că au ştiut să sublimeze probele şi favorurile, aceşti Unsprezece Gentlemeni de la Charleston au putut concepe, crea şi constitui Ritul Scoţian Antic şi Acceptat.”

Ritul este purtător al gindirii tradiţionale, caracterizează atmosfera iniţiatică în care se desfăşoară activitatea în lojă; în forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, conţine un ceremonial stabilit prin ritual, o legendă care explică gîndirea esoterică specifică gradului. Acte de substituţie, riturile au, în cadrul masonic, un caracter sacru şi simbolic; ele au un fundament universal, care nu se modifică, Mircea Eliade spunînd că riturile care privesc practicarea unei meserii, în special cele de zidar şi de făurar, sînt încărcate de o străveche semnificaţie simbolică. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se sprijină pe universalitatea masoneriei simbolice a primelor trei grade, axate pe iniţierea în meseria de constructor, pe dezvoltarea tradiţiei solomoniene, apoi la alte grade pe aprofundarea tradiţiei, pe căutarea cuvîntului pierdut, pe cultivarea virtuţilor cavalereşti, într-un ansamblu impregnat de tradiţia iudeo-creştină. Dacă în companionaj ritualul era transmis oral, fără cuvinte scrise, putem deduce că astăzi prin ritualul tipărit a fost devoalat secretul masonic? Cei mai mulţi comentatori ai fenomenului masonic sînt de părere că fiind o experienţă esenţialmente individuală, iniţierea este trăită cu maximă intensitate de cei care vor să trăiască şi să lucreze în osmoză cu ceilalţi membri ai confreriei.

Deşi toţi autorii de studii consacrate spiritualităţii masonice sînt unanimi în a sublinia dificultatea de a despărţi limitele filiaţiilor şi influenţelor venite dinspre diverse tradiţii spirituale şi companionice,   aceiaşi autori sînt de acord asupra cîtorva mari corpusuri ideatice care şi-au pus amprenta pe constituirea filosofiei gradelor; cum ar putea fi omise din acest lanţ de aur masoneria de meserie,  Vechile Îndatoriri, mitul Templier, alchimia şi hermetismul, sau rozacruce? Fericita lor conlucrare  va da naştere unei noi vocaţii spirituale, într-o căutare perfect structurată, fondată pe un simbolism precis şi complet.

Cu toate că nici un Suprem Consiliu nu ritualizează toate cele trezeci şi trei de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, există un ritual cu învăţătura esoterică adecvată fiecărui grad. Primele trei grade sînt comune unei largi părţi a masoneriei speculative şi sînt practicate în lojile simbolice, învăţătura lor gravitînd în jurul construcţiei Templului. Jules Romain spunea că „toate riturile francmasoneriei se rotesc în jurul construcţiei. Dacă aţi înţeles aceasta, aţi înţeles totul.” Ritualurile sînt încărcate de un bogat simbolism: al instrumentelor rituale (echer, compas, ciocan, daltă), al referinţelor biblice (Evanghelia lui Ioan, Cartea Regilor), al obiectelor ( piatra brută, piatra cubică, steaua înflăcărată), al cabinetului de reflecţie ( sare, mercur, sulf, formula VITRIOL, craniul, clepsidra). Tot ritualurile primelor trei grade sînt cele care consacră cele trei mari lumini ale masoneriei (Cartea Legii Sfinte, echerul, compasul) şi cele trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea).

În atelierele de perfecţie se continuă drama în care fanatismul, ambiţia şi ignoranţa triumfă asupra inteligenţei creatoare ( gradul 4), este răzbunată uciderea maestrului Hiram ( gradul 9), este apărat Templul, iar după distrugerea acestuia Bolta Secretă ( gradul 14); Acest grad foarte simbolic permite a medita asupra Cunoaşterii şi încheie ciclul masoneriei solomoniene. Gradele capitulare se inspiră din texte vetero-testamentare şi exaltă spiritul cavaleresc; ele evocă reconstrucţia Templului de  Zorobabel, Ierusalimul ceresc, pentru a culmina cu gradul marcat de hermetism şi un profund esoterism creştin – Cavaler Roza-Cruce al cărui ritual emoţionant, bazat pe iubire şi sacru, pe adevăratele valori ale luminii, fac din el unul dintre cele mai frumoase grade cu o mare deschidere inţiatică. Gradele filosofice grupate în Areopag au ca teme Ierusalimul ceresc, miturile lui Noe şi al Turnului Babel, munca asupra lemnului de cedru din munţii Libanului, virtutea, curajul, căutarea adevărului, cultul Soarelui. Nec plus ultra al Areopagului este gradul de Cavaler Kadosh care comemorează şi se inspiră din istoria Ordinului Templierilor, fără a pretinde că este continuatorul acestuia; este un grad al urcării şi coborîrii scării misterioase, al acordului dualităţii, în care masonul îşi îndeplineşte Îndatorirea, fără preocupare pentru interesul şi renumele său, fără orgoliu nici ostentaţie. Ultimele trei grade foarte simbolice în învăţătura lor, sînt cele care asigură transmiterea spiritului Tradiţiei, prin transmiterea descendentă a cunoştinţelor spirituale celor al căror periplu nu s-a încheiat încă.

Moştenitoare a unor vechi tradiţii, masoneria a rezistat probei timpului pentru că a ştiut să  regrupeze diversitatea, a cultivat pluralismul, alteritatea, toleranţa şi fraternitatea. „În mod deosebit, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor treizeci şi trei de grade ale sale, este unul dintre ultimele noastre metereze respectînd perfectibilitatea umană. Marele Arhitect al Universului este cheia de boltă a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat”, afirma cu puţin timp în urmă Jean-Pierre Bayard.

Pagina 26 din 26« Prima...10...181920212223242526

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.