Villard de Honnecourt

Villard de Honnecourt a fost un arhitect francez trăitor în epoca goticului, născut la Honnecourt lîngă Cambrai, către sfîrşitul secolului al XII-lea. Este celebru pentru carnetul său de şantier, carnet conservat în bună stare şi  aproape intact, păstrat o vreme în biblioteca abaţiei Saint-Germain-des-Pres; în  timpul revoluţiei, de frica devastărilor “revoluţionare”, a fost depus la Biblioteca Naţională a Franţei, unde se află şi în zilele noastre. Caietul cuprinde 33 de foi de pergament cu desene şi însemnări despre modurile de trasare, de apropiere de numărul de aur şi de pentagramă, fără a dezvălui nimic despre secretele şi ritualurile confreriilor de masoni operativi.

Dar nu despre valoarea artistică şi istorică a caietului arhitectului medieval ne-am propus să scriem în aceste rînduri. Villard de Honnecourt este şi numele lojii de cercetare a Marii Loji Naţionale a Franţei, iar numele arhitectului se regăseşte, aşa cum este şi firesc, în titlul revistei semestriale a lojii Travaux de la Loge nationale de recherches et d’etudes Villard de Honnecourt.În rîndurile ce urmează ne propunem să facem cîteva consideraţii asupra conţinutului acestei publicaţii prin trimiteri la cîteva apariţii din ultimii ani.

O temă de interes aflată în atenţia redactorilor care au configurat numărul 43 al revistei a fost raportul tradiţie-cărţi, cu intervenţii avizate (Armand Abecassis, Antoine Delzant şi Lama Jigme Rimpoche) despre Tora, Evanghelii şi tradiţia vie de la maestru la discipol în budism.Reţinem din acelaşi număr studiile despre dreptate în viziunea lui Pitagora (Sylvain Chaumet), despre dreptate în tradiţia ebraică (Alexandre Danemans), despre Mithra (Pascal Gaymard), ordinul Iluminaţilor din Bavaria (Eric Humbertclaude). Sumarul acestui număr este completat de cîteva orientări bibliografice atît de necesare într-o lume în care publicaţiile despre masonerie abundă, de această dată calitatea neînsoţind îndeaproape cantitatea.

Numărul următor (44) debutează cu cîteva studii despre semnificaţia rugăciunii rostite în timpul ceremoniei de investire a Maestrului Venerabil (Pierre Saverne), despre cuvînul în lojă (Jean-Claude Dorion), despre anul adevăratei Lumini (Francis Delon), despre credinţă şi raţiune (Roger d’Almeida). Acest număr are şi o consistentă secţiune despre istoria Marii Loji Naţionale A Franţei, între ele găsindu-se şi un articol amplu despre lojile militare din G.L.N.F., articol semnat de Nat Granstein. Revista se încheie cu obişnuitele recenzii.

Următorul număr se deschide cu un captivant şi extrem de argumentat dialog despre “Fraternitate: Proiect sau utopie”, dialog purtat între Jacques Attali şi pastorul reformat Alain Houziaux. Un text la fel de dens este cel semnat de Michel Brodsky despre regularitatea masonică, la origine o conferinţă rostită în celebra lojă de cercetare “Quatuor Coronati Lodge”, publicată în “Acta Quatour Coronati”,tradusă de Francis Delon. Sumarul este întregit de un amplu text de peste 150 de pagini, semnat de Pierre Noel, consacrat evoluţiei Ritului Scoţian Rectificat în Franţa secolului al XX-lea.

Un alt număr la care ne oprim (50) reia sumarul obişnuit: studii, lucrări, planşe de arhitectură, recenzii. Guy Serge Denys  inaugurează cu studiul său (De la Filon la Augustin. Gnoză şi monoteisme, de la revelaţie la graţie) o serie de studii avînd ca tematică Originile şi actualitatea Gîndirii Masonice Tradiţionale, temă ce va fi studiată pe parcursul a cel puţin trei ani. Un articol extrem de interesant este cel al lui Roland Prat despre Rabelais, un scriitor de o imensă cultură, cu bogate cunoştinţe alchimice şi esoterice, un spirit strălucit al Renaşterii franceze, dar privit de multe ori cu superficialitate din cauza limbajului frust. În cadrul aceleeaşi secţiuni, Marc-Henri Cassagne analizează alegoria peşterii şi iniţierea masonică. Doamna Irene Mainguy, cunoscută pentru activitate sa de documentarist al Marelui Orient al Franţei, glosează pe marginea mitului lui Don Juan. Dacă apreciem dechiderea pe care o dovedesc conducătorii revistei, ne putem întreba ce are a spune Don Juan masonilor: “Pentru orice mason, acest mit al lui Don Juan este deosebit de instructiv şi este sursă de meditaţie. Frumos dum iniţiatic care lasă deschisă uşa către toate formele de speranţă”. Michel Alix face cîteva utile notaţii despre simbolismul tabloului lojii. Dintre lecturile de instruire/planşe de arhitectură, o amintim pe ceaa lui Jean-Francois Bergeretti despre tăcere; cităm la rîndul nostru o frază a lui Joseph Campbell: “Ritualul, mitologia şi metafizica nu pot decît să călăuzească pînă la marginea iluminării transcendente, dar ultimul pas care duce acolo trebuie făcut de fiecare în tăcerea propriei experienţe”.

Ultimul număr la care ne referim în acest articol (54) se deschide cu un studiu despre Cicero: de la antichitate la umanism, semnat de Francis Bardot, elogiind gîndirea ciceroniană ca medium indispensabil între Antichitate şi Renaştere; Jean-Philippe Bernard se întreabă dacă Franc-masoneria este o fiică a luminilor şi arată că în toate tipurle de societate masoneria este un fapt social, evoluţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat dovedind că de la bun început s-a urmărit crearea unui centru de unire. Secţiunea dedicată articolelor conţine, printre altele, referinţe la supravieţuirea templieră, la jurămînt şi promisiunea făcută, la masonerie ca realizare spirituală.

