Roger DACHEZ: Francmasoneria este o căutare care nu se încheie niciodată

Roger Dachez (n. 1955) este medic, doctor în medicină, preşedinte al Institutului Alfred Fournier din Paris. Este cunoscut pentru cărţile şi studiile sale asupra originilor istorice şi a surselor tradiţionale ale francmasoneriei. Este contributing member în Scottish Rite Research Society (USA), membru în comitetul ştiinţific al Muzeului francmasoneriei din Paris, director al revistei Renaissance Traditionnelle, preşedinte al Institutului Masonic al Franţei. Este autor al următoarelor cărţi: Des maçons opératifs aux franc-maçons spéculatifs. Les origines de l’Ordre maçonnique, Paris, EDIMAF, 2001; Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, PUF, 2003; L’invention de la franc-maçonnerie, Paris, Vega, 2008; a coordonat două lucrări colective: Les Franc-maçons de la légende à l’histoire, Paris, Tallandier, 2003; Les plus belles pages de la franc-maçonnerie, Paris, Dervy, 2003. Împreună cu Alain Bauer a semnat următoarele cărţi: Les mystères de Channel row, roman, Paris, JC Lattes, 2006; Les 100 mots de la franc-maçonnerie, Paris, PUF, 2007; Le convent du sang, roman, Paris, JC Lattes, 2009; Le Symbole Perdu décodé, Paris, Vega, 2009.

“Evanghelia după Harry Carr”

Bogdan Mihai Mandache: - Domnule profesor sînteţi autorul cîtorva cărţi şi studii despre istoria masoneriei speculative. Cum vedeţi trecerea de la speculativ la operativ? Prin rupturi sau prin tranziţie şi evoluţie?

Roger Dachez: – După o lungă perioadă de aproximativ două secole şi jumătate, timp în care “teoria tranziţiei” a fost – aproape – unanim admisă, această întrebare a suscitat de 3o de ani încoace numeroase controverse, în special în rîndul cercetătorilor englezi şi scoţieni. În anii ’60 ai secolului trecut, teoria clasică ajunsese la maturitate şi se prezenta ca o povestire argumentată şi cu minuţiozitate documentată, căreia eruditul mason englez Harry Carr, atunci foarte ascultat şi unanim respectat,îi prezentase o versiune deosebit de elegantă şi după toate aparenţele convingătoare, cum a făcut-o în faimosul său articol “The Transition from operative to speculative Masonry” (The Prestonian Lecture for 1957). Totuşi în cîţiva ani, noi contribuţii şi adeseori revoluţionare s-au acumulat pentru a distruge acest edificiu – unii vor vorbi chiar cu o ironie puţin crudă de “Evanghelia după Harry Carr”…Pentru a rezuma lucrurile se poate spune că dezbaterea, pentru partea engleză, a fost deschisă în 1978 de Eric Ward cu un răsunător articol publicat în Ars Quatuor Coronatorum, “The Birth of Freemasonry” (ACQ 91, 77-100) şi că piesele cele mai recente şi cele mai substanţiale ale dosarului scoţian au fost produse în 1988 de David Stevenson în cartea sa The Origins of Freemasonry – Scotland’s century, 1590-1710.

Îmi amintesc că la sfîrşitul anului 1988, în revista Renaissance Traditionnelle, am fost, fără îndoială, primul care a propus o lungă sinteză a diverselor teorii de substituţie, mai mult sau mai puţin terminate şi rareori compatibile, care ţîşneau de pretutindeni, şi care dorea să se elaboreze, de-a lungul anilor, o “teorie sintetică a originilor masoneriei speculative”. La acea zi nici un consens nu s-a putut stabili asupra detaliilor de istorie dar, pentru esenţial, se poate totuşi afirma că cea mai mare parte a celor care şi-au dat osteneala să studieze această problemă complexă au putut ajunge la concluzii generale suficient de apropiate. Modelul teoretic care prevalează de acum înainte este cel al împrumutului (borrowing) mai mult sau mai puţin deliberat al formelor şi al uzanţelor anumitor structuri comunitare ale masonilor operativi, de oameni care au fost totdeauna străini acestei meserii.      Am putea deopotrivă formula acelaşi lucru spunînd că francmasoneria zis “speculativă” a imitat anumite trăsături ale masoneriei operative, sau s-a inspirat din acestea, dar că nu a procedat nici într-un caz prin filieră instituţională, în vreun anume fel.

Ar trebui mult spaţiu pentru a expune toate argumentele acestei noi viziuni asupra lucrurilor. Unul dintre ele se bazează pe simpla constatare că primele loji speculative cunoscute au apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Anglia, adică într-o ţară în care nu mai exista de multă vreme nici o lojă operativă: despre ce fel de “tranziţie” poate fi vorba? Stevenson este cel care a desemnat sursa  manifestă de inspiraţie: Scoţia unde subzista încă, în secolul al XVII-lea, o masonerie profesională foarte vie, dar unde nu s-a produs niciodată nici o tranziţie! Pentru a relua formula hazlie dar finalmente suficient de justă a lui Stevenson, “francmasoneria este o prăjitură coaptă în Scoţia şi glazurată în Anglia”…

- Aceste evoluţii au fost determinate şi de unele schimbări de paradigmă în viaţa culturală. Care au fost marile mişcări intelectuale care au influenţat trecerea de la operativ la speculativ?

- A răspunde la această întrebare înseamnă în parte a rezolva enigma pe care o pune teoria împrumutului – sau a imitaţiei: cine a avut ideea de a crea francmasoneria, şi pentru ce motive? Se pot desemna două mişcări, pe deasupra contemporane şi mutual acoperindu-se una pe cealaltă, în inima secolului al XVII-lea. Prima este cea care de acum s-a convenit să se numească “Revoluţia ştiinţifică”. Ea trebuie înţeleasă în sensul pe care Thomas Kuhn îl dă termenului de “revoluţie ştiinţifică” (Strucures of scientific revolutions, 1970): aceste schimbări de paradigmă care se operează în diverse epoci în conştiinţa colectivă a unei civilizaţii şi care  conduc nu numai la a modifica una sau alta din teoriile ştiinţifice la acea vreme predominante, ci în mod fundamental de a modifica viziunea asupra lumii. În Anglia, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Isaac Newton a fost emblema acestei revoluţii şi a mişcării pe care a susţinut-o prin Royal Society, fondată în 1660. Or, primul care a prezidat lucrările acestei societăţi a fost Robert Moray (1609-1673) care este de asemenea – coincidenţa este stupefiantă- unul dintre cei mai vechi şi rari “gentlemen masons” căreia istoria i-a reţinut numele în Scoţia înainte de 1650 – el a fost iniţiat în 1641. Şi 70 de ani mai tîrziu, atunci cînd se constituie Marea Lojă a Londrei, sosirea lui Jean-Théophile Désaguliers (1683-1744), Mare maestru în 1719, principal discipol al lui Newton şi “curator al experienţelor” de la Royal Society, antrenează adeziunea masivă a membrilor acestei academii la tînăra francmasonerie engleză organizată. Aici încă, paralelismul neaşteptat al celor două instituţii este şi mai tulburător. Dar mai cu seamă această revoluţie se înscrie ea însăşi într-o mişcare mai vastă pe care Paul Hazard a descris-o şi a numit-o într-o carte majoră: La crise de la conscience européenne (1935). Or, plecînd de la date evident fără nici o legătură cu istoria francmasoneriei, pe care acest autor nu a abordat-o niciodată, Paul Hazard propune o periodizare a acestei crize intelectuale între 1680 şi 1715. Aceste două borne cronologice sînt foarte curioase pentru istoricul francmasoneriei: prima trimite deopotrivă la primele mărturii documentare semnificative asupra masoneriei engleze din secolul al XVII-lea (Rober Plot, Natural History of Staffordshire, 1686) şi în epocă publicarea operei majore a lui Newton, Philosophiae naturalis principia mathematica (1687); cît despre a doua, cine nu vede că ea corespunde, doi ani după, fondării Marii Loji a Londrei (24 iunie 1717), aceasta fiind posibilă atunci, şi nu doi ani mai curînd, pentru că 1715  a fost anul ultimei tentative eşuate de răsturnare a dinastiei de Hanovra (“The ’15 Rebellion”). De la asanarea definitivă a situaţiei politico-religioase a ţării a putut rezulta aşezarea pregresivă a francmasoneriei.

Legende ale fondării care nu rezistă

- O literatură abundentă caută să acrediteze posibile surse ala masoneriei speculative. Companionajul, Ordinul Templului, Roza-Cruce sînt la originile masoneriei speculative?

- Toate rezultatele cercetării, în cursul ultimilor 30 de ani, au pus capăt, sper definitiv, tuturor acestor legende ale fondării care nu rezistă nici o clipă analizei faptelor nici studiului documentelor disponibile.

Pentru companionaj, fenomen pur francez, să o spunem în trecere, în consecinţă fără influenţă notabilă posibilă asupra insulelor britanice – el nu se identifică cu masoneria operativă care este ceva general şi, oricum, teoria tranziţiei, am spus-o, este astăzi abandonată. În schimb ar fi multe de spus despre împrumuturile operate de Companionaj francmasoneriei înşeşi în cursul secolului al XIX-lea.

Fabula templieră nu-şi are obîrşia cîtuşi de puţin mai departe de secolul al XVIII-lea, dar face încă să se vîndă romane de succes..

Problema Roza-Crucii este mai complexă. Cu siguranţă, se ştie astăzi datorită unor lucrări serioase ( Paul Arnold, Histoire des Rose-Croix et les origines de la Franc-Maçonnerie, 1955-1990; Frances Yeates, The Rosicrucian Enlightenment, 1986; Roland Edighoffer, Les Rose-Croix et la crise de la conscience européenne au XVII siecle, 1998) că în calitate de Ordin secret şi misterios, rozicrucienii nu au existat niciodată şi nu este aici locul de a reveni asupra surselor şi motivaţiilor acestui “ludibrium” (glumă, joc de spirit, nu îndrăznim să spunem păcăleală, farsă…) fondator al acestei legende, aşa cum s-a constituit ea doar pe baza Manifestelor ( Confessio, Fama în 1614; Noces chimiques în 1616). În schimb, de la origini, diverse spirite în Europa (Robert Fludd, Michel Maier) au pus stăpînire pe fabulaţia rozicruciană. Aceste speculaţii tardiv înlocuite în secolul al XVIII-lea sînt cele care au putut înlocui un anume imaginar masonic dar, ca şi în cazul Ordinului Templului, nu trebuie căutată filiaţia.

- Există o supravieţuire/rămăşiţă cavalerească în masoneria speculativă?

- Totul depinde de ceea se numeşte “o supravieţuire/rămăşiţă”. Aici, mai mult, trebuie deosebită filiaţia instituţională şi filiaţia intelectuală sau spirituală.

