Homo gnosticus

Termenul gnoză a fost ignorat cu desăvîrşire de dicţionarele româneşti pînă în 1989, atît în cele generale ale limbii române, cît şi în cele de filosofie. Ca şi în alte cazuri, el nu a fost recuperat temeinic nici după 1990, lăsîndu-l în zona ceţoasă, a termenilor vag definiţi care astfel ar suscita mai mult interes. Adevărat este că termenul gnoză nu a fost pe deplin acceptat de lumea filosofilor şi teologilor europeni, el fiind deseori contrapus adevăratei doctrine creştine, de multe ori considerîndu-se un paradox a vorbi despre gnoza creştină. O recentă apariţie editorială (Jean Borella, Problemes de gnose, Editons L’Harmattan, coll. “Theoria”, Paris, 2007, 402 p.) caută să descifreze cîteva dintre spinoasele probleme ale gnozei. Ştiam de preocupările lui Jean Borella în domeniu din lucrările sale anterioare (La charite profanee şi Esoterisme guenonien et mystere chretien), dar şi din amplul interviu acordat de filosoful francez şi apărut în volumul nostru Sensul ascuns, Editura Cronica, Iaşi, 2005, interviu intitulat sugestiv Gnoza cere posibiltăţi ale inteligenţei care nu sînt egal prezente la toţi oamenii.

La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi să identifice eroarea gnosticismului şi să precizeze devierea pe care a făcut-o de la gnoza adevărată. Jean Borella înţelege prin gnoză o cunoaştere interioară şi salvatoare; este limpede că gnosticismul nu pretinde să ajungă la o astfel de cunoaştere tocmai pentru că neagă prezenţa luminii necreate în inima tenebrelor. “Dimpotrivă adevărata interioritate trebuie să asume exterioritatea; cu siguranţă ea trebuie să o depăşească în glorie, dar transfigurînd-o, şi deci de asemnea desăvîrşind-o. Totul este spus în această axiomă: numai mai marele poate vrea mai puţinul. Numai Dumnezeu, Absolultul şi Infinitul “pot” relativul şi finitul”, scrie Jean Borella.

Studiul său debutează cu cîteva problem generale ale gnozei, continuă cu gnosticii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (Hegel, Ruyer, Guenon, Schuon) şi se încheie cu un eseu filosofic despre gnoza creştină în esenţa sa. În acest din urmă studiu, Jean Borella expune cîteva din avatarurile tremenului gnoză, tradus imprecis din greacă (gnosis= gnoză, cunoaştere) fapt ce a generat multe neînţelegi, de multe ori gnoza fiind sinonimă cu erezia. La capătul periplului său prin evoluţia conceptului de gnoză în filosofia modernă, Jean Borella aminteşte cercetările lui Henry Corbin şi convingerea acestuia că “Gnoza nu este nici ideologie, nici o cunoştere teoretică contrastînd cu credinţa. Ea este înţelepciune şi este credinţă, Pistis Sophia. Ea nu se limitează la gnosticismul primelor secole: este o gnoză iudaică, o gnoză creştină persistînd de-a lungul secolelor, o gnoză islamică, o gnoză budistă”.

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută  în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză şi se încheie în chip fericit cu un imn închinat sfintei gnoze, cu autor necunoscut, din care cităm doar două versuri: “căci nu există viaţă fără gnoză / nici gnoză adevărată fără viaţa adevărată”.

Esoterism şi creştinism

Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d’une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. “Cogitatio fidei”, 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican – Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog – Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia “Arheologia spiritului”, 2005, pp.182-188.

Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o “nesăbuinţă” faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre “repatrieri” biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva “verdicte” cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age.