Revistă cu apariţie semestrială, Travaux de la Loge nationale de recherches Villard de Honnecourt este un exemplu de echilibru şi deschidere în abordările tematice, neocolind autori care vin dinspre alte orizonturi, dar care pot contribui la nuanţarea unor subiecte.

Ce este ezoterismul?

Aceasta este întrebarea căreia îi caută răspuns Gelu Voican Voiculescu într-un recent apărut opuscul (Ce este ezoterismul?, Bucureşti, editura Samizdat, 2008, 88 p.), dînd curs unor mai vechi şi bineştiute preocupări în domeniu. După atîtea dicţionare şi enciclopedii dedicate domeniului, după mii de volume avînd chiar în titlu denumirea de esoterism, ne mai întrebăm ce este esoterismul? Da “pentru că termenul de ezoterism a căpătat o circulaţie din ce în ce mai mare, întrecută doar de nedumerirea şi de confuzia pe care le stârneşte. (…) Fiecare din noi are câte o accepţie proprie – mai mult sau mai puţin vagă- a sensului acestui termen, ce apare tot mai frecvent în limbajul uzual, ba ca adjectiv – ezoteric, ba ca substantiv – ezoterism. (…) Fără a avea ambiţia de a degaja ideea generală şi abstractă de ezoterism, putem să-l definim şi mai pe scurt, drept o învăţătură rezervată, în cadrul unui grup sau al unei şcoli, unor discipoli selecţionaţi după anumite criterii“.

În încercarea de a răspunde întrebării din titlul cărţii, Gelu Voican Voiculescu face un scurt şi bine venit periplu istoric şi etimologic pornind de la Aristotel şi Aulus Gellius, trecînd prin autori antici şi medievali, ajungînd la frumoasa carte al lui Anton Dumitriu Philosophia mirabilis, neobservată de cenzura vremii, cartea a apărut în 1974, dar din păcate prea repede uitată de contemporani. După necesarele poziţionări istorice, etimologice, autorul abordează subiecte precum valoarea ezoterismului, posibilitatea discuţiei despre taină, reprimarea ezoterismului (subiect despre care a scris şi Pierre Riffard, el însuşi trăind în vremurile noastre o formă de reprimare/respingere cînd a încercat cîţiva ani să-şi găsească un conducător de lucrare de doctorat!) şi raportul ezoterismului cu cultura, aici Gelu Voican Voiculescu considerînd că ezoterismul ţine mai mult de social. Evident un subiect care poate suscita comentarii. Dar sînt demne de reţinut consideraţiile despre tradiţie, iniţiere, influenţă spirituală, micile mistere,simbolism, rit. Pe urmele lui Rene Guenon, autorul reia observaţiile critice la adresa masoneriei speculative ai cărei membri “nu sînt decât depozitarii inconştienţi ai ritualurilor a căror continuitate n-a fost întreruptă. Orbiţi de modernism, contaminaţi de contingenţele politice ale epocii, ei ignoră valoarea şi semnificaţia simbolurilor pe care le pun în mişcare în cadrul ritualuilor masonice. acestea fiind îndeplinite mecanic, ca pe o plicticoasă obligaţie formală, iniţierea nu poate deveni efectivă…” Ne amintim că în primele decenii ale veacului trecut Rene Guenon încercase o  revigorare a spiritualităţii masonice, fără rezultat într-o lume acaparată de modernism.

Epilogul lucrării readuce în discuţie noţiunea de elită, fără de care anevoie vorbim de esoterism, dimensiunile spiritualităţii, evoluţia semantică a cuvîntului mistic, dar şi cîteva utile referinţe la discipolii români ai lui Rene Guenon (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu) mai puţin cunoscuţi publicului larg. Volumul se încheie cu o anexă despre teoria ciclurilor cosmice, subiect controversat despre care, în afara celor care au scris cu temei – printre ei Rene Guenon – sînt mulţi autori care au speculat mai mult pe seama anului cînd va veni sfîrşitul lumii, decît pe fapte care să dovedească ciclicitatea lumii. Dar doctrina tradiţională nu face preziceri despre momentul în care ne aflăm în faza terminală a Kali Yuga.

Cartea lui Gelu Voican Voiculescu este o binevenită introducere în studiul esoterismului, oferind celor interesaţi cîteva repere necesare pentru a nu rătăci pe căi care nu duc nicăieri. Remarcabilă este, de asemenea, şi bibliografia, alături de numele consacrate: Rene Guenon, Frithjof Schuon, Julius Evola, Antoine Faivre, Pierre Riffard, Gaston Georgel, Jean-Pierre Laurant, se regăsesc şi autori români care au ceva de spus în domeniu: Vasile Lovinescu, Florin Mihăescu, Mircea A. Tămaş.

Misterul rozicrucian

Apărută în deceniul al doilea al veacului al XVII-lea, mişcarea rozicruciană este departe de a se fi dezvăluit în întregime, amintind spusa lui Roland Edighoffer care considera, şi o făcea un eminent cărturar şi cunoscător al fenomenului!, că rozicrucianismul este asemănător unui aisberg a cărui parte vizibilă este cu mult mai mică decît cea care rămîne nevăzută. De aceea orice nouă încercare de descifrare a misterului nu poate decît să deschidă noi perspective, noi orizonturi de înţelegere şi interpretare. O astfel de încercare aparţine lui Claude Delbos: Aux Sources de la Rose-Croix. Mysteres d`une tradition esoterique, Paris, Editions Detrad, 2008, 334 p. Faţă de alte lucrări consacrate rozicrucianismului, cea a lui Claude Delbos optează pentru un alt “traseu”: începe cu o introducere în misterul rozicrucian aşa cum a fost înţeles de-a lungul vremii de la Philalethes pînă la Guenon, pentru a continua cu o revenire asupra surselor (cu accent deosebit pe alchimie şi hermetism), asupra doctrinei, cu cîteva consideraţii asupra Divinei Comedie şi a templierilor, pentru a încheia cu cîteva adnotări despre Cavalerul de Roza-Cruce şi rozicrucianismul zilelor noastre.