Primele grade de inspiraţie cavalerească introduse în masonerie apar către 1745: este mai întîi cel de Cavaler al Spadei sau al Orientului, care va rămîne timp de 10-15 ani gradul suprem, practic necontestat al scării masonice; către 1750 fără îndoială, în orice caz cu siguranţă înainte de 1760, Cavalerul Templier sau mai tîrziu Kadosh este cel care, indiferent de denumirea exactă, a celebrat amintirea “ordinului martir”. Cu Stricta Observanţă Templieră care va da, între 1778 şi 1782, Ritul Scoţian Rectificat, tema “supravieţuirii” templiere va atinge apogeul: este vorba chiar de a recupera bunurile materiale ale Templului! La Conventul de la Wilhelmsbad, în 1782, s-a pus capăt acestei ficţiuni. Gradele masonice în chestiune există în continuare şi , în mod natural, nimeni nu poate împiedica un francmason “speculativ” – care nu ştie să taie o piatră materială – să dorească să devină un “cavaler speculativ” – care, în chip foarte fericit, nu mai are de tras sabia sa pentru a ucide necredincioşii!

Ultimul grad este cel pe care nu-l vei atinge vreodată

- La originile sale francmasoneria atrăgea datorită idealurilor filantropice, sociale şi politice pe care le promova sau prin preocuparea pentru esoterism?

- Vă voi răspunde cu bucurie printr-o altă întrebare: francmasonii de astăzi sînt ei obligaţi să aleagă între aceste două motivaţii? Fără îndoială nu! Pentru ce cei din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au regăsit în loji? Motivaţiile lor erau de profund diferite de cele ale descendenţilor lor de astăzi?

Este sigur că masoneria are ceva de spus în legătură cu locul religiei în societate şi în viaţa fiecărui om, şi că ea trimite, de asemenea, prin ritualurile sale şi prin simbolurile sale, la ordinea lumii, la originile lumii, la structura sa ascunsă. Se ştie bine că în secolul al XVI-lea şi în cel următor – şi acest lucru este foarte net la Newton, de exemplu – dimensiunea ştiinţifică şi dimensiunea religioasă erau legate în mod subtil. Toţi aceşti oameni erau în căutarea unei sinteze globale a cunoştinţelor umane care hrăneau pe deasupra un proiect politic şi religios – de la Utopia la Morus la Cetatea Soarelui a lui Campanella, ecourile făcîndu-se simţite de-a lungul întregului secol al XVII-lea în rîndul spiritelor cele mai serioase. Francmasoneria rămîne un loc de sinteză unde totul este posibil.

- Se ştie bine că la începuturile sale francmasoneria nu cunoştea gradul de maestru. Pentru ce a fost nevoie să se creeze acest grad? Dar gradele înalte ale diferitelor rituri?

- Nici un text nu a justificat vreodată apariţia noilor grade dar este clar că în 1723, atunci cînd au fost publicate Constituţiile, şi pînă în 1730, nu au existat decît două grade şi numai două.

În anul 1730, a fost introdus al un al treilea grad care s-a impus puţin cîte puţin…înainte ca alte cîteva zeci să se inventeze în anii următori!

Nici o teorie explicativă – de la simpla vanitate la dezvoltarea metodică a iniţierii – nu duce la o adeziune unanimă şi s-ar putea discuta la nesfîrşit. Finalmente cauţi să găseşti o explicaţie mai generală: francmasoneria este o căutare care nu se opreşte niciodată: Chiar în epoca noastră se creează încă grade. Ultimul grad este cel pe care nu-l vei atingevreodată…

Opoziţia între operativ şi speculativ trebuie revăzută

- Biserica romano-catolică a respins francmasoneria începuturilor prin două celebre enciclice; protestantismul pare să se fi arătat mai îngăduitor. A jucat protestantismul un rol important în afirmarea masoneriei moderne?

- Condamnarea din 1738 a francmasoneriei de Biserica catolică a fost în mare parte legată de faptul că provenea din Anglia – adică dintr-o ţară “antipapistă” prin excelenţă. Nu se poate să  nu se recunoască faptul că spiritul fondator al francmasoneriei – toleranţa, liberalismul politic şi religios – este marcat de valori protestante, nici nu se poate uita că francmasoneria s- a născut într-o ţară protestantă şi fără îndoială nici nu ar fi putut să se nască în altă parte: nu i s-ar fi lăsat pur şi simplu libertatea.

Aceasta nu a fost o oprelişte ca lojile să aibă apoi o importantă dezvoltare în ţări catolice, mai ales în Franţa. Aceasta s-a făcut – pînă în zilele noastre -  cu preţul cîtorva renegări şi a cîtorva neplăceri în raporturile cu puterile civile şi ierarhia ecleziastică.

- Pentru ce diabolizarea francmasoneriei?

Francmasoneria este secretă –sau cel puţin discretă – şi relativ închisă – dar în fapt întredeschisă, pentru că ea recrutează în mod necesar membrii săi din societatea civilă. Proclamaţiile sale de legitimism politic – în anumite epoci – şi de angajament al unor membrii ai săi în aventuri politice revoluţionare – în alte epoci – au făcut restul: adică o instituţie de neînţeles, în orice caz greu de citit din exterior.

Această opacitate parţială, această ambiguitate asupra naturii sale reale, toate acestea deschid calea către toate fantasmele. Aşa a fost întotdeauna în istoria sa şi, în ciuda eforturilor recente ale anumitor obedienţe către mai multă “transparenţă”, aşa va fi probabil întotdeauna.

Pe deasupra, aceasta nu are decît consecinţe negative: acest mister este de asemenea o atracţie. La 1744, se spunea la Paris: “Pentru public, un francmason/ Va fi totdeauna o adevărată problemă/ Care nu poate fi rezolvată în fond/ Decît devenind francmason.” (Le secret des franc-maçons)…

Cum ajung constructorii la Înţelepciune, Forţă şi Frumuseţe?

- Se poate gîndi că niciodată constructorii înşişi nu ajung acolo…nici într-un caz prin ritualurile lor- pe care le ignorăm aproape în întregime – nici ca expresie simbolică al unui ternar cosmologic sau moral. Este o elaborare tardivă a masonilor speculativi.

Totuşi, lucrurile nu sînt atît de simple. Dacă ne referim la cele mai vechi texte –  în mod manifest operative – ale tradiţiei masonice, manuscrisul Grand Lodge n1 (1583), putem citi această invocaţie iniţială : “The might of the Father of heaven and wysdome of glorios sonne throught the grace and goodness af the holy ghost that bee three persons in one God”. Aceste trei calităţi divine, “might” (putere, forţă), “wisdom” (înţelepciune) şi “grace and goodness” (graţie şi bunătate, poate de asemenea sugera “frumuseţe”?), sînt de altfel destul de clasice în întreaga literatură creştină. Aproape că nu este îndoială că ele sînt antecedente directe ternarului “Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe” din masoneria speculativă. Dar, însăşi în epoca operativă (?) a manuscrisului Grand Lodge, aceste referinţe erau evident datorate literaţilor, erudiţilor, clericilor, şi deci deja speculativilor…

Rezumînd, întreaga opoziţie clasică, dar poate înşelătoare, între “operativ” şi “speculativ” ar trebui să fie revăzută.

Despre magie, fără ură…

A scrie astăzi despre magie, poate părea, la o privire superficială, cel puţin deplasat dacă nu de-a dreptul… indecent, mai ales într-o vreme cînd paginile de publicitate ale multor cotidiene ne îndeamnă să consultăm “reginele magiei” pentru a fi ajutaţi în orice domeniu. Este lesne de înţeles că atunci cînd atenţia celor mai mulţi se îndreaptă spre o astfel de înţelegere a termenului magie, şansele de a-i convinge că se află în faţa unui domeniu de autentică spiritualitate scad simţitor, rămînînd speranţă că oamenii de bună credinţă vor citi şi vor căuta să înţeleagă înainte de a respinge. Ca şi în cazul flăcării violet discuţia a căzut în derizoriu, în această cădere fiind antrenat şi termenul, dar şi înţelesul comun al esoterismului.

Copii ai unui Iluminism din care au reţinut o găunoasă idee de materialitate a lumii, oamenii de astăzi, în cea mai mare parte amatori de idei gata făcute, rareori manifestă interes pentru a trece dincolo de pojghiţa extrem de fragilă a unor informaţii care nu… informează, dar fac mai rău deformînd. Amintesc celor care văzînd titlul articolului m-ar putea acuza de o uşoară frivolitate că în Dictionnaire critique de l’ésotérisme (Presses Universitaires de France, 1998), una dintre dintre cele mai serioase lucrări în domeniu, termenului de magie îi sînt acordate 24 de pagini, în articole despre prezenţa acestui fenomen în Africa, Egiptul faraonic, Islam, Occidentul medieval şi modern, Roma antică. Articolul despre magia în Occident este cel mai amplu şi aduce în prim plan necesitatea definirii acestui fenomen ca o artă (ars magica) de a acţiona asupra lumii înconjurătoare şi de a o modifica; acelaşi articol aminteşte şi cîteva mari personalităţi ataşate domeniului: Roger Bacon, Marsilio Ficino, Pico de la Mirandola, Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Paracelsus, John Dee sau Robert Fludd.

Acest preambul, ca şi rîndurile care urmează, au fost prilejuite de o recentă apariţie purtînd marca Editurii Herald: Cornelius Agrippa von Nettesheim – Magia naturală. Filosofia ocultă sau magia (Cartea I), traducere, note, comentarii şi anexe de Maria Genescu, colecţia “Quinta essentia”, 2010, 320 p.  Agrippa von Nettesheim, născut la Koln în 1486, a studiat la Paris, apoi a îndeplinit diverse activităţi sau a căltorit la Torino, Metz, Geneva, Lyon, Fribourg, Anvers, Koln, pentru ca în 1535 să revină la Grenoble unde avea să şi moară în acelaşi an. Această neîncetată mobilitate nu l-a împidicat să scrie o operă considerabilă, filosofică, medicală, teologică. În lucrarea sa De occulta philosophia libri tres, Agrippa a căutat “să purifice magia şi să îi restaureze reputaţia. Profund influenţat de neoplatonismul florentin el s-a străduit să debaraseze vechea magie de “impurităţile” care au desfigurat-o şi să facă să se regăsească în ea o înaltă şi sfîntă filosofie”, scria Jean Céard în articolul despre Agrippa din Les Oeuvres philosophiques, PUF, 1992.