În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: ” o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism şi teosofie, care aveau în comun un gen de cultură esoterică. În această viziune a lumii, universurile văzut şi nevăzut sînt legate între ele printr-o serie de corespondenţe, analogii şi influenţe, între microcosmos şi macrocosmos, între metale şi planete, între planete şi diferitele părţi ale corpului uman, între cosmosul văzut şi şi domeniile nevăzute ale realităţii. Este posibil de a se iniţia în misterele cosmosului, ale lui Dumnezeu şi ale eului printr-un parcurs spiritual de transformare. Dar  adevăratul scop este gnoza, forma cea mai înaltă a cunoaşterii, echivalentul salvării, care cere o cercetare a tradiţiilor cele mai vechi şi cele mai înalte ale filosofiei ( numită în manieră incorectă philosophia perennis) şi ale religiei (teologia primordială), şi o doctrină secretă (esoterică) conţinînd cheia tuturor tradiţiilor „exoterice” accesibile tuturor. Învăţăturile esoterice sînt transmise de la maestru la discipol urmînd un program de iniţiere progresivă”. Pornind de la viziunea reductivă pe care o are documentul pontifical despre philosophia perennis, profesorul jerome-Rousse Lacordaire întreprinde o temeinică analiză asupra evoluţiilor filosofiei şi teologiei occidentale din Renaştere pînă în zilele noastre.

O primă parte a demersului teologului francez este despre perenitate şi unitate, despre reînnoirea creştinismului, luînd în discuţie larga deschidere spirituală operată de Şcoala florentină cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, cu redescoperirea platonismului şi neoplatonismului, şi mai ales a tezaurului hermetismului – Corpus hermeticum. După ce reaşază philosophia perennis în termeni adecvaţi şi nu dogmatici discursului  despre istoria culturii, autorul continuă demersul cu un subiect nu mai puţin controversat: magia, aşa cum au înţeles-o renascentiştii, ca făcînd parte din ordinea naturală. Ultima secţiune a acestei prime părţi este despre cabală, subiect privit cu multă circum-specţie (!) de autorii documentului pontifical. Sînt aduse în prim plan căutările renascentiste pentru a aduce cabala în aria de înţelegere creştină. Citind această primă secţine a cărţii lui Jerome-Rousse Lacordaire mi-am amintit admirabila lucrare a lui Eugenio Battisti Antirenaşterea, apărută în traducere românească la Editura Meridiane, în 1982.

O secţiune care va stîrni controverse este cea despre rupturi şi identitate în creştinism, secţiunea în care se vorbeşte despre apariţia masoneriei speculative. Masoneria avea să atragă de la apariţia sa critici şi respingeri din partea Bisericii Catolice, iar ultimul document pontifical, la care Jerome-Rousse Lacordaire face repetate timiteri, nu schimbă tonul, dimpotrivă menţine vechi confuzii. Pentru a da curs şi unui alt punct de vedere, teologul francez face succinte dar elocvente precizări asupra iniţierii şi secretului masonic, subiecte care stîrnesc controverse; am amintit deja că autorul este bun cunoscător al ritualurilor “primitive” ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, iar aici aduce în atenţie un ritual din 1765 al gradului de Cavaler al Crucii şi Trandafirului. Tot în această secţiune pot fi citite cu real folos pagini despre esoterismul secularizat şi despre Rene Guenon, gnoză şi identitate creştină.

Ultima secţiune este consacrată fomelor de gîndire esoterică şi perspectivelor teologice. Este locul pentru a “dezvălui” cauzele acuzelor venite dinspre curia papală; de la bun început s-a văzut în philosophia perennis posibila sursă pentru o  philosophia christiana care să-şi aibă rădăcinile în sursele antice, ceea ce ar fi dus la apariţia unui corpus relativ independent de autorităţile ecleziastice.

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.

Cavaler al Crucii şi Trandafirului

La aproape patru secole de la apariția sa, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Este și acesta un semn că avertismentele din deschiderea și din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deșert:  “Nimic din ceea ce se află rostit și adus la cunoștință tuturor cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu ușurătate și să nu fie socotit ca o născocire deșartă și cu atît mai puțin să nu fie primit ca și cînd ar fi doar o închipuire a noastră. Noi nu ieșim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtași ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în fața unei  înfățișări, înțelegeri, mărturisiri și cunoașteri a tuturor  tainelor, cunoaștere care să fie dreaptă, simplă, ușoară și fără ascunzișuri”. De vreme ce enigma a rămas aceeași pînă în zilele noastre, ne putem întreba: “cînd va sosi  clipa” dezvăluirii? Evident, o astfel de întrebare este un exercițiu retoric și prilejul deschiderii unei discuții despre unul dintre cele mai fascinante și spectaculoase grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat: Cavaler  al Crucii și Trandafirului.

Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Sistem Vechi au dispărut strivite poate de apăsarea unui ideal din care prea puțin se implinise, se apreciază că rozicrucianismul inițial a supraviețuit într-unul dintre gradele masonice cele mai frumoase și mai încărcate de simboluri.

Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gîndirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozicrucianism și francmasonerie; unii istorici afirmă că odată ajuns în Anglia, rozicrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că francmasoneria a preluat, în unul din gradele sale, teme ale rozicrucianismului.  Este cert că la un moment dat zidăria operativă s-a transformat în zidărie speculativă, ocupîndu-se cu interpretarea morală sau mistică a clădirii; de aceea istoricii care evită capcana legendelor afirmă că fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mișcarea rozicruciană. Unul dintre cei mai avizați istorici și comentatori ai fenomenului rozicrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibilă și subterană și că “Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămîne ascuns în oceanul misterului”. Punctele de convergență între francmasonerie și rozicrucianism  sînt: idea fraternității și a ajutorului dezinteresat, a toleranței, cu un arier-plan religios și creștin marcant în epocă, o curiozitate metafizică cu nuanțe de alchimie, cabală, hermetism.

La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al crucii și  trandafirului era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; în anul 1765 a fost instalat la Lyon Capitulul “Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, considerat a fi cel mai vechi capitul cu existență sigură. Simbolismul gradului de Cavaler Roza-Cruce nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat. De altfel, evoluția ritualului este un subiect de dispute, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual practicat datează din 1765, el purtînd o puternică amprentă creștină, într-o epocă în care adepți ai altor religii nu făceau încă parte din frățietate. Cercetări de dată recent arată fără putință de tăgadă că primele ritualuri țineau mai curînd de un creștinism al începuturilor decît de deschiderea către frați aparținînd tuturor confesiunilor.

Tradițiile esoterice împrumută limbajul simbolic prin care învățăturile și practicile lor codifică fondul comun emblematic și alegoric al culturii în care se dezvoltă; acest fond cultural, la rîndul său, întreține strînse raporturi cu tradițiile religioase. Simbolul devine o miză, validitatea interpretării semnînd legitimitatea instituției. Gradul de Cavaler al crucii și trandafirului practicat pentru început de masoneriile europene se înscrie în această problematică. Împrumutînd tematica patimilor lui Isus, simbolica pe care o pune în operă va da naștere unor interminabile discuții. Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzînd în simbolul trandafirului pe cruce una din reprezentările patimilor lui  Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne remintim întrebarea lui Goethe: “Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”. Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol; în ea se întîlnesc cerul și pămîntul, timpul și spațiul; dintre toate simbolurile crucea este simbolul universal, totalizator, este aducerea laolaltă a universului, comunicarea între cer și pămînt.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului Crucii și al Trandafirului este trandafirul, care în mitologia greacă era simbol al iubirii care învinge moartea și al renașterii; simbolul va fi preluat în creștinism și apoi în alchimie, unde trandafirii albi și roșii trimit la un sistem dual, la albedo și rubedo, două din operațiile alchimice, opera la alb și opera la roșu. Întrucît cu rozicrucianismul inițial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfîrșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și inițierii (trandafirul).

Citeste mai departe »

De ce Ritul Scoţian Antic şi Acceptat?

În anul 1801 lua naştere, la Charleston, Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de grad 33 pentru Statele Unite ale Americii. Un an mai tîrziu, tot la Charleston, s-a creat Supremul Consiliu al insulelor franceze ale Americii, avîndu-l drept Suveran Comandor pe contele Grasse-Tilly. În octombrie 1804, este fondat la Paris Supremul Consiliu al Franţei, sub conducerea lui Auguste de Grasse-Tilly, primul Suprem Consiliu european. Cele două veacuri trecute de la aceste pietre de hotar ale evoluţiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au dat o configuraţie stabilă valorilor iniţiatice şi filosofiei celor treizeci şi trei de grade ale sale. Într-o lucrare  care marca bicentenarul Supremului Consiliu al Franţei şi semicentenarul activităţii sale publicistice consacrate spiritualităţii francmasonice, Jean-Pierre Bayard omagiază Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi francmasoneria în ansamblu: „În timp ce societatea noastră pierde noţiunea de sacru, uită spiritualitatea în folosul unei cunoaşteri tehnologice în căutarea profitului, cîteva fiinţe caută cu disperare originea lor fiind însetate de repere, de probe irefutabile, de o arheologie riguroasă a gîndirii umane. Omul, neliniştit, ambiţionînd exactitudinea, caută să se liniştească. Francmasoneria înţelege să replaseze omul în contact cu forţele sacre ale cosmosului pentru a-i reda armonia iniţială. Bogăţia sa rezidă în puterea simbolurilor sale care sînt eterne şi universale, care nu aparţin nici unei şcoli, nici unei religii, dar pe care fiecare societate o interpretează după o percepţie pe care o extrage din acest Centru tradiţional, fără origine umană!”

Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut”. S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au făcut cîţiva paşi semnificativi, şi s-a destrămat un mit: cel al originii…scoţiene! Acum 50 de ani, R.S. Lindsay, Mare Secretar General Al Supremului Consiliu al Scoţiei, afirma tranşant: „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem. Gradele Înalte au fost împrumutate de la un tip francez de masonerie, apărut numai în Franţa la mijlocul secolului al XVIII-lea”.

Primul Suprem Consiliu fondat la Charleston reprezenta întruchiparea spiritului ecumenic al francmasoneriei, fraternitatea spirituală dincolo de naţionalitate sau convingeri religioase şi politice. Iată ce scria Peter Bloch despre primii 11 membri al Supremului Consiliu de la Charleston: „Pentru că majoritatea acestor unsprezece bărbaţi remarcabili, avînd spirit întreprinzător sînt veniţi din vechea Europă pentru a participa la naşterea unei ţări noi, pentru că ei au ştiut să depăşească particularităţile confesiunii lor în folosul unei viziuni luminoase a religiei, pentru că au venit avizi de libertate, libertate cîştigată prin foame, sete, suferinţă pe cîmpul de luptă, pentru că ei au ştiut să pună această libertate în serviciul Datoriei, pentru că activitatea lor spirituală şi acţiunea lor în lume au format un ansamblu coerent, pentru că au ştiut să sublimeze probele şi favorurile, aceşti Unsprezece Gentlemeni de la Charleston au putut concepe, crea şi constitui Ritul Scoţian Antic şi Acceptat.”

Ritul este purtător al gindirii tradiţionale, caracterizează atmosfera iniţiatică în care se desfăşoară activitatea în lojă; în forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, conţine un ceremonial stabilit prin ritual, o legendă care explică gîndirea esoterică specifică gradului. Acte de substituţie, riturile au, în cadrul masonic, un caracter sacru şi simbolic; ele au un fundament universal, care nu se modifică, Mircea Eliade spunînd că riturile care privesc practicarea unei meserii, în special cele de zidar şi de făurar, sînt încărcate de o străveche semnificaţie simbolică. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se sprijină pe universalitatea masoneriei simbolice a primelor trei grade, axate pe iniţierea în meseria de constructor, pe dezvoltarea tradiţiei solomoniene, apoi la alte grade pe aprofundarea tradiţiei, pe căutarea cuvîntului pierdut, pe cultivarea virtuţilor cavalereşti, într-un ansamblu impregnat de tradiţia iudeo-creştină. Dacă în companionaj ritualul era transmis oral, fără cuvinte scrise, putem deduce că astăzi prin ritualul tipărit a fost devoalat secretul masonic? Cei mai mulţi comentatori ai fenomenului masonic sînt de părere că fiind o experienţă esenţialmente individuală, iniţierea este trăită cu maximă intensitate de cei care vor să trăiască şi să lucreze în osmoză cu ceilalţi membri ai confreriei.

Deşi toţi autorii de studii consacrate spiritualităţii masonice sînt unanimi în a sublinia dificultatea de a despărţi limitele filiaţiilor şi influenţelor venite dinspre diverse tradiţii spirituale şi companionice,   aceiaşi autori sînt de acord asupra cîtorva mari corpusuri ideatice care şi-au pus amprenta pe constituirea filosofiei gradelor; cum ar putea fi omise din acest lanţ de aur masoneria de meserie,  Vechile Îndatoriri, mitul Templier, alchimia şi hermetismul, sau rozacruce? Fericita lor conlucrare  va da naştere unei noi vocaţii spirituale, într-o căutare perfect structurată, fondată pe un simbolism precis şi complet.

Cu toate că nici un Suprem Consiliu nu ritualizează toate cele trezeci şi trei de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, există un ritual cu învăţătura esoterică adecvată fiecărui grad. Primele trei grade sînt comune unei largi părţi a masoneriei speculative şi sînt practicate în lojile simbolice, învăţătura lor gravitînd în jurul construcţiei Templului. Jules Romain spunea că „toate riturile francmasoneriei se rotesc în jurul construcţiei. Dacă aţi înţeles aceasta, aţi înţeles totul.” Ritualurile sînt încărcate de un bogat simbolism: al instrumentelor rituale (echer, compas, ciocan, daltă), al referinţelor biblice (Evanghelia lui Ioan, Cartea Regilor), al obiectelor ( piatra brută, piatra cubică, steaua înflăcărată), al cabinetului de reflecţie ( sare, mercur, sulf, formula VITRIOL, craniul, clepsidra). Tot ritualurile primelor trei grade sînt cele care consacră cele trei mari lumini ale masoneriei (Cartea Legii Sfinte, echerul, compasul) şi cele trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea).

În atelierele de perfecţie se continuă drama în care fanatismul, ambiţia şi ignoranţa triumfă asupra inteligenţei creatoare ( gradul 4), este răzbunată uciderea maestrului Hiram ( gradul 9), este apărat Templul, iar după distrugerea acestuia Bolta Secretă ( gradul 14); Acest grad foarte simbolic permite a medita asupra Cunoaşterii şi încheie ciclul masoneriei solomoniene. Gradele capitulare se inspiră din texte vetero-testamentare şi exaltă spiritul cavaleresc; ele evocă reconstrucţia Templului de  Zorobabel, Ierusalimul ceresc, pentru a culmina cu gradul marcat de hermetism şi un profund esoterism creştin – Cavaler Roza-Cruce al cărui ritual emoţionant, bazat pe iubire şi sacru, pe adevăratele valori ale luminii, fac din el unul dintre cele mai frumoase grade cu o mare deschidere inţiatică. Gradele filosofice grupate în Areopag au ca teme Ierusalimul ceresc, miturile lui Noe şi al Turnului Babel, munca asupra lemnului de cedru din munţii Libanului, virtutea, curajul, căutarea adevărului, cultul Soarelui. Nec plus ultra al Areopagului este gradul de Cavaler Kadosh care comemorează şi se inspiră din istoria Ordinului Templierilor, fără a pretinde că este continuatorul acestuia; este un grad al urcării şi coborîrii scării misterioase, al acordului dualităţii, în care masonul îşi îndeplineşte Îndatorirea, fără preocupare pentru interesul şi renumele său, fără orgoliu nici ostentaţie. Ultimele trei grade foarte simbolice în învăţătura lor, sînt cele care asigură transmiterea spiritului Tradiţiei, prin transmiterea descendentă a cunoştinţelor spirituale celor al căror periplu nu s-a încheiat încă.

Moştenitoare a unor vechi tradiţii, masoneria a rezistat probei timpului pentru că a ştiut să  regrupeze diversitatea, a cultivat pluralismul, alteritatea, toleranţa şi fraternitatea. „În mod deosebit, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor treizeci şi trei de grade ale sale, este unul dintre ultimele noastre metereze respectînd perfectibilitatea umană. Marele Arhitect al Universului este cheia de boltă a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat”, afirma cu puţin timp în urmă Jean-Pierre Bayard.

Pagina 25 din 25« Prima...10...171819202122232425

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.