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Treizeci şi trei

Succesiunea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat

Succesiunea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este o temă care a preocupat mulţi cercetători ai fenomenului masonic în încercarea de a surprinde logica unei succesiuni dincolo de diversitate sau chiar de o aparentă incoerenţă.  De-a lungul vremii, eminenţi cunoscători au descifrat sensuri ascunse ale ritualurilor, înţelesuri nebănuite ale învăţăturii celor 33 de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. De la Albert Pike, care a reformulat ritualurile şi a dat noi interpretări simbolismului profund pe care îl vehiculează ritualurile pînă la Jean-Pierre Bayard, care în Trente-trois reia istoria şi spiritualitatea gradelor, mai pot fi invocate multe nume care au marcat cercetarea masonologică. De curînd acestor nume li s-a adăugat încă unul, cel al lui Michel Cugnet care ne înfăţişează fructul cercetării personale bazate pe lectură şi deopotrivă pe ceea ce a trăit în cei mai bine de 20 de ani de cînd s-a alăturat membrilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat: La Quete du Chevalier dans le Rite Ecossais Ancien et Accepte; I- Du Maitre Secret au Souverain Prince Rose-Croix; II- Du Grand Pontife au Souverain Grand Inspecteur General du 33 et dernier degre, Editions du Chevron, 2005-2008, La Chaux-de-Fonds, Elveţia. Michel Cugnet mai scrisese pînă la apariţia acestei cărţi cîteva volume (Deux siecles et demi de Franc-maconnerie en Suisse et dans le Pays de Neuchatel; Origine et histoire du Rite Ecossais Ancien et Accepte en Suisse; Qui se cache derriere la franc-maconnerie?, şi participase şi la două volume colective: La Franc-maconnerie a Fribourg et en Suisse du XVIII au XX siecle; Elie Ducommun, Prix Nobel de la Paix 1902, Grand Maitre de la Grande Loge Suisse Alpina).

Înainte de a întreprinde o prezentare a fiecărui grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Michel Cugnet aprofundează sursele spirituale ale gradelor înalte, o lume în care se întîlnesc legende biblice, personaje mitice sau istorice, esoterismul Renaşterii, Roza-Cruce, Bruno, John Dee, Robert Fludd, alchimia, mitul templier. Michel Cugnet consideră că trei curente tradiţionale constituie principalele surse ale Ritului: curentul tradiţional care îşi are sursa în Vechiul şi Noul Testament; curentul Roza-Cruce sau hermetic; curentele cavaleriei orientale şi occidentale. Peste acestea s-au suprapus elemente venind dinspre creştinismul oriental, doctrine iniţiatice orientale, mişcări esoterice musulmane. Michel Cugnet îşi structurează volumul pe două mari secţiuni De la Maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce (gradele 4-18) şi De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General (gradele 19-33).

De la maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce dezvăluie parcursul iniţiatic al celui ce a retrăit moartea maestrului Hiram, pedepsirea ucigaşilor Maestrului Arhitect, ascunderea numelui inefabil (Adonai), căutările cavalereşti ale cavalerului Orientului, ale Prinţului Ierusalimului, ale cavalerului Orientului şi Occidentului, culminînd cu frumoasa legendă a Prinţului de Roza-Cruce încărcată de un bogat simbolism care naşte încă multe interpretări despre sacrificiul de sine, despre unirea alchimică a cerului cu pămîntul, despre Phoenix şi omul transfigurat.

De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General urmăreşte traseul gradelor filosofice şi administrative, trecerea de la iniţierea regală la iniţierea sacerdotală, de la “micile mistere” la “marile mistere”, de la posibilităţile stării umane la cele supraumane, de la “paradisul terestru” la “paradisul ceresc”, pentru a relua distincţiile pe care o făcea Rene Guenon în Autorite spirituelle et pouvoir temporel. Ca şi în primul volum, Michel Cugnet urmăreşte pas cu pas succesiunea gradelor, cititorul fiind captivat de descrierea ritualurilor şi de învăţătura gradelor care nu se ritualizează, a aşa numitelor grade intermediare. Accentul cade pe ritualurile gradelor de Cavaler al Şarpelui de Bronz (25) şi Cavaler al Soarelui (28). Ne amintim că Albert Pike, reformatorul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, în celebra lucrare Morals and Dogma, acorda gradului de Cavaler al Soarelui un rol deosebit. De prezentări ample beneficiază în cartea lui Michel Cugnet şi gradele de Cavaler Kadosh şi Sublim Prinţ al Secretului Regal.

Întreg parcursul urmărit de Michel Cugnet dezvăluie, atît cît o poate face descripţia unui ritual, simbolistica şi învăţătura fiecărui grad, şi este însoţit de o frumoasă şi elocventă iconografie. Cartea lui Michel Cugnet este o convingătoare pledoarie pentru depăşirea crizei interioare şi a obscurităţii în aşa fel încît printr-un îndelung proces alchimic, prin concentrare şi meditaţie asupra sinelui, candidatul la iniţiere să descopere cu adevărat lumina şi mai tîrziu sensul transcendent  pe care îl incumbă simbolismul gradelor pentru a rezona spiritual cu ansamblul de învăţături şi trăiri pe care îl caută şi îl găseşte Cavalerul.

Guenon, Leibniz şi metoda infinitezimală

Cine a citit Ezoterismul lui Dante, Criza lumii moderne, Simbolismul Crucii sau Iniţiere şi realizare spirituală ale lui Rene Guenon poate părea surprins că esoterologul francez este şi autorul cărţii Les principes du calcul infinitesimal, apărută în 1946 la editura Gallimard. E cu putinţă ca nu puţini să fie cei surprinşi la aflarea numelui celui care propune o frumoasa incursiune în lumea, nu tocmai accesibilă, a metodei infinitezimale a lui Leibniz în viziunea lui Guenon: Gelu Voican Voiculescu, despre care apropiaţii ştiu că avea preocupări de esoterism încă din anii ’80 ai secolului trecut, dar care pentru cei mai mulţi rămîne cunoscut doar din decembrie ’89. Din pasiunea pentru esoterism şi mai ales pentru Guenon, din studiul matematicilor a rezultat cartea Note de lectură. Rene Guenon despre Leibniz şi metoda infinitezimală, editura Semne, Bucureşti, 2008, 346 p.

Este salutară intenţia autorului de a propune o cheie de interpretare a unei lucrări mai puţin cunoscute, Guenon fiind perceput exclusiv ca un autor de lucrări de referinţă despre lumea modernă, despre simboluri sau despre iniţiere;nu este mai puţin adevărat că Gelu Voican Voiculescu îşi ia măsuri de prevedere cînd speră că lectura cărţii sale va aduce către tezele lui Guenon mai ales oameni din domeniul ştiinţelor exacte. Ar fi cu putinţă ca umaniştii, cunoscători ai esoterismului guenonian, să se aplece asupra metodei infinitezimale?

Volumul debutează cu o prezentare in extenso a vieţii şi operei lui Rene Guenon, semn al preţuirii pe care o are Gelu Voican Voiculescu pentru cel care este „un intermediar care a tradus în limbajul contemporaneităţii adevărurile fundamentale ale înţelepciunii primordiale. El este un transmiţător al adevărului care, prin definiţie, este independent de orice individualitate umană”. Regăsim în acest prim capitol etapele decepţiei guenoniene despre lumea materialistă, despre contaminarea modernistă a lojilor şi încercările sale de a crea o elită intelectuală deschisă către Tradiţia primordială. Acest capitol introductiv poate constitui nucleul unei sinteze despre Guenon, un autor care a avut adepţi ai gîndirii sale în România interbelică, ba mai mult, editorul post-mortem al scrierilor guenoniene a fost tot un român (Michel Vâlsan), dar iată că acum nu există un nucleu de cercetători români dedicaţi operei celui ce a căutat să ne (re)apropie de Tradiţie.

Miezul recentei cărţi semnate de Gelu Voican Voiculescu este evident în jurul interpretărilor lui Guenon asupra calcului infinitezimal, prilej pentru o fascinantă incursiune nu numai în lumea noţiunilor de limită, infinit, indefinit sau continuum, ci şi în contextul intelectual al epocii lui Leibniz, autorul făcînd elocvente trimiteri la spiritualitatea rozicruciană, marcantă în epocă, dar şi la scolastică sau la cultura arabă. Demnă de reţinut concluzia autorului că “matematicile, mai mult decît oricare ştiinţă, furnizează un simbolism deosebit de apt exprimării adevărurilor metafizice, în măsura în care acestea sînt exprimabile”.

În anexă, pentru frumuseţea ciclicităţii, o temă pe care Gelu Voican Voiculescu o va relua, face după modelul preambulului, o succintă prezentare a vieţii şi operei lui Gottfried Wilhelm Leibniz, pentru a încheia cu cîteva consideraţii despre criza care a zdruncinat fundamentele matematicilor în pragul secolului al XX-lea, prilej ca autorul să nu treacă sub tăcere inflaţia terminologică pe cale să devoreze conţinutul sub apăsarea semantică, de cele mai multe ori inutilă. Notele de lectură propuse de Gelu Voican Voiculescu deschid interesul aprofundărilor deopotrivă spre Guenon şi spre Leibniz. Esoterismul, metafizica şi ştiinţele exacte sînt domenii care fascinează şi deschid noi orizonturi.

Ales printre cei nouă

Pedepsirea ucigaşilor lui Hiram

Cu gradul de Maestru ales printre cei nouă, se deschide o serie de trei grade succesive în care apare vocabula ales. Acest grad a apărut la jumătatea secolului al XVIII-lea, într-un climat spiritual în care denumirea de ales se răspîndea cu destulă rapiditate. Gradul de ales printre cei nouă este unul dintre cele mai vechi grade înalte, iar semnificaţia sa generală este în raport cu legenda lui Hiram. Ales este unul dintre maeştrii de certă valoare, desemnat de regele Solomon pentru a căuta ucigaşii lui Hiram şi pentru a-l înlocui pe Arhitect în misiunea sa de constructor al Templului.

Dezvoltarea rapidă şi uneori imprevizibilă a Gradelor Înalte, diversitatea ritualurilor, textele apocrife nu au lăsat istoricilor prea multe surse pentru a surprinde cu exactitate evoluţia care a dus la integrarea gradului de ales printre cei nouă în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Istoricii masoneriei sunt însă de acord că gradele 9-10-11, avînd toate în titulatură cuvîntul ales, fac parte din aşa numitele grade ale răzbunării.

Ritualurile mai vechi conţin numeroase variaţiuni asupra răzbunării morţii lui Hiram, imaginaţia înaintaşilor noştri brodînd la nesfîrşit, adăugînd fără încetare noi detalii şi creînd o punere în scenă impresionantă. Dincolo de unele incongruenţe, semnificaţia simbolică a acestui grad lasă loc unei meditaţii profunde asupra dreptăţii şi urmăririi neabătute a datoriei.

Tema răzbunării a dat loc la numeroase interpretări. În context este amintită posibila influenţă stuartistă, simbolul hiramic disimulînd imaginea lui Carol I, „fiii văduvei” fiind fiii spirituali ai Henrietei de Franţa, partizani ai revenirii stuarţilor; nu puţini sunt cei care au văzut posibile influenţe templiere sau chiar iezuite, iezuiţii fiind condamnaţi, ca şi templierii, deopotrivă de monarhie şi papalitate; toate aceste interpretări culminează cu teza lipsită de consistenţă a conspiraţiei masonice îndreptată împotriva regimului monarhic francez şi care a dus la Revoluţia Franceză.

În adevăr, dincolo de răzbunare, legenda gradului trimite mai curînd la idealul de progres al cunoaşterii care triumfă asupra ignoranţei, fanatismului şi nedreptăţii.

Decorurile, legenda, cuvintele sacre şi de trecere, simbolurile introduc candidatii în atmosfera acestui grad, care, deşi nu este ritualizat de toate Supremele Consilii, generează încă interpretări şi deopotrivă nedumeriri.

În instrucţia rituală a gradului, la întrebarea lui Solomon adresată lui Hiram, regele Tyrului: „Eşti Maestru ales printre cei nouă?”, acesta răspunde: „Soarta a decis! Peştera este semnul meu” (după alte variante „Peştera îmi este cunoscută”). Peştera este unul dintre cele mai răspîndite simboluri ale mitologiilor privitoare la întoarcerea la origini, la iniţiere sau renaştere. În tradiţiile iniţiatice greceşti peştera reprezintă lumea, în ritualurile eleusiene iniţiaţii erau înlănţuiţi în peşteră, trebuiau să scape de acolo şi să ajungă la lumină. În ceremoniile religioase instituite de Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: el a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi frunzişuri. Despre peşteră sau văgăună, Plotin spunea că întruchipează lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este descătuşarea şi ieşirea din peşteră. Dar această interpretare, care în buna tradiţie a filosofiei greceşti îmbină simbolismul metafizic şi simbolismul moral, în care construcţia unui eu armonios este înfăptuită potrivit cu imaginea unui cosmos armonios, este contrabalansată de celălalt aspect simbolic al peşterii – cel tragic. Văgăuna devine regiunea subpămînteană cu margini nevăzute, genune înfricoşătoare în care sălăşluiesc monştri; de aceea peştera devine simbol al inconştientului şi al primejdiilor lui neaşteptate. În această viziune, ilustrată admirabil în mitologia greacă de mitul lui Trophonius, peştera simbolizează explorarea eului interior, îndeosebi a eului primitiv, refulat în străfundurile inconştientului.

Să mai amintim că predilecţia pentru peşteri, pentru caverne subterane  a fost o caracteristică a comportamentului pedagogic al lui Pitagora, aici făcîndu-se simţite influenţele misterelor practicate în templele egiptene. Grota era pentru Pitagora simbol al lumii aparente şi al închisorii corpului. Influenţa simbolurilor pitagoreice în ritualurile masonice este un subiect viu disputat; este cu putinţă să-l fi influenţat pe Platon în celebrul mit al peşterii din nu mai puţin celebrul dialog Republica. În dialogul platonician este vorba de o încăpere subterană, o peşteră în care oamenii legaţi cu lanţuri, cu spatele la foc, nu desluşesc pe pereţii peşterii decît umbre, deşărtăciuni. Este nevoie de o forţă lăuntrică pentru a renunţa la jocul facil al umbrelor pentru a putea privi lumina, pentru a contempla lumea şi a te înălţa la contemplarea inteligibilului, a ideilor de Bine, Adevăr şi Frumos. „Nu-i vorbă de a-i sădi simţul văzului, ci de a-l face să vadă pe cel ce are acest simţ”, spunea filosoful grec. De altfel, în instrucţia rituală a gradului este o trimitere cît se poate de explicită la acest mit; la întrebarea lui Solomon: „Fraţii mei, cărei cauze trebuie să fim devotaţi?”, Adoniram răspunde: „Cauzei tuturor celor care stau în întuneric şi nu au văzut lumina”. Ne  amintim că Solomon ceruse ca ucigaşii să fie aduşi vii în faţa sa; primul impuls faţă de încălcarea poruncii a fost să-l pedepsească pe Yehu-Aber, care este însă apărat de fraţii săi, încît Solomon cedează primului impuls şi îl numeşte „conducătorul noului grad aflat în serviciul luminii”.

Peştera poate fi asimilată cabinetului de reflecţie, acea probă a pămîntului, prima din ritualul de iniţiere, dar peştera este prezentă explicit în ritualul masonic la gradul de ales printre cei nouă, iar legenda acestui grad lasă să se întrevadă duplicitatea marilor simboluri, în cazul nostru al peşterii: pe de o parte, întunericul şi ignoranţa, eroarea şi intoleranţa care învăluie lumea, înlănţuind-o asemenea umbrelor din mitul lui Platon şi care vor dispărea în lumina răspîndită de masonerie; pe de altă parte, la lumina palidă a opaiţului, a lămpii, peştera a devenit adăpost pentru unul din ucigaşii Maestrului Arhitect. Urma imemorială a crimei bîntuie inconştientul şi se ilustrează tocmai prin imaginea unei văgăuni. Simbolismul purităţii apei, al pedepsirii celor vinovaţi de opresiune şi crimă cu ajutorul pumnalului reprezentat pe şorţ şi ca bijuterie a gradului, al alungării tenebrelor cu ajutorul lămpii sunt tot atîtea teme asupra cărora candidaţii sunt invitaţi să mediteze.

Unii interpreţi ai ritualurilor masonice afirmă că gradul 9, cel de ales printre cei nouă, deschide un nou parcurs în progresul iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Se face trecerea de la gradele meditative la cele de acţiune, cu precizarea că nu răzbunarea în sine este ţelul urmărit, ci răzbunarea celor nevinovaţi şi pedepsirea asasinilor; în acest sens trebuie înţeles cuvîntul Nekam - răzbunare, sens pe care l-a folosit şi profetul Ieremia cînd vorbea de pedeapsa divină.

Ne amintim din ritualul gradului de maestru că trei au fost ucigaşii lui Hiram; unul dintre ei, Jubelum (după unele ritualuri Abairam), este pedepsit în ritualul gradului 9. Pedepsirea celorlalţi este subiectul ritualului şi legendei gradului 10, Ales printre cei cincisprezece, considerat de asemenea un grad al răzbunării. Ceilalţi doi asasini se ascundeau în ţinutul Gath; la aflarea acestei veşti, Solomon alege încă şase maeştri care să-i însoţească pe cei nouă în căutarea ucigaşilor lui Hiram. Aceştia sunt găsiţi într-o carieră, sunt prinşi şi aduşi în faţa regelui Solomon; ei sunt judecaţi, sunt găsiţi vinovaţi, sînt pedepsiţi cu asprime pe măsura faptei lor abominabile („Ţipetele lor erau atît de sfîşietoare şi de jalnice încît pînă şi călăii lor au fost cuprinşi de milă”) şi apoi decapitaţi; capetele celor trei ucigaşi sunt aşezate pe porţile de est, vest şi sud ale cetăţii. Astfel ignoranţa, intoleranţa şi fanatismul sunt invinse. Gradul de ales printre cei cincisprezece arată calea spirituală interioară a omului care învaţă autostăpînirea, dar şi exercitarea fără slăbiciune a dreptăţii: „Munca mea şi zelul meu m-au făcut să merit acest grad”, este unul din răspunsurile din instrucţia rituală. Depăşind stadiul tenebrelor peşterii, fiecare trebuie să rămînă stăpînul lui însuşi, probînd în toate exerciţiul dreptăţii cu inima eliberată de orice ură.

Acest grad încheie alegoriile şi povestea Maestrului Arhitect Hiram; reluînd înţelesul simbolic al atacurilor asupra lui Hiram, legenda gradului 10, de ales printre cei cincisprezece, ne îndeamnă la introspecţie şi meditaţie asupra misterelor conduitei umane şi ne cere să răspîndim neîncetat lumina, toleranţa şi imparţialitatea într-un demers în care pumnalul răzbunării devine Sabia Dreptăţii.

33 de basoreliefuri hermetice

Capodoperă a arhitecturii sacre gotice, Catedrala Notre-Dame din Paris continuă să suscite interesul celor ce caută noi înțelesuri în hieroglifa pietrei. La începutul secolului al XX-lea, Fulcanelli încerca să dezvăluie Misterul catedralelor într-o lucrare devenită celebră, dincolo de contestațiile care i s-au adus. De puțin timp o nouă lucrare caută sensuri dincolo de literalitatea pietrei – Jacques Trescases: Les 33 médaillons hermétiques du portail central de Notre-Dame de Paris (Editions Detrad, Paris, 2008, 54p.). Cunoșteam preocupările lui  în domeniile esoterismului și spiritualității masonice din cărțile pe care avusese amabilitatea să mi le trimită (La symbolique de la mort ou hermeneutique de la reserrection, editions de La Maisnie, 1983; L’Etoile flamboyante ou la recherche d’une Parole Perdue, editions de La Maisnie, 1993; Promenade initiatique, origine et actualite des mysteres sacres, editions Guy Tredaniel, 1999), dar și din interviul pe care mi l-a acordat pentru revista „Cronica” și pe care l-am reluat în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism (editura Cronica, Iași, 2005), sub titlul “Pentagrama justifică validitatea învățăturii esoterice”.

Este un fapt evident că nu există un punct de vedere unanim acceptat în ceea ce privește interpretarea simbolismului și ritualismului masonice; așa cum sînt adepți ai curentului ce susține că esoterismul și psihologia răspund aceleeași cerințe, la fel sînt cercetători care afirmă că reducerea ritualului la psihologic este o etapă a procesului anti-tradițional. Jacques Trecases consideră aceste poziții ca fiind extreme, motiv pentru a găsi invocata cale de mijloc, în care esoteriștii și psihologii se regăsesc în căutarea interiorității și a experienței personale. Iar aici exercițiul hermeneutului francez vizează portalul central al Catedralei Notre-Dame de Paris, căruia îi descifrează sensurile alchimice.

Inspirat de Thierry de Champris, Jacques Trecases caută urmele “geometriei nevăzute și tăcute care asigură conjuncția savantă a misticului și raționalului”, pentru a putea urma adevăratul parcurs inițiatic interior la care este chemat vizitatorul catedralei gotice, parcurs  care rezumă întraga cunoaștere universală. Și cum ar putea începe un parcurs inițiatic altfel decît prin invocarea celebrului basorelief reprezentînd Înțelepciunea? De la acest basorelief își începe Jacques Trecases încercarea de captatio benevolentiae pentru înțelegerea celor 33 de basoreliefuri printr-o cheie de interpretare care trimite evident la progresul celor 33 de grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat, dar și la “procesul de rectificare psihologică necesară pentru a accede la supremul grad al inițierii, adică, la bucuria de a trăi”. Cele două referințe par legitime pentru că, pe de o parte, Ritul Scoțian Antic și Acceptat se definește ca “arta regală” avînd ca scop transformarea pietrei brute în piatră cubică, iar pe de altă parte, alchimia are o viziune unitară asupra totalității cosmosului, lumile vegetală, minerală și animală supunîndu-se acelorași legi ale evoluției sau regresului. “Este deci legitim, afirmă Trecases, de a considera că procesul de spiritualizare și sublimare descris de operațiile alchimice privește în primul rînd rectificarea și evoluția sfîntă a psihismului uman, așa cum îl putem cunoaște pornind de la ultimele achiziții ale psihologiei”.

Cele 33 de basoreliefuri hermetice sînt un bun prilej pentru o fericită incursiune în simbolismul alchimic și masonic, cu numeroase trimiteri și aluzii la cele șapte arte liberale, la Athanor, la arbore și la fîntîna, la celebra formulă VITRIOL, la mercur și la celelalte elemente chimice, la operațiile alchimice. Călătoria lui Jacques Trecases este un parcurs inițiatic complet asupra totalității progresiei în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, o punere în evidență a mecanismelor psihice care însoțesc inițierea și care îl fac pe inițiat să redescopere sensul vieții nu printr-o vană speculație, ci prin maniera activă de a se insera în eternitatea vieții.

Privire asupra iniţierii

Aproape necunoscut publicului larg din România înainte de 1989, Rene Guenon este un nume din plin “recuperat” de editorii din ultimii ani; din păcate nici o editură nu a asumat un program al traducerilor din opera lui Guenon, încît la o primă vedere traducerile par a se fi făcut haotic. Totuși cei interesați pot citi, printre altele, Simboluri ale științei sacre, Ezoterismul lui Dante, Criza lumii moderne, Simbolismul crucii, Stările multiple ale ființei, Domnia cantității și semnele vremurilor, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Demiurgul și alte studii tradiționale, apărute la editurile Humanitas, Aion și Herald. Lipseau însă cărțile, la fel de cunoscute ca și cele amintite, despre inițiere, realizare spirituală, franc-masonerie și companionaj. În bună măsură lipsesc și acum, doar că de puțin timp a apărut la Editura Herald Scurtă privire asupra inițierii, în traducerea Roxanei Cristian și a lui Florin Mihăescu. Recenta traducere este de două ori binevenită, odată pentru că este una din lucrările importante ale lui Guenon, dar și pentru că apar multe lucrări despre inițiere care induc confuzie în rîndul celor mai puțin cunoscători în domeniu, încît lectura unui autor recunoscut și respectat, nu fără a fi contestat, este necesară. Cu atît mai mult cu cît însuși Rene Guenon, în prefața cărții recent traduse, vorbea de „contrafaceri” într-o lume tot mai îndepărtată de tradițional.

Aricolele grupate în acest volum au fost scrise inițial pentru revista “Etudes traditionnelles”, dar au fost refăcute și redispuse pentru a da unitate volumului și a contura un domeniu despre care scriu mulți fără a-l stăpîni; ceea ce remarca Guenon la vremea sa este la fel de actual și acum: nu aprecierile, fie ele și negative, ale celor “din afară” fac rău, cît părerile eronate ale celor “dinăuntru”, adică ale celor ce-și arogă pretenția ca aparțin unor ordine inițiatice! Guenon este tranșant în privința inițierii, aceasta fiind de neconceput în afara unei organizații și a unei “calificări” pe care trebuie să o dovedească inițiabilul, posibilități inerente naturii proprii a individului și care sînt materia primă asupra căreia va trebui să se efectuaze lucrarea inițiatică: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmisiunea unei influențe spirituale, transmisiune care ne se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație”, iar pentru a fi regulară respectiva organizație trebuie să fie depozitara unei influențe spirituale.

Cartea lui Rene Guenon aduce extrem de utile precizări despre condițiile inițierii, despre regularitate, despre transmisiune inițiatică, despre secret, rituri, ritualuri, mistere, simboluri, inițiere sacerdotală și inițiere regală, transmutare și transformare, operativ și speculativ, inițiere efectivă și inițiere virtuală,roza-cruce și rozicrucieni, hermetism  într-o succesiune care redă inițierii un loc în lumea modernă. Întreaga argumentație aduce în prim plan noținea de interioritate, de transformare lăuntrică, în care cărturarul francez încă mai credea. Părăsise una din ultimele organizații care asumau inițierea, masoneria, pe care nu a reușit să o refondeze, dar nu și speranța că omul modern poate ieși de sub tirania cantității. Și acest volum, ca și altele traduse sau încă nu, ne dovedesc că ne aflăm în fața unei opere și a unui gînditor pe care îl îmbrățișezi total sau îl respingi. A fost probabil unul din ultimii purtători de cuvînt ai Tradiției, a redșteptat interesul pentru Principiile eterne și universale.

Iluminism, franc-masonerie şi politică

De mai mulţi ani Doamna profesor Cecile Revauger animă în cadrul Universităţii Bordeaux III un cerc de studii despre istoria masoneriei şi despre implicarea ordinului în politica veacului al XVIII-lea. În opinia universitarului francez, cercetarea domeniului, a masoneriei, trebuie să urmeze calea cercetării ştiinţifice şi să răspundă tuturor criteriilor acestei îndeletniciri: istorie, istoria ideilor, analiza civilizaţiilor şi a culturilor. Este nevoie să se treacă de la descriptiv la abordarea în manieră foarte deschisă a unor probleme cum ar fi angajamentul politic al franc-masoneriei în epoca Luminilor. Pentru aceasta este nevoie de o privire panoramică atît asupra unor personalităţi cît şi asupra unor loji, pentru a înţelege de ce Luminile sînt destinate să rămînă pentru totdeauna neterminate, după spusa lui Tzvetan Todorov. Amplul dosar despre masonerie şi politică în secolul Luminilor este găzduit de numărul 7 al revistei Lumieres - Franc-maconnerie et politique au siecle des Lumieres: Europe-Ameriques (publicată sub egida Centre Interdisciplinare Bordelais d’ Etude des Lumieres, Conseil Regional d’Aquitaine, Centre for Research into Freemasonry-Shefield)  şi este structurat pe trei secţiuni: franc-masonerie, Lumini şi revoluţii; franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme; tezele complotului.

Secţiunea Franc-masonerie, Lumini şi revoluţii este deschisă de studiul doamnei Cecile Revauger, reputat specialist în franc-masoneria americană, despre revoluţiile americană şi franceză şi implicarea masoneriei în cele două revoluţii; concluzia autoarei este că între cele două mari evenimente ale sfîrşitului de veac XVIII sînt mari deosebiri în privinţa participării masonilor: dacă în cazul revoluţiei americane se vorbeşte de o participare activă a masonilor americani la un eveniment fondator al istoriei lor, nu la fel stau lucrurile în privinţa revoluţiei de la 1789, teza complotului masonic nu este împărtăşită de istorici, dar este de netăgăduit că masoneria veacului al XVIII-lea se înscrie din plin în contextul Luminilor, în credinţa în perfectibilitatea omului, în setea de cunoaştere şi de descoperire a lumii. Un excelent studiu despre binomul masonerie-revoluţie semnează Jose Ferrer Benimeli, cu multe notaţii despre lucrări de istorie ce au căutat să discearnă “contribuţia” masoneriei franceze în revoluţia de la 1789; alte studii din aceeaşi secţiune sînt despre Benjamin Franklin, pionier al masoneriei transatlantice ( Christian Lerat), parcursul iniţiatic al lui Armand Gaborria (Eric Saunier), Iacobiţi şi franc-masoni la Toulouse (Georges Lamoine).

A doua secţiune Franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme debutează cu studiul lui Andrew Prescott despre masonerie şi radicalism în Yorkshire şi continuă cu un studiu despre William Hatchinson, un dramaturg franc-mason mai puţin cunoscut; Sandro Landi face cîteva incursiuni asupra unei teme controversate: implicarea masoneriei în reformele din Italia veacului al XVIII-lea . În aceeaşi secţiune de un real interes istoric sînt studiile despre franc-masoneria suedeză între reformă şi revoluţie (Andreas Onnerfors), franc-masoneria rusă a secolului al XVIII-lea (Yuri Stoyanov).

Ultima secţiune este consacrată Tezelor complotului; la cîţiva ani după revoluţia franceză, abatele Augustin  Barruel acredita teoria după care Revoluţia franceză de la 1789 a fost rezultatul unei “triple conspiraţii contra altarului, tronului şi societăţii”: cele ale filosofilor, masonilor şi Iluminaţilor; Alain Ruiz face o binevenită incursiune în lucrarea lui Barruel Memoires pour servir a l’histoire du jacobinisme. Una din mişcările intelectuale enigmatice ale sfîrşitului de secol XVIII a fost Iluminaţii, creată în 1776 de Adam Weishaupt profesor la Universitatea din Ingolstadt, mişcare asupra căreia glosează Jean Mondot. Dintr-o secţiune despre complot nu putea lipsi una din temele predilecte ale anti-masonilor: complotul iudeo-masonic; Jean Lemaire supune atenţiei o lucrare apărută în 1815: Le nouveau judaisme ou la franc-maconnerie devoilee, cu multe trimiteri la ritualul gradului de Cavaler al crucii şi trandafirului. Era un prim text antimasonic, timid de vreme ce antimasonii veacurilor XIX-XX nu îl citează! Charles Porset “revizitează” dosarul privitor la franc-masonerie şi revoluţie, arătînd că o privire de maximă obiectivitate este aproape de neconceput, dar şi că excuderea oricărui amestec masonic în revoluţie este la fel de neconceput, evident fără a îmbrăţişa teza complotului: “Conchid: dacă este adevărat că nu complotul explică Revoluţia, Revoluţia explică comploturile trecute, prezente şi care vor veni…Politica “secretului” le întăreşte. Se va găsi totdeauna unul care să scrie o istorie paralelă . Şi se ştie, după descoperirea geometriilor non-euclidiene, că paralele sfîrşesc prin a se întîlni…”. Ultimul text este semnat de Eric Saunier şi deschide perspectiva unei noi căi pentru istoria franc-masoneriei aceea a contextualizării evoluţiei ansamblului franc-masoneriei cu mişcările care privesc societatea în ansamblu.

Această nouă apariţie a revistei Lumieres redeschide discuţia asupra unui subiect care este departe de a fi epuizat. Cecile Revauger  ne cere să nu fim naivi şi să nu luăm ad litteram interdicţia din articolul VI al Constituţiilor lui Anderson (cel privitor la discuţiile despre religie) care nu era decît o precauţie de ordin oratoric!

Budism şi filosofie

Dintotdeaua exoticul exercită o anumită atracţie, căutîndu-se în alte tradiţii adevăruri fundamentale pe care nu le-am căutat mai aproape de noi. Mahatma Gandhi spunea cu decenii  în urmă că occidentalii merg să descopere budismul, iar orientalii sînt interesaţi de creştinism. Recent, un cunoscut sociolog al religiilor, Frederic Lenoir, observa cu fineţe că budismul a servit occidentalilor doar pentru a se îngrijora sau exalta de propriul destin. O problemă aparent insolvabilă este aceea a judecării budismului, dar şi a altor tradiţii orientale prin prisma conceptualizărilor proprii filosofiei occidentale. O încercare de ieşire din cercul vicios o propune Doamna profesor Francoise Bonardel în recent apărutul volum Bouddhisme et philosophie. En quete d’une sagesse commune, Paris, Editions L’Harmattan, collection Theoria, 2008, 282 p. Doamna Bonardel este cunoscută publicului românesc interest de esoterism nu numai prin cărţile apărute în franceză, ci şi prin două lucrări ce au cunoscut versiuni româneşti: Hermetismul, Editura de vest, Timişoara, 1992, şi Filosofia alchimiei, Polirom, Iaşi, 2000. Am întîlnit-o pe Doamna Bonardel cu prilejul lansării traducerii cărţii de la Polirom, iar dialogul nostru despre esoterism poate fi citit sub titlul “Viaţa spirituală se hrăneşte din jocul permanent între exoteric şi esoteric” în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005, p. 69-83.

De această dată interesul Doamnei Francoise Bonardel merge către un posibil dialog între budism şi filosofie, pornind de la faimoasa tetralemă nelipsită de paradox: budismul este o filosofie; budismul nu este o filosofie; budismul este şi nu este o filosofie; budismul nu este nici filosofie nici religie. Convinsă că o confruntare între budism şi diversele modalităţi ale discursului filosofic occidental poate duce la reliefarea unor incompatibilităţi, Francoise Bonardel consideră că este o adevărată provocare pe care budismul o lansează Occidentului de a căuta, plecînd de la tetralema ce constituie stîlpii, al “cincilea element” susceptibil să unifice şi să transceadă cuaternarul.

În cele zece capitole ale cărţii, universitarul francez aduce în discuţie teme ale budismului, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute: budism şi terapeutică, problema identităţii, dramaturgia eului, conştiinţa: unitate sau pluralitate, Bodhisattva-erou al non-sinelui, înlănţuirea cauzală, Karma-destin şi predestinare, existenţă şi vacuitate după Sartre şi budismul zen, alchimie tantrică, non dualitate şi transmutaţie. În capitolele cărţii, texte mult remaniate ale unor conferinţe sau studii, Doamna Francoise Bonardel se străduieşte să înlăture convingerea că budismul ar fi o cale care să “împace” critica faptului religios cu o spiritualitate fără Dumnezeu, ateismul cu o raţionalitate cvasi-ştiinţifică. Multe neînţelegeri au plecat de la necunoaştere sau de la aproximări facile în funcţie de aspiraţii nu de cunoaşterea textelor budiste.

La capătul lecturii pe care ne-o propune Francose Bonardel este cheia înţelegerii raportului cu altul: conceptualizărilor occidentale le pot “scăpa” multe alte forme expresive, aşa cum metaforizarea simbolică specific iudeo-creştinismului nu se adaptează şi altor expresii mistico-religioase. Astfel vom înţelege alteritatea fără a ne-o integra  forţat şi fără a ne insinua acolo unde nu ne este locul. Dar această corectă poziţionare ne va deschide către “celălalt”, dincolo de similitudine, incluziune sau excludere.

Pagina 25 din 26« Prima...10...181920212223242526

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.