În viziunea lui Agrippa, lumea se prezintă sub trei aspecte: elementalul, cerescul şi intelectualul, magicienii încercînd să descopere virtuţile lumii elementelor, să ajungă la cunoaşterea viruţilor cereşti, pentru ca în final să dobîndească certitudinea cunoaşterii acestor lucruri “prin ritualuri sfinte şi religioase, precum şi cu ajutorul puterilor diferitelor inteligenţe superioare”. Astfel, înţelegem de ce Agrippa şi-a împărţit lucrarea în trei cărţi: prima cuprindea magia naturală, a doua magia cerească, iar a treia magia ceremonială. Ce înţelege Agrippa prin magie? Definiţia cea mai grăitoare îi aparţine cărturarului renascentist: “Magia este un har ce are o putere foarte mare, căci ea este plină de mistere limpede revelate şi care presupune o cunoaştere profundă a celor mai tainice dintre lucruri, a firii lor, a puterii, a calităţii, a substanţei, a efectelor acestora, a deosebirilor precum şi a raporturilor dintre ele (…). Or, aceasta este adevărata ştiinţă, filosofia cea mai înaltă şi mai plină de mister. Într-un cuvînt, magia reprezintă desăvîrşirea şi împlinirea tuturor ştiinţelor naturii, căci orice filosofie bine întemeiată are ca părţi fizica, matematica şi teologia”.  În Magia naturală, Agrippa face aprecieri asupra Elementelor, genurilor alcătuirii lor, virtuţilor oculte ale lucrurilor, despre materie, despre pasiunile sufletului sau virtuţile cuvintelor.

Pledoaria noastră nu este pentru practici oculte (un alt termen greşit înţeles), ci pentru a înţelege maniera în care era văzută lumea în plină Renaştere; o altă Renaştere decît cea cu care s-au obişnuit mulţi dintre noi. Este meritoriu efortul Editurii Herald de a oferi traduceri ale unor lucrări esenţiale din domeniul esoterismului; este suficient să amintim Ars Alchimica de Paracelsus, Rosarium philosophorum, Cartea figurilor hieroglifice de Nicolas Flamel, sau Monada hieroglifică de John Dee. Meritorie este şi traducerea pe care a făcut-o Maria Genescu, aflîndu-ne în faţa unei lucrări nu tocmai uşor de tălmăcit, sensul multor termeni evoluînd în cele cinci veacuri trecute de la prima publicare a cărţii lui Agrippa; traducerea este însoţită de ample şi lămuritoare note, comentarii şi anexe.

Moartea care desăvîrşeşte

Dintotdeauna oamenii au căutat să dea sens unui fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat – moartea. De la străvechile texte sapienţiale pînă la texte de dată recentă ale antropologilor, filosofilor, teologilor şi istoricilor, istoria gîndirii este marcată de o continuă strădanie de descifrare a misterelor morţii. Totuşi, pentru istoria mentalităţilor, tema morţii este una de dată relativ recentă, ea impunîndu-se odată cu “noua istorie”, cu studiile fundamentale ale lui Philippe Ariès (Essais sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen Age à nos jours şi L’homme devant la mort), apărute la mijlocul deceniului al VIII-lea al secolului trecut.

În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia “trăită” ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: “Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu” şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: “O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi”. Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt.

Osiris

Osiris

Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: “Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului”, scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în Nil. Osiris simbolizează drama existenţei umane şi triumful periodic asupra morţii, după cum avea să scrie Mircea Eliade: “Avem de a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvîrşeşte trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea”.

Una dintre cele mai emoţionante legende ale lumii antice este cea a zeiţei Iştar, principiu al feminităţii, zeiţă a fecundităţii şi a fertilităţii. Iştar, zeiţa cetăţii Erek, căsătorită cu ciobanul Dumuzi, se hotărăşte să coboare în Infern pentru a lua puterile surorii mai vîrstnice, Ereşkigal; Iştar se îndreaptă către “Casa întunecată, locuinţa lui Irka,/ Către casa pe care nimeni n-o mai părăseşte, cînd a intrat,/ Către calea pe care nu te mai poţi întoarce înapoi,/  Către casa în care cei intraţi sînt lipsiţi de lumină”. Ajunsă la palatul lui Ereşkigal, pe măsură ce trece de cele Şapte porţi, paznicul o despoaie de veşminte şi de însemnele sale. Despuiată de orice “putere”, Iştar este pironită de privirea ucigătoare a surorii sale. Întrucît întreaga viaţă era ameninţată prin dispariţia zeiţei dragostei şi a fertilităţii, zeii intervin şi Iştar este readusă la viaţă.

Legenda zeiţei Iştar îi prilejuieşte lui Oswald Wirth interesante consideraţii: “Un sens esoteric profund se leagă de foarte vechiul poem al coborîrii lui Iştar în Infern. Plictisită de frivolitate, zeiţa babiloniană se îndepărtează de cei vii şi se cufundă într-o şedere printre morţi. Ea se loveşte aici de şapte porţi, pe care nu le poate trece decît despuindu-se puţin cîte puţin de metale şi de veşminte. Ea se prezintă astfel într-o stare de absolută goliciune în faţa Reginei Infernurilor, sora sa, care, după ce a provocat-o pe Iştar să se revolte reproşîndu-i greşelile sale, o pedepseşte împovărînd-o cu toate relele şi reţinînd-o ca prozonieră. Acest mit face aluzie la reînnoirea primăvăratecă a vegetaţiei; dar nu am avea dreptate dacă nu i-am atribui o deschidere mai subtilă. Coborîrea în Infern, despuierea, apoi restituirea metalelor, moartea şi învierea, marchează fazele programului constant al tuturor iniţierilor. Să considerăm deci povestirea, a cărei versiune asiriană a fost păstrată integral, ca primul inel al acestui lanţ de texte iniţiatice care ajung în final la legenda lui Hiram.”

Citeste mai departe »

Ordinul masonic şi viziunea sa asupra lumii

Aproape că a devenit un truism să mai amintim că lumea contemporană se complace în a trăi fără repere, în afara noţiunii de ordine, o ordine prin care omul să-şi construiască viaţa şi să-şi stăpînească destinul. În 1990, Henri Tort-Nouguès, Mare Maestru din trecut al Marii Loji a Franţei, publica volumul L’idée maçonnique, un eseu asupra filosofiei francmasoneriei. Cîţiva ani mai tîrziu avea să publice o nouă carte, L’ordre maçonnique, reeditată în 2009, la Paris, éditions Vega, 206 p., lucrare considerată în lumea masonică francofonă ca fiind deja una clasică.

Această a doua carte a lui Henri Tort-Nouguès încearcă o analiză globală a lumii contemporane, a contradicţiilor şi crizelor sale, a dezordinii şi confuziilor sale, dar şi conturarea ideii că francmasoneria, care se defineşte ca un ordin, cu vocaţie de a depăşi locuri, spaţii şi timpuri, propune principii intangibile, valori fără care viaţa omului nu ar avea sens: “Francmasoneria tradiţională nu pretinde să ne aducă soluţia miracol, şi printr-un gen de lovitură de baghetă magică să facă perfecte societăţile în care trăim, şi omul însuşi perfect. Ea propune numai, şi mai modest, contemporanilor noştri un efort răbdător, tenace şi curajos, şi o conversie a privirii, cum a scris Michel Barat. (…) Noi vrem să dăm aici o viziune lucidă, golită de iluzie şi de complezenţă, asupra unei lumi şi asupra omului, şi de asemenea asupra instituţiei înseşi, şi  asupra francmasonului.”

Dezordinea şi confuzia lumii sînt susţinute, în chip nefericit, nu numai de experienţele traumatizante ale istoriei, ci şi de scrierile unor istorici şi filosofi precum  Hannah Arendt, Oswald Spengler, Julien Freund, pentru a nu mai aminti romanele lui Franz Kafka sau picturile unui Hyeronimus Bosch, Goya sau, mai aproape de noi, Max Ernst. Să fie lumea în care trăim sub spectrul confuziei şi a lipsei de măsură? Înainte de a da un răspuns tranşant să ne amintim de cuplul hubris şi dikè, măsura şi lipsa de măsură, pe care se întemeiază întreaga tragedie antică grecească, subiect de inspiraţie pentru marii scriitori ai lumii pînă în zilele noastre. Are masoneria a oferi un răspuns acestei crize a lumii de astăzi? Henri Tort-Nouguès consideră că masoneria nu poate oferi omului instrumentele pentru reflecţie, ci are misiunea de a-l învăţa să redescopere şi să reconstituie o anumită ordine, o ordine a inimii, a raţiunii şi a spiritului. Ideea de ordine a fost devalorizată de sistemele ideologice şi politice de tip totalitar care au adus pe scena istoriei barbaria şi suferinţa. Este deasupra oricărei îndoieli că prin ordine se înţelege un ansamblu de sisteme de reguli şi legi care orînduiesc o societate, că există o ordine în cosmos care îl separă de haos (“ordo ab chao“), că filosofii greci au vorbit de ordine şi de organizarea vieţii; dar despre ce ordine este vorba atunci cînd primele efecte ţin de distrugere? Ordinele monastice medievale au jucat un eminent rol în viaţa spirituală, dar de asemenea în cea socială şi politică; ordinele cavalereşti au apărat creştinismul şi au cultivat loialitatea şi curajul; ordinul masonic apărut în Anglia începutului de secol XVIII insista pe obligaţia de a respecta legea morală. “Omul, notează Henri Tort-Nouguès, este cu siguranţă o fiinţă finită şi imperfectă, adeseori sau aproape întotdeauna violentă, vindicativă, orgolioaă, egoistă, răutăcioasă. Omul este esenţialmente o fiinţă precară, slabă, dar precaritatea omului, finitudinea sa şi imperfecţiunea sa nu implică prcaritatea valorilor înseşi şi slăbiciunea lor.(…) Francmasonii, cei de ieri şi cei de astăzi, au luptat totdeauna împotriva tuturor formelor de totalitarism, împotriva tuturor fanatismelor, de natură religioasă, ideologică sau politică, împotriva oricărui fel de tiranie.”

Ordinul masonic şi cele trei grade ale francmasoneriei aduc în discuţie specificitatea ordinului masonic ca ordin iniţiatic tradiţional şi succesiunea primelor trei grade care corespund unui moment în evoluţia intelectuală şi spirituală a francmasonului; sînt reamintite traseul lung şi sinuos pe care îl aşază iniţierea pe ucenic, căutările companionului în drumul său către steaua înflăcărată, descoperirea pe care o face maestrul cînd meditează asupra unei alte dimensiuni a existenţei sale: “Astfel moartea lui Hiram pune francmasonul în prezenţa morţii, elementul esenţial al condiţiei umane, şi al unei posibile eternităţi. Dar legenda lui Hiram pune francmasonul în faţa problemei morţii celui drept.(…)Prin moartea sa fizică el asumă viaţa sa spirituală şi morală.” În templul masonic se află trei coloane, cele Trei mici lumini: Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea; în deschiderea ritualului ele sînt invocate pentru a asigura echilibrul lucrărilor simbolice. Moştenitoare spirituală, ca de altfel întreaga cultură europeană, a tradiţiei iudeo-creştine şi a filosofiei greceşti, masoneria modernă cultivă aceste virtuţi fondatoare al unei lumi care şi-a aflat echilibrul lăuntric. În cele trei veacuri de existenţă, masoneria a primit multiple încercări de definire, de surprindere a esenţei sale, misiune nu tocmai facilă, dat fiind că din afară pare cu totul altfel decît se vede şi se simte dinăuntru! În mod curent este definită ca fiind un ordin iniţiatic tradiţinal şi universal bazat pe fraternitate; în toate definiţiile care nu ţin de conspiraţie şi fantasme, Tradiţia şi francmasoneria sînt consubstanţiale. Tradiţia în sensul său terminologic latin iniţial, cît şi în cel cultivat de confreriile şi societăţile iniţiatice, include şi componenta de transmitere a unei învăţături, a unei cunoaşteri sacre. În pledoaria sa în favoarea Tradiţiei, Henri Tort-Nouguès ne aminteşte de poruncile Domnului către Israel: “Ascultă dar, Israele: hotărîrile şi legile care vă învăţ eu astăzi să le păziţi, ca să fiţi vii, să vă înmulţiţi şi ca să vă duceţi să moşteniţi acel pămînt pe care Domnul Dumnezeul părinţilor voştri vi-l dă în stăpînire. Să  nu adăugaţi  nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele” (Deuteronomul, 4,1-2). De ce această întoarcere în timp? Nu doar pentru un paseism care pentru mulţi poate părea desuet, ci pentru a oferi o contrapondere celor din prezent care caută noutatea şi-şi întorc privirea de la cele ce curg de la facerea lumii pînă în zilele noastre. Francmasonii fideli tradiţiei deschid şi închid lucrările invocînd Marele Arhitect al Universului, idee esenţială a gîndirii masonice, cheia de boltă a francmasoneriei speculative: “Şi aşa cum Marele Arhitect a creat şi ordonat universul, la fel cum Hiram a gîndit şi construit Templul, la fel francmasonul, trebuie, la rîndul său, să construiască templul exterior şi interior după regulile Înţelepciunii, Forţei şi Frumuseţii.”

Cultura privită în evoluţia ei istorică este o moştenire primită din trecut şi care trebuie transmisă generaţiilor care se vor succeda. Greu s-ar putea defini cultura europeană fără Ierusalim, Atena şi Roma: “Fără istoria noastră, noi am fi barbari şi fără memoria istoriei noastre, am redeveni barbari. Permanenţa noastră spirituală este ancorată în continuitatea noastră istorică”, susţine Henri Tort-Nouguès înverşunîndu-se împotriva Falsificatorilor noii culturi, celor care propovăduiesc dar şi a celor acre trăiesc cu idei gata primite, şi aminteşte de tulburările din Franţa anului 1968, cînd oameni aparent serioşi puteau spune că o inscripţie pe un zid era mai bogată şi mai profundă decît o pagină din Spinoza sau Kant! Trecuse ceva vreme de cînd anabaptiştii din Munster care voiau să facă din oraşul lor un “nou Ierusalim” predicau o revoluţie culturală totală: jefuirea catedralei, arderea manuscriselor şi cărţilor bogatei biblioteci, interzicerea oricărei lecturi în afara Bibliei! Nimeni nu cere să rămînem la cînturile gregoriene sau la muzica lui Bach, la estetica lui Poussin sau Delacroix, sau la arta poetică a lui Boileau, trebuie apărată ideea de diversitate şi pluralitate, fără a accepta însă ceea ce este de neacceptat: negarea culturii! Să evităm un Ubu pedagogic dispus să distrugă tot, chiar şi ruinele! Henri Tort-Nouguès pledează pentru revenirea la un sistem educaţional care să îmbine instrucţia cu spontaneitatea, pentru revenirea la educaţia şi cultura autentice. Scriind despre Moartea şi supravieţuirea spiritului european, Henri Tort-Nouguès aminteşte scrierea lui Stephan Zweig Lumea de ieri; Amintirile unui european, în care acesta făcea un bilanţ al lumii europene între cele două războaie; sinuciderea sa la Rio de Janeiro poate fi văzută şi ca un semn al decăderii Europei. A acelei Europe despre care filosoful Husserl spunea că are un loc de naştere, nu geografic, ci un loc spiritual de naştere: în Grecia antică în secolele VI şi V î. d. C. Dincolo de triumful tehnicii,să nu uităm că domeniul cultural şi spiritual, ceea ce constituie sufletul profund al civilizaţiei europene, este în suferinţă.

Cartea lui Henri Tort-Nouguès este o dialectică a ascendenţei şi descendenţei în care sînt expuse Principii şi Valori ale ordinului; un astfel de principiu este cel al Fraternităţii umane, al Fraternităţii masonice: Fraternitatea este un principiu adînc gravat în conştiinţa celor mai multor oameni, şi este prezentă în filosofia vechilor greci, în tradiţia religioasă iudaică şi creştină, în filosofia modernă care a influenţat apariţia masoneriei speculative. După al doilea război mondial, umanismul era un termen la modă: marxismul era un umanism, existenţialismul era de asemenea umanism. Cuvinte la modă, şi nimic nu este mai periculos pentru nteligenţă decît să folosească fără discernămînt cuvinte la modă. Mai putem vorbi în acest context de Umanism şi francmasonerie? Cu siguranţă, da! Masoneria nu are alt obiectiv decît încurajarea deşteptării conştiinţei oamenilor şi să suscite în ei dorinţa de a salva valorile umanismului. Cum? Mai întîi lucrînd asupra propriului eu, “cioplind piatra brută”, înaintînd pe căile cunoaşterii şi iubirii: “Acacia va reînverzi şi omul va regăsi adevărata sa înfăţişare şi ceea ce este în el mai uman: cunoaşterea şi iubirea, iubirea cunoaşterii şi cunoaşterea iubirii.”

Cartea L’Ordre maçonnique, scrisă de Henri Tort-Nouguès, este un fericit exemplu în care reflecţia filosofică însoţeşte explicarea idealului spre care tinde masoneria. Prea multe lucrări care vor să explice ce este masoneria se complac în platitudini despre semnificaţiile morale ale unor simboluri, dar nu reuşesc să aducă nici o clarificare, ba chiar aduc de multe ori mai multă confuzie. Lectura acestei cărţi este binevenită atît pentru cei dinăuntru, cît şi pentru din afară: de ambele părţi va fi bucuria descoperirii a altceva decît se aşteptau!

Virtuţile călăuzitoare

În multe tradiţii care cultivă transmiterea, care trece dincolo de simpla comunicare a unor cunoştinţe, căile de acces cer în mod imperios cultivarea unor virtuţi:  Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe. Nu este doar un simplu exerciţiu retoric să observăm că aceste trei substantive, desemnînd trei virtuţi, sînt de genul feminin. Nu va trebui să căutăm foarte mult în sfera sacrului pentru a găsi ilustre figuri feminine care din texte literare, filosofice şi iniţiatice îl îndrumă pe pelerin şi îl orientează pe cel pornit în căutări astrale. Diotima din dialogul Banchetul al lui Platon, Doamna Filosofie despre care scrie Boethius în Mîngîierile filosofiei , Beatrice din Divina Comedie , călăuză a lui Dante prin Purgatoriu şi Paradis, Laura din sonetele lui Petrarca, femeile cîntate de trubadurii medievali sînt doar cîteva exemple ale eternului feminin în care regăsim constante sale: surîzătoare şi gravă, apropiată şi îndepărtată, luminoasă şi secretă, totdeauna inspiratoare.

Din antichitatea clasică grecească ni s-au transmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelor noastre încă mai au a zăbovi pentru a descifra noi înţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon este Symposion sau Banchetul, dialog etic despre iubire. Dialogul lui Platon dă curs discuţiilor între cîţiva bărbaţi: Socrate, Aristodem, Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofan invitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şi libaţiile care o însoţeau, invitaţii au ales să-şi petreacă ziua în convorbiri despre un subiect asupra căruia nimeni nu se oprise în cîntările închinate zeilor: Despre Eros. După rînduială, au luat pe rînd cuvîntul toţi participanţii la banchet, iar la urmă Socrate, cel care spusese că “dacă cei dintîi au să vorbească mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi”. N-a fost aşa, Socrate fiind rugat să spună un cuvînt despre Eros. Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros “firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare”, că prin Eros oamenii agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea – pentru toată vremea ce va să vină. Apoi Diotima vorbeşte despre creatorii în spirit, despre cele referitoare la gîndire şi la orice altă direcţie spirituală, despre poeţii care creează lucruri originale, despre tehnicienii numiţi genii inventive, despre întocmirea cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti; vorbeşte despre treptele iniţierii desăvîrşite, iar în final despre descoperirea Frumosului în sine: ” Încearcă acum, îi spuse Diotima lui Socrate, să-ţi ţii atenţia cît poţi mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încît s-ajungă a pătrunde misterele amorului pînă la această treaptă şi cine va contempla pe rînd şi exact obiecte frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui Eros, va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşe de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfîrşit, într-un punct frumoasă, într-altul urîtă; cîte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţe ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce rămîne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unitatea formei. Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva să o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi”. Ce îndemn mai frumos de a ne lepăda de zgura firii muritoare şi de a contempla frumuseţea cea limpede şi curată, decît acest fascinant discurs al Diotimei, străina din Mantineia, discurs ajuns la noi prin spusa lui Socrate?

După mai bine de o mie de ani de la dialogul platonician, cînd antichitatea ieşea de pe scena istoriei pentru a face loc zorilor unui nou ev, evul mediu, închis pe nedrept într-o temniţă din nordul Italiei, un cărturar, pe nume Boethius, scria una din marile opere ale omenirii- Mîngîierile filosofiei. Departe de strălucirea gloriei pe care o cunoscuse în toată splendoarea, aruncat în deznădejde şi umilinţă, Boethius scrie cu puţin timp înainte de a fi executat acest catehism al datoriei şi al sacrificiului. Îngîndurat de întorsătura pe care o luase viaţa sa, Boethius scrie: “Pe cînd depănam în tăcere aceste gînduri şi însemnam în scris tînguirea mea înlăcrimată, mi s-a arătat, stîndu-mi deasupra capului, o femeie distinsă la înfăţişare, cu ochii arzători şi cu priviri mai presus  de felul obişnuit al oamenilor, cu o culoare vie şi respirînd o nesecată vigoare. În mîna dreaptă purta o carte, iar în cea stîngă sceptrul. Cînd a văzut muzele poeziei stîndu-mi la căpătîi şi dictîndu-mi cuvinte potrivite cu lacrimile mele, cu priviri duşmănoase a strigat: Cine a îngăduit să se apropie de bolnav aceste curtezane de teatru, care nu numai că nu i-ar linişti durerile prin nici un remediu, dar chiar i le-ar mări mai mult cu veninuri dulci? Căci ele sînt cele care, cu spinii sterili ai pasiunilor, ucid rodul bogat al raţiunii şi minţile oamenilor le obişnuiesc cu boala. După ce s-au împrăştiat în acest chip norii tristeţii mele, am privit cu lăcomie cerul şi mi-am recăpătat simţurile ca să cunosc faţa lecuitoarei. Astfel, cînd mi-am îndreptat ochii spre ea şi am fixat-o cu privirea, am recunoscut pe doica mea, Filosofia.” Această Doamnă, care întruchipează Flosofia, va îndruma paşii lui Boethius pentru a părăsi starea de deznădejne în care fusese aruncat; mîngîierea Filosofiei nu este un îndemn la a plînge pe umărul celuilat, ci  este un îndemn de a fortifica, de a întări în sine toate resursele şi de a exercita toate virtuţile. Prin aceasta înţelepciunea este mîngîietoare.

Şirul ipostazelor feminine care au întruchipat virtuţi călăuzitoare este prea lung pentru a fi aici doar amintit. Ar fi de evocat figuri feminine care le-au fost călăuze şi inspiratoare celor care s-au revendicat din războinici, dar şi-au căutat şi găsit mîngîierea altundeva decît pe cîmpul de luptă. Să amintim doar lungul periplu pe mări al lui Ulise pentru a reveni în cele din urmă la Penelopa care îl aşteptase şi cînd Ulise fusese vrăjit de Calipso, şi cînd a zăbovit pe insula lui Circe, şi cînd, legat de catargul navei, rezistase ispititorului cîntec al sirenelor: “Ulise lăudate, vino-ncoace,/ Opreşte vasul să ne auzi cîntarea,/ Căci nu vîsli vrun om pe-aici cu vasul/ Vreodată fără să ne-audă glasul/ Ca mierea de plăcut din gura noastră./ Şi cum ne-aude oricine se desfată”. Dar Ulise ştia că adevărata înţelepciune era în Itaca, unde o lăsase pe Penelopa care continua să ţese la pînza comparată de înţelepţii antici cu adevărata înţelepciune. De la ea a plecat ca dintr-o patrie, spunea Eustathius, pentru a ajunge la Calipso şi trebuia să revină la ea, în afara căreia nu se afla adevărata înţelepciune.

În cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuni aprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decît atunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fost reprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardea focul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta la romani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile unei femei; o zeitate care nu reprezenta nici fecunditatea, nici puterea, ci ordinea, dar nu ordinea abstractă, ci ordinea morală. Era zeitatea căminului, cea care veghea asupra focului din vatra casei.

Se spune că doctrina, cunoaşterea ar fi atributele masculinului, în vreme misterul ar fi mai curînd un atribut al femininului. Mergînd pe acest fir, trebuie să acceptăm că femeia ar avea ca rol să vegheze asupra nevăzutului, să reamintească această prezenţă de neînlocuit a nevăzutului. Nu este nevoie de o  nouă Casandra care să ne prezică despre ceea ce este dincolo de vălul care ne separă de nevăzut. Să avem aşadar Forţa să trecem dincolo de văl şi vom întîlni Frumuseţea şi Înţelepciunea în toată splendoarea lor.

Monada hieroglifică

De câţiva ani, Editura Herald, prin câteva colecţii precum: “Quinta essentia”, “Logos”, “Esoterica” sau “Philosophia perennis”, oferă cititorului român traduceri ale unor texte fundamentale ale culturii universale subsumate însă unui domeniu total neglijat până în urmă cu două decenii: esoterismul. De altfel, până în 1990, nici dicţionarele nu dădeau o definiţie cât de cât lămuritoare asupra unui domeniu şi aşa supus unui neobosit atac. De curând, cititorul interesat de domeniul amintit a avut un nou motiv de bucurie: a apărut versiunea românească a unuia dintre cele mai influente texte renascentiste – Monas hieroglyphica (John Dee, Monada hieroglificăexplicată în mod matematic, magic, cabalistic şi anagogic, traducere şi îngrijire ediţie Alexandru Anghel, Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, Bucureşti, 2009, 222 p.).

Nu numai din raţiuni tipografice, textul Monadei are mai puţin de 50 de pagini, prezenta ediţie este însoţită de trei texte preliminare. Spunem că nu numai din raţiuni tipografice, întrucât John Dee (1527-1608) nu este prea bine cunoscut cititorului român, pentru a nu spune că este aproape necunoscut. De aceea, editorul a ales ca în deschiderea traducerii să publice trei texte care să prefaţeze, nu numai la propriu, textul lui John Dee.  În “John Dee: cabalist creştin”, Frances A. Yeats, cunoscută cititorului român pentru admirabila lucrare Iluminismul rozicrucian, prezintă cele trei perioade majore ale parcursului intelectual al gânditorului renascentist englez: Prima perioadă a lui Dee (1558-83): Liderul Renaşterii elisabetane; A doua periadă a lui Dee (1583-1589): Misiunea continentală; A treia perioadă a lui Dee (1589-1608): Căderea în dizgraţie şi eşecul. Născut în familia unui oficial de la curtea lui Henric al VIII-lea, John Dee s-a format la St. John’s College, Cambridge, acolo unde s-a născut interesul său pentru alchimie, astrologie şi alte “ştiinţe oculte”; după moda timpului, a fost un autentic savant universal, în relaţie cu eminenţi umanişti întâlniţi în cursul frecventelor călătorii pe continent. În misiunea continentală “Dee pare să se fi angajat într-un fel de aventură misionară care l-a purtat în Cracovia, în Polonia, şi în cele din urmă în Praga, unde îşi avea curtea împăratul ocultist Rudolf al II-lea”, notează Frances A. Yeats. Din nefericire, în ciuda ecourilor favorabile primite de Monada hieroglifică, autorul a căzut în dizgraţie şi pe fondul disoluţiei interesului pentru ideile renascentiste: “Magul Renaşterii s-a transformat în Faust”.  Al doilea studiu, “John Dee şi cabala”, este datorat lui Karen de Leon-Jones, şi pleacă de la întrebarea dacă există o cabală creştină, cunoscute fiind preocupările din cercul neoplatonician frecventat de Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. Răspunsul lui Karen de Leon-Jones : “eu nu presupun sau exclud aprioric posibilitatea ca creştinii să fi fost cabalişti: mai degrabă accept că există o formă de cabală creştină şi creştini care se considerau practicanţi sau cel puţin iniţiaţi”. Versiunea de cabală de care poate fi asociat John Dee  conţine un grad de matematizare care depăşeşte  simbolica şi mistica numerelor. Cel de-al treilea text, “Semnificaţia alchimică a Monadei hieroglifice de John Dee”, aparţine lui Federico Cavallaro şi porneşte de la interesul constant al lui John Dee pentru alchimie; nu a fost vorba în cazul lui Dee de o practică în laborator, ci de profunda familiarizare cu principiile fundamentale ale alchimiei, fapt evident din lectura celor 24 de teoreme.

Cartea lui John Dee, Monada hieroglifică, explicată în mod matematic, magic, cabalistic şi anagogic, dedicată lui Maximilian, prin graţia lui Dumnezeu rege preaînţelept al romanilor, al Boemiei şi al Ungariei, a apărut în 1564, la Anvers/Antwerp. Cartea aceasta reprezenta, în ochii autorului, una dintre cele mai importante opere ale sale, şi a fost redactată în 12 zile, “dar purtată în spiritul său de şapte ani”; conceperea sa a fost schiţată în Propaedeumata aphoristica, din 1558 şi a fost prezentată în detaliu într-o lucrare pierdută, dar amintită de contemporani. Dar ce este Monada hieroglifică? Este un opuscul de 33 de pagini, în ediţia originală, scris într-un stil alegoric şi adeseori obscur, de o rară densitate conceptuală, centrat în întregime pe figura care îi dă şi titlul: simbolul alchimic al lui Mercur, ornat şi cu semnul Berbecului. Această “hieroglifă” – după o terminologie care în epocă desemna în mod curent acest gen de semne – este “monadică” în sensul că ea constituie, în opinia autorului, sinteza trăsăturilor literelor ebraice, greceşti şi latine, ca şi a tuturor altor simboluri “oculte”, a cărei figură matricială este monada. Din analiza elementelor grafice care o compun se deduc tot felul de aplicaţii la diverse “ştiinţe oculte” căci multiplele combinaţii ale acestor elemente-foarte apropiate, în acest context, de permutaţiile literale dragi cabaliştilor- dau naştere rînd pe rînd altor simboluri alchimice, astrologice, zodiacale. Restul îl fac resursele complexe de analogii şi reţeaua de corespondenţe simbolice. Lucrarea este una eminamente alchimică, chiar dacă unele digresiuni trimit la astrologie sau la simbolismul aritmo-geometric; raportul lor cu teza centrală a lucrării este unul obscur, dar să nu uităm că în joc au fost tradiţii orale pierdute, cât şi practici alchimice necunoscute nouă. Nu întâmplător mulţi comentatori desprinşi de acele tradiţii au căutat un sens ascuns al unor implicaţii politice. Cartea lui John Dee se încheie cu aceste rânduri: “Celui căruia Dumnezeu i-a dat voinţa şi priceperea de a cunoaşte în acest fel misterul divin prin monumentele veşnice ale literelor şi de a termina în mare linişte, pe 24 ianuarie, această lucrare începută pe 13 ale aceleiaşi luni. În anul 1564, la Anvers”. Iar sub un desen despre intelectul care arată adevărul, John Dee notează: “Aici, ochiul vulgar nu va vedea decât obscuritate şi va fi cuprins de o mare deznădejde”.

Prezenta ediţie de la Editura Herald se încheie cu reproducerea în facsimil a ediţiei originale. Regretăm că editorul nu a tradus, “din motive editoriale”, prefaţa laudativă adresată regelui Maximilian; ea este reprodusă în facsimil. Dincolo de această omisiune regretabilă, se cuvine să salutăm efortul constant al Editurii Herald de a recupera, într-un timp nu tocmai prielnic, teme şi autori aparţinând unei tradiţii spirituale care era pe cale să fie uitată. Să amintim că în colecţia “Quinta essentia” au apărut, printre altele, titluri precum: Ars Alchimica, Tetrabiblios, Rosarium philosophorum, Tabla de smarald, Cartea figurilor hieroglifice. Şi pentru ca bucuria lectorului să fie deplină, în aceeaşi colecţie vor apărea: De arte cabalistica, de Johannes Reuchlin, Turba philosophorum, sau Atalanta fugiens, de Michael Maier.

Regularitate masonică şi începuturile Artei Regale

De mai bine de douăzeci de ani, Patrick Négrier s-a consacrat studierii începuturilor masoneriei speculative. Cărţile sale sînt un reper în domeniu şi o sursă de informaţii de neocolit pentru cei interesaţi de începuturile masoneriei moderne, cît şi de ideea de regularitate aşa cum se regăseşte în formele originale ale ritului Cuvîntului de mason. Am citit parte din cărţile lui Patrick Négrier, notele mele de lectură asupra cărţilor sale fiind publicate în revista Cronica, între anii 1999-2005; erau anii în care îi apăruseră cîteva din cărţile pe care avusese amabilitatea să mi le trimită: La Pensée maçonnique du XIV au XX siècle, Rocher; La Tradition initiatique. Idées et figures autour de la franc-maçonnerie, Ivoire-Clair; La Bible et l’Egypte. Introduction à l’ésoterisme biblique, Ivoire-Claire; L’Eclectisme maçonnique. Hermeneutique maçonnique et philosophie biblique, Ivoire-Clair; Temple de Solomon et diagrames symboliques. Iconologie des tableaux de loge et du cabinet de reflexion, Ivoire-Clair; La Tulip. Histoire du rite du Mot de maçon de 1637 a 1730, Ivoire-Clair; Le rite des anciens devoirs- Old Charges (1390-1729), Ivoire-Clair.  Am avut plăcerea de a-l avea partener de dialog pentru un interviu publicat în Cronica nr. 7, iulie 2003, interviu reluat în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, editura Cronica, 2005.

Cu puţin timp în urmă, lui Patrick Négrier i-a apărut o nouă carte: Art Royal et regularité dans la tradition de 1723-1730, éditions Ivoire-Clair, 2009, 380 p. Este vorba despre un model de regularitate, dar autorul ne atenţionează de la bun început că nu vrea să impună un model unic şi absolut al regularităţii masonice, ci un model printre altele, datorită diversificării obedienţelor masonice în decursul istoriei. Patrick Négrier recunoaşte în Constituţiile lui Andreson din 1723 şi în ritul Cuvîntului de mason din 1730 un model de regularitate. Fără a pretinde că face muncă de istoric profesionist, ci doar de filosof preocupat de istoria gîndirii, Patrick Négrier reconstituie istoria creării Marii Loji a Londrei şi folosirea ritului Cuvîntului de mason, raportul acestuia cu Constituţiile de la 1723. Patrick Negrier a mai scris despre ritul Cuvîntului de mason, iar în această recentă carte revine la tema artei memoriei, amintind că în loja scoţiană de la Kilwinning ucenicii şi companionii erau supuşi unor probe în care trebuia să facă dovada stăpînirii artei memoriei cu deschidere morală. Un subiect interesant asupra căruia Négrier face cîteva precizări despre prezenţa referinţei la YHVH în ritualul din 1730, în care el vede o semnificaţie ontologică, nu una teologică, întrucît “implica Marii loji ecumenice şi filosofice a Londrei deconfesionalizarea sa şi în mod deosebit decalvinizarea parţială a acestui rit creat original de presbiterienii din Scoţia”.

Patrick Négrier face cîteva incursiuni în ceea ce am putea numi, fără teamă că exagerăm, “arheologia ritualistică”, urmărind ritualurile începuturilor masoneriei simbolice prin prisma “dezvăluirilor” din cărţile celebre scrise de abatele Pérau, de Samuel Prichard, de Thom Wolson sau din Sceau rompu, publicată în 1745, dar fără autor cunoscut. Chiar dacă aceste lucrări conţin multe exagerări, ele sînt mărturii ale ritualurilor practicate în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Se aminteşte că la acea vreme, în Anglia, nu se punea problema lojilor de perfecţie, gradul de maestru conferind plenitudinea caracterului de mason, ritul Cuvîntului de mason fiind un instrument de perfecţionare morală care permitea în timp un progres intern, “fără complemente de ordin ritualic sub forma gradelor suplimentare”. Patrick Négrier este cunoscut pentru atitudinea rezervată, ca să nu spunem ostilă, faţă de riturile de perfecţie, cu precădere faţă de cel mai răspîndit, şi implicit cel mai puternic, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. El consideră că succesiunea celor treizeci şi trei de grade este oarecum ilegitimă deoarece primele trei sînt preluate, cu puţine excepţii, din ritul Cuvîntului de mason.

A doua parte a cărţii lui Patrick Négrier este consacrată Constituţiilor de la 1723 şi posterităţii lor. Este locul unor interesante consideraţii despre noţiunea de Mare Arhitect al Universului şi despre geometrie, una din cele şapte arte liberale, pe care trebuie să o aibă fiecare întipărită în inimă. Négrier critică interpretarea eronată a lui Désaguliers care, în “Obligaţiile unui francmason”, admitea posibilitatea ca un francmason să nu înţeleagă “arta”, adică să nu interpreteze corect metaforele şi alegoriile, deschizînd calea unei toleranţe excesive. În acelaşi text, Désaguliers vorbeşte şi despre practicarea religiei naturale, indifrent care ar fi denominaţiunile sau confesiunile religioase ale membrilor Matii loji, care era singurul mijloc de a uni persoane cu puncte de vedere opuse.

În finalul cărţii, Patrick Négrier ne dezvăluie cîteva momente din vizita pe care a făcut-o în primăvara lui 2005, la Londra, pentru a se reculege la mormintele lui Robert Moray, Elias Ashmole, Christopher Wren, James Anderson şi Jean-Theophile Désaguliers, cei prin care ritul Cuvîntului de mason, chiar dacă nu va fi practicat în forma originală, va continua să exercite o influenţă spirituală atît timp cît cercetători, istorici şi filosofi vor continua să-l interpreteze şi să se hrănescă din fructele spirituale ale exegezei, atît timp cît în loji fiecare va practica cu credinţă şi convingere ritualul simbolic, atît timp cît fiecare frate va medita în tăcere asupra trecerii timpului, asupra vanităţilor şi îşi va regîndi testamentul filosofic. Patrick Négrier ne anunţă că prin publicarea acestei cărţi, opera sa masonică este în întregime publicată. Să sperăm că noi subiecte vor deveni teme predilecte pentru posibile alte cărţi.

Divina Comedie ( II )

Călătoria în care Vergiliu i-a fost ghid lui Dante conţine multe elemente ale simbolismului navigaţiei la care Dante va face aluzie în primul cînt din Purgatoriu: “Lăsînd în urm-o mare aşa grozavă,/ de-acum spre-a trece ape mult mai bune,/ vîntrele-ntinde duhului meu navă,//şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,/ în care, spre-a fi demn de cerul sfînt,/ umanul spirit scoarţa şi-o depune.” De altfel, acest simbolism al navigaţiei este mai evident cînd se fac referiri la bolta cerească şi la stele ca repere care au ghidat secole la rînd pe navigatori. Privind spre Ursa Mare, Dante observă un bătrîn pe a cărui faţă se oglindesc cele patru stele; era Cato, paznicul insulei Purgatoriului, cel care aflînd că au mandat divin în căutarea libertăţii îi va îndruma să îşi urmeze calea nu înainte ca Dante să sufere prima purificare care să-l cureţe de tina infernului. Purificarea corespunde unei adevărate probe iniţiatice, Vergiliu spălînd obrazul plîns al lui Dante, aşa cum îi poruncise Cato: “spre dînsu-ntinsei faţa mea cea plînsă,/ şi-atunci îmi apăru coloarea vie/ ce-n Iad îmi fuse-atîta vreme stinsă”. Apoi Vergiliu îl încinge pe Dante cu un fir de trestie, simbol al umilinţei, bază a realizării spirituale, a deschiderii omului spre influenţa harului divin, a primirii investiturii spirituale.

Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: “Oh, slujnico Italie! trist ospel/ şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,/ nu doamnă de provincii, ci bordel!” Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; “valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce încheie Antepurgatoriul, vestind Paradisul terestru, culmea Purgatoriului, şi pentru a întări similitudinea, Dante aşază ca paznici ai văii doi îngeri cu săbii de foc, aceştia luptîndu-se şi îndepărtînd Adversarul-şarpe”. În vîlceaua înflorită Dante adoarme, în vis apărîndu-i Lucia, cea care îl va conduce la poarta Purgatioriului: “văzui că-i poartă, şi că stau supt ea/ trei scări de trei colori deosebite,/ şi-avînd portar ce mut încă stătea.// Voi cei de jos,-aşa-ncepu a zice,-/ ce vreţi, şi cene-i cel ce v-a condus?/ Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!// Spre bine paşii ducă-vi-i nainte,-/ vorbi din nou acel gentil portar,-/ păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte”. Cele trei trepte sînt albă ca marmura, lustruită ca oglinda, prima, aspră şi arsă, a doua, compactă şi solidă, de culoarea sîngelui proaspăt, a treia. Cele trei trepte pot sugera trei trepte ale mărturisirii (pocăinţa, mărturisirea, mulţumirea) sau cele trei faze alchimice inversate. Îngerul le va deschide poarta cu două chei, una de aur, cealaltă de argint, indicîndu-le succesiunea misterelor, dar mai ales atrăgîndu-le atenţia să nu privească înapoi, să lase deoparte legăturile lumeşti, căci altfel vor fi respinşi din Purgatoriu.

Urmează cele şapte cercuri sau ocoluri în care cei doi călători întîlnesc relele morale ale lumii: trufia, invidia, mînia, trîndăvia, zgîrcenia şi risipa, lăcomia, desfrînarea. Depăşirea celor şapte cercuri îl apropie pe Dante de Paradisul terestru, apropiere vestită de cîteva semne: un arbore ciudat, avînd forma unui brad inversat, un arbore încovoiat de fructe şi provenind ca vlăstar din Arborele cunoaşterii binelui şi răului: “Din ram în ram, cum bradul se gurguie/ spre vîrf, acesta-n jos se-nrămura,/ ca nimeni, cred, în el să nu se suie”. Guénon spunea că la arborele inversat rădăcinile reprezintă principiul, iar ramurile manifestarea. Străbaterea celor şapte cercuri se încheie cu purificarea în foc: “Şi-apoi:-De-aici în sus, închis la deal vi-e pasul/ cît timp n-aţi ars în foc! Intraţi, şi-un cînt/ din foc venind vă va conduce pasul (…) Frîngîndu-mi mîinile spre cer aduse/ priveam în foc, imaginîndu-mi foarte/ văzute trupuri de-om de foc distruse (…) Şi sigur crede că-ntr-această pară/ a focului chiar mii de ani de-i sta/ nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară (…) Văzînd că stau tot ferm şi-nchis în mine,/- Atît-mi-a zis, puţin cu vorbe crude-/ e zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine”, Beatrice reprezentînd influenţa spirituală care permite depăşirea probei. Dante pătrunde în Paradisul terestru, descris ca o pădure divină, înmiresmată şi răsunînd de cîntecul păsărilor; ajuns pe celălalt mal al rîului Lete, ultimul obstacol care îl desparte de celălat tărîm, Dante va avea un alt ghid, pe Matelda, misiunea lui Vergiliu încheindu-se.

A treia carte din Divina Comedie este Paradisul, descrierea călătoriei cereşti, care debutează cu o descriere a ceea ce este indicibil: “Mărirea Celui care-atotpătrunde/ mişcînd întregul tot şi dînd splendoare/ mai mult’ aici şi mai puţin’ altunde!// În cerul cel mai plin de-a lui lucoare/ eu fui! Văzut-am stări, ce-a le descrie/ nu şiu, nu pot, cîţi au să le scoboare.” O primă etapă a călătoriei este cerul Lunii, acolo unde se află cei care şi-au călcat siliţi jurămintele; referindu-se la “viia rază”, Mircea Tămaş face o apropiere cu era masonică a Adevăratei Lumini, numărul ciclic 65 se scrie în cifre romane LXV, de unde LVX, Lux, Lumina divină. Al doilea cer este al lui Mercur unde lumina devine mai intensă datorită capacităţii lui Dante de a vedea limpede; aici sînt cei cei care au fost tentaţi prea mult de faima lumească, în detrimentul gloriei celeste. Al treilea cer este cel în care se află duhurile iubitoare, este cel care încheie seria cerurilor afectate de lumea pămîntească, de lumea contingentului. Trecînd de aceste trei cercuri, Dante se îndreaptă spre cerurile duhurilor perfecte, care sînt deasupra oricăror influenţe spirituale. Dante enumeră 12 înţelepţi, printre care Toma de Aquino, Albert cel Mare, Solomon, Dionisie Areopagitul, Boeţiu, sf. Dominic, sf. Francisc. Dante împreună cu Beatrice trec prin cîteva cercuri îndreptîndu-se către mijlocul cercului unde, într-o lumină orbitoare se arată Soarele spiritual, Isus, înconjurat de sufletele fericiţilor: “văzui-aşa ‘ntre mii de flăcărele/ nou soare-acum, şi-asemeni foc le da/ cum face-al nostru cu-ale noastre stele.// Prin viia lui lumină s’arata/ aşa de-aprins substanţa lucitoare/ în ochii mei că n’o putui răbda.” Dante se află acum în Empireu, acolo unde prin îmbăierea în fluviul Paradisului se transformă şi va putea zări trandafirul celest (“apoi spre-al rozei centru aureu”), pentru ca apoteoza să se poată împlini: eliberarea, identitatea supremă, vederea desăvîrşită, Lumina luminilor. “Vederea luminii, cum o descrie Dante, afirmă Mircea Tămaş, este desăvîrşirea iniţiatică, realizarea spirituală care, în isihasm, e o vedere negrăită a Tenebrelor supra-luminoase”. Este unirea cu Lumina adevărată, veşnică, neschimbătoare, netrecătoare: “spre veşnica lumin’ apoi cătară/ cum nu credeam să poat’un muritor/ să caute’n ea cu-aşa lumină clară (…) Lumină’n veci, ce-ntreci cu-o veşnicie/ umanul gînd (…) Înaltul vis se rupse aici de-odată;/ ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,/ asemeni roţii ce-i egal mişcată/ iubirea care mişcă sori şi stele”. Cu aceste versuri se încheie una din marile creaţii poetice ale universalităţii, care de secole stîrneşte deopotrivă admiraţie şi nedumerire, incitînd la noi interpretări ale viziunii danteşti asupra lumii.

Aceste rînduri nu şi-au propus decît o succintă privire asupra firului întîmplărilor pe care Dante le-a trăit în călătoriile sale prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care, pe urmele altor cititori, am văzut posibile etape ale unui parcurs iniţiatic. Este cu putinţă ca multe interpretări care au urmat această linie să fie influenţate de lecturi asupra tradiţiei iniţiatice, lecturi ale unor cărţi apărute cu precădere în secolul al XIX-lea, să fie de asemenea influenţate de afirmarea unor curente de gîndire, cum este rozicrucianismul, cu mult posterioare scrierii lui Dante, dar în care pot fi identificate unele elemente similare, dar este greu de susţinut că J.V. Andreae ar fi fost influenţat de poetul florentin. Că în scrierea lui Dante există un sens aparent şi un sens ascuns, este un fapt prea bine ştiut, la fel şi existenţa a patru nivele posibile de lectură şi de interpretare nu mai poate nimeni să o conteste. René Guénon vorbeste despre posibile apropieri între textul lui Dante şi scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene. Este posibil ca părinţii masoneriei speculative să fi introdus în ritualurile gradelor înalte elemente din Divina Comedie, unii cercetători detectînd astfel de influenţe în ritualul Cavalerului Crucii şi al Trandafirului sau în cel al Cavalerului Vulturului alb şi negru. Un interpret al lui Dante, Aroux îşi intitula cartea din 1939 incitant şi harzardant: Dante heretique, revolutionaire et socialiste; era un mod de a da curs întrebărilor dacă Dante era catolic sau albiginez, dacă era creştin sau păgîn, dacă în scrierea sa pot fi identificate elemente de revoltă faţă de papa Clement al V-lea şi faţă de regele Filip cel Frumos, cei care au suprimat Ordinul Cavalerilor Templieri.

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve: “Ţine de însăşi esenţa simbolismului iniţiatic să nu poată fi redus la formule mai mult sau mai puţin îngust sistematice, precum cele în care se complace filosofia profană; rolul simbolurilor este de a fi suportul concepţiilor ale căror posibilităţi de extensie sînt cu adevărat nelimitate, şi orice expresie nu este la rîndul ei decît simbol; prin urmare, trebuie rezervat întotdeauna un loc inexprimabilului, care este chiar, în ordinul metafizicii pure, cel mai important”.  René Guénon lansa o cale de cercetare, asupra desăvîrşirii iniţiatice, care este şi astăzi de urmat de cei care se aventurează pe urmele lui Dante în Infernul, Purgatoriul şi Paradisul lumii simbolurilor.

Divina Comedie

Divinul poem al lui Dante, Divina Comedie, nu s-a vrut un tratat în versuri, dar cultura profundă a lui Dante i-a permis să înglobeze în poemul său marile teme filosofice, teologice şi politice ale vremii sale. Fiind o operă alegorică, ea trebuie interpretată după cele patru sensuri despre care vorbeşte Dante în Convivio: literal, alegoric, moral şi anagogic. De altfel, în Infernul, Dante îşi îndeamnă cititorii să caute sensul ascuns:

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!

Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica.

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci “e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru a atinge nemurirea”.

Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Sînt primele două strofe din Divina Comedie, aici în traducerea lui George Coşbuc. Amintim că un cunoscut esoterolog român, Mircea A. Tămaş, într-un frumos studiu despre Dante apărut ca postfaţă la traducerea românească a cărţii lui Guenon Ezoterismul lui Dante, afirma că “Divina Comedie a lui Dante trebuie parcursă, măcar o dată în viaţă, în original. De aceea, vom ilustra prezentul studiu cu citatele în limba italiană, o limbă accesibilă cititorului român”…

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
Mi ritrovai per una selva oscura,
Chè la diritta via era smarrita.
Ah! quanto, a dir qual era, è cosa dura,
Questa selva selvaggia e aspre e forte,
Che, nel pensier, rinnova la paura!

În miezul vieţii Dante trebuie să facă o călătorie iniţiatică, drumul începînd într-o pădure întunecată simbol al relativităţii lumii, al vieţii profane, al nopţii ignoranţei, al fricii şi al tenebrelor. Drumul iniţiatic este unul plin de primejdii, încît doar cei cu inima curată şi avînd nobile idealuri pot să treacă dificilele probe. O primă încercare pentru Dante este întîlnirea cu fiara care-l împingea “acolo unde-orice lumină tace”, iar depăşirea obstacolului era de neconceput fără o călăuză:

Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om –am zis- te rog ai îndurare. (…)
Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.
Vezi fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mi înţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă
.

Apariţia lui Vergiliu, în acel loc şi în acel moment, nu este întîmplătoare:

Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,
-mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară-
de vrei să scapi de locul ăst cumplit. (…)
Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcînd prin loc etern să treci
.

Cufundat în ignoranţa simbolizată de pădurea întunecoasă, poetul are nevoie de o iniţiere autentică pentru a atinge centrul fiinţei, iar apoi vîrful muntelui: “este o mare iluzie a crede că, rătăcit în pădurea obscură, se poate de unul singur, fără un ataşament iniţiatic, să dobîndeşti Paradisul”, scrie Mircea Tămaş.

Ascensiunea către înălţimile sacre ale cunoaşterii este una anevoiasă; din văgăuna obscură pînă pe colina Purgatoriului, iar de acolo pînă în vîrful căreia se află Paradisul terestru se întinde lungul drum al iniţierii. O primă încercare este urcarea colinei, Dante fiind împiedicat de trei fiare, despre care s-a spus că ar reprezenta lăcomia, violenţa şi înşelăciunea, sau desfrîul, trufia şi lăcomia; dar ele pot fi şi embleme ale celor trei lumi pe care Dante trebuie să le asimileze, o sinteză a celor trei trepte iniţiatice, notează Mircea Tămaş. Rătăcit în pădurea sălbatică, singurul drum salvator pentru Dante este coborîrea în Infern, moartea iniţiatică urmată de o nouă naştere, în întregul proces eroul fiind îndrumat de o călăuză iniţiatică, Vergiliu, a cărui scriere Eneida este la rîndu-i o lucrare iniţiatică.

În urma lui Vergiliu, Dante îşi începe călătoria spre Infern “pe drumul aspru şi silvestru” trecînd poarta Infernului:

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m-a durut,
iubirea primă şi suprema minte.

Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a-ntrat
.

Dincolo de această poartă a deznădejdii erau subteranele unde se aflau condamnaţii fără speranţă, nepăsătorii, cei care nu au ales nici o cale de urmat, “îngerii mişei / cari nici fideli Puterii creatoare, / dar nici rebeli n-au fost”. Dar încercările la care este supus cel ce ţinteşte Paradisul nu sînt decît la început. Luntraşul Caron încearcă să-l oprească pe Dante să treacă Aheronul, dar la intervenţia lui Vergiliu în favoarea călătorului aflat sub oblăduirea sa, Dante este trecut pe celălalt mal.

Urmează cele nouă cercuri ale Infernului; în primul -Limbul- Dante îi aşază pe înaintaşii din antichitate, care deşi localizaţi în Infern sînt luminaţi de un foc “ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare”, iar în jurul focului erau patru umbre: Homer, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan; în acelaşi cerc, plin de uimire dar şi de mîndrie, Dante îi întîlneşte pe Hector, Eneas, Cezar, Anaxagoras, Platon, Aristotel, Seneca, Orfeu, Avicenna, Ptolemeu, Hipocrat, Saladin, Euclid. Al doilea cerc îl are ca păzitor pe judecătorul Minos (“Grozav aici stă Minos şi rînjeşte, / judeţ el ţine-acolea-n poartă stînd / şi-azvîrle-n Iad precum se-ncolăceşte”), iar în cerc Dante plasează îndrăgostiţii care au păcătuit în dragoste. Al treilea cerc este păzit de Cerber (“Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată, / cîineşte latr-aici la ticăloşii / plouaţi etern, trei guri căscînd deodată”), în el aflîndu-se lacomii. În al patrulea cerc, păzit de Pluto, se aflau două cete într-o veşnică dispută: avarii şi risipitorii. Al cincilea cerc este cel al izvorului şi al mlaştinei fetide a Stixului (“Pe cînd pluteam pe-a morţii baltă mare, / ieşi murdar-o umbră-n faţa mea: – Tu cine esti de vii avînd suflare? / – Eu vin -am zis- dar nu voi rămînea”). Al şaselea cerc este al ereticilor, Dante fiind condus în faţa cetăţii Dite, inima împietrită a omului ignorant; “cetatea Dite reprezintă o etapă majoră a călătoriei infernale, desemnînd atingerea unui alt nivel al fiinţei, unde sînt răscolite puternice reacţiuni psihice, puteri tenebroase, simbolizate prin demonii ce se împotrivesc pătrunderii în cetate a drumeţilor”, notează Mircea Tămaş. În cetatea Dite se petrece un moment de cumpănă în care însuşi Vergiliu se dovedeşte neputincios, ceea ce duce la reapariţia fricii şi neîncrederii în sufletul lui Dante, la periclitarea procesului iniţiatic, cele trei Furii încercînd să-l întoarcă pe Dante din drum, dar în cele din urmă Dante care “nu priveşte înapoi”, Vergiliu care îi acoperă ochii ferindu-l de Meduză, şi solul divin care coboară influenţa spirituală înving Furiile şi dracii. Cercul al şaptelea este păzit de Minotaur şi este al mînioşilor, al sinucigaşilor şi al risipitorilor, al violenţilor împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, împotriva artei, cercul fiind compus din trei brîuri. În cercul al optulea forţele malefice încearcă o ultimă împotrivire prin înşelătorie, călăuze mincinoase, ipocrizie, în cele zece bolgii Dante asistînd la încercări care-l puneau în dificultate pînă şi pe Vergiliu. Ultimul cerc al Infernului aduce o nouă “cădere” a lui Dante urmată de cîteva încercări: puţul Giganţilor, întîlnirea uriaşilor, trecerea prin interiorul unei stînci către o peşteră. (va urma)

Colecţia “Simbolurile Masonice”

Editura pariziană Maison de Vie a lansat în urmă cu cîţiva ani colecţia Les Symboles Maçonniques, care în volume gen “poche”, într-un număr restrîns de pagini, între 100 şi 130, îşi propunea prezentarea simbolurilor esenţiale ale masoneriei. Colecţia a ajuns între timp la a 33-a apariţie şi a reuşit să acopere mare parte din simboluri, oferind cititorilor nu lucrări exhaustive, ci introduceri necesare de la care, cei interesaţi pot porni în niciodata terminată călătorie de aprofundare a bogăţiei semnificaţiilor simbolurilor masonice. În rîndurile ce urmează vom face succinte comentarii asupra cîtorva dintre cărţile apărute în această colecţie.

Un subiect viu disputat în lumea masonică, subiect de controverse cu cei aflaţi în afara masoneriei, este Marele Arhitect al Universului, denominaţiune la care Marele Orient al Franţei a renunţat în 1877, la propunerea… pastorului Frederic Desmonds, care găsea această formulă “inutilă şi străină scopului masoneriei”. În 1813, Marea Lojă a Angliei, pe urmele Constituţiilor lui Andreson (“un mason dacă înţelege corect Arta nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios”), impune credinţa în Marele Arhitect al Universului, conceput ca “Fiinţa supremă, nevăzută şi Atotputernică”. Nu întîmplător primul volum al colecţiei, semnat de Jean Laporte, este consacrat acestui delicat subiect. Am văzut că Marele Orient al Franţei a renunţat la jurămîntul pe Cartea Legii Sacre şi la formula prin care orice mason lucrează “Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului”, ştim şi conţinutul Constituţiilor lui Andreson. Rămîne o întrebare, şi nu una oarecare: Ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului şi ce reprezintă pentru ritualul şi spiritul masonic? Deşi în timpul lucrărilor pe altarul fiecărui atelier din lojile regulare se află Cartea Legii Sacre, masoneria nu-şi propune să impună membrilor săi o dogmă, primindu-i însă în sînul ei doar pe cei care trec de materialitatea imediată pentru a întîlni Principiul Suprem de la care se revendică lucrurile şi fiinţele acestui univers. Jean Laporte evită disputele inutile despre posibila identificare a Marelui Ahitect cu un simbol, considerînd că simbolul nu are nimic reductiv, ci dimpotrivă deschide calea iniţiatică; autorul francez îşi dezvoltă argumentaţia pornind, retoric, de la afirmaţia că noţiunea de Marele Arhitect al Universului este una de dată recentă. Jean Laporte aminteşte că înseşi texte din Vechiul Testament folosesc formula de Marele Arhitect al Universului, apoi mari gînditori antici şi medievali, filieră pe care trebuie să fi ajuns la iniţierile medievale în meserii. Pornind de la prezenţa în iniţierile de meserie a noţiunii de Marele Arhitect al Universului, Jean Laporte îşi urmează firul discursiv amintind cîteva simboluri în care se regăsesc trăsăturile celui ce a creat universul: făurar, geometru, creator al numerelor şi al armoniei, compasul, piatra primordială, cuvîntul pierdut. “Dacă Marele Arhitect al Universului rămîne pentru francmasonii iniţiaţi o valoare sacră şi fundamentală, aceasta se întîmplă pentru că el poate oferi instrumentele necesare pentru a descifra, cel puţin în parte, misterul vieţii în care sînt cufundate toate fiinţele”, afirmă Jean Laporte în finalul cărţii sale.

A patra literă a alfabetului grecesc, avînd forma unui triunghi echilateral, Delta este o reprezentare simbolică a divinului. Un călugăr copt din veacul al V-lea spunea că Delta este “litera universală, sinteză a universului, figură a creaţiei”; pentru pitagoreici, triunghiul era principiul întregii generări, arhetipul fecundităţii universale. Şi numai aceste două ar fi fost suficiente motive ca Delta să fie integrată în simbolismul masonic, acest simbol aflîndu-se în loji la Orient-locul naşterii luminii. În volumul dedicat acestui simbol, Olivier Jumeau, specialist în tradiţii medievale, pune în evidenţă atît simbolismul masonic cît şi prezenţa lui delta în numeroase tradiţii. Sînt amintite vechile texte egiptene (Textele piramidelor sau Textele sarcofagelor) sau greceşti (texte de influenţă pitagoreică sau dialogurile platoniciene) care definesc triunghiul/delta ca forma unică creatoare a tot ceea ce există. Deşi întrega noastră manieră de a gîndi şi de a trăi este binară, bazîndu-pe opoziţii şi antinomii, ternarul apare ca o condiţie a întregii existenţe şi a întregii manifestări. Într-un text din secolul al XV-lea se preciza că: “În Tatăl este eternitatea, în Fiul identitatea, în Sfîntul Duh integrarea eternităţii şi a identităţii, şi aceste trei lucruri sînt una: corpul, spiritul şi sufletul; căci întreaga desăvîrşire este în triadă”. Olivier Jumeau urmăreşte semnificaţia ternarului în matematică, în alchimie căutînd să dea explicaţii convingătoare pentru răspîndirea simbolului triunghiului cu toate ramificaţiile sale în variate zone ale spiritualităţii. Reprezentarea ochiului în triunghi a dat naştere la multe speculaţii, mai ales din partea celor care caută să atribuie o anumită semnificaţie unui simbol înainte de a-i urmări ascendenţa. Ochiul înscris în triunghi are o semnificaţie fundamental esoterică şi apare mai întîi în arta egipteană, fiind apoi reluat de arta greacă, iar mai tîrziu de numeroase societăţi iniţiatice, şi evocă realizarea spirituală constînd în a deschide ochiul asupra tuturor lucrurilor. În ultima parte a cărţii, pornind de la o afirmaţie a autorilor Dicţionarului de simboluri că în toate tradiţiile religioase şi în toate sistemele filosofice se găsesc ansambluri ternare, Olivier Jumeau prezintă cîteva triade din alchimie (mercur, sare, sulf; opera la negru, la alb, la roşu), din vechea religie celtică (Forţa, Lumina, Spiritul), din creştinism (virtuţile teologale: credinţa, speranţa, mila; cei trei magi aduc: aur, tămîie, smirnă). Delta-un simbol structural primordial.

Echerul este un subiect polemic, este un instrument de neînlocuit în arta construcţiei şi deopotrivă unul dintre simbolurile fundamentale ale ritualurilor masonice. Didier Michaud, autorul volumului despre echer, afirmă în avertismentul care deschide volumul că multe lucrări consacrate acestui simbol pierd sensul instrumentului folosit în construcţie, ceea ce nu poate duce decît la necunoaşterea simbolului, iar din acest motiv cartea sa se vrea una polemică. De altfel, autorul enumeră cîteva afirmaţii despre echer pe marginea cărora face utile precizări care pun în lumină uşurinţa cu care au fost făcute respectivele afirmaţii, şi deopotrivă faptul că au fost preluate fără discernămînt de mulţi cititori preocupaţi să afle cîteva lucruri, în loc să meargă la sursă. Didier Michaud ne introduce în lumea acestui simbol căutînd mai întîi o definiţie dincolo de banala formulă după care echerul serveşte trasării unui unghi drept: “este adevărata riglă de calcul operativ al constructorilor şi arhitecţilor de altădată, permiţînd a trasa, a fabrica şi a construi toate formele posibile”. Preluînd ideile lui Roger Richard şi Irene Mainguy despre totalitate şi despre corelaţiile între alchimie şi echer, Didier Michaud afirmă că echerul este prima manifestare a vieţii. O vie discuţie este generată de simbolismul moral al echerului, mulţi autori insistînd pe toleranţa şi rectitudinea morală care trebuie dominate de spirit, ceea ce dă naştere unor interpretări contradictorii, spiritul fiind cel care dă naştere toleranţei şi rectitudinii. O atitudine mai echilibrată pare a fi cea care vede în echer semnul unei rectitudini a conduitei în viaţa profană. Ultimele pagini ale volumului conţin o privire sintetică asupra echerului în funcţie de gradul în care este folosit, autorul recurgînd în argumentaţia sa la vechi ritualuri masonice apărute la confluenţa masoneriei operative cu cea speculativă.

Steaua înflăcărată este un simbol vechi, avînd diverse semnificaţii în tradiţiile străvechi, dar este şi un simbol masonic, unul din punctele de reper ale gradului de companion. Autorul volumului dedicat acestui simbol, Olivier Doignon, consideră că perspectivele oferite de viziunea Stelei înflăcărate au fost de multe ori obturate, trecîndu-se  astfel sub tăcere un imens cîmp simbolic. Pentru a vedea mai bine semnificaţia acestui simbol în spaţiul masonic, Olivier Doignon urmăreşte mai întîi ce loc ocupa şi care era sensul simbolic al stelei înflăcărate în diverse tradiţii: egipteană, iudaică şi creştină. Gradul de companion păstrează urmele iniţierii operative, simbolul cel mai important fiind steaua înflăcărată: “companionul trebuie să vadă bine steaua înflăcărată, acest instrument folosit pentru a formula gîndirea creatoare. Instrument al cunoaşterii, steaua permite gîndirii să fie formulată. Companionul îl utilizează pentru a transmite o cunoaştere şi pentru a participa la construcţia Templului”. După cîteva consideraţii pe marginea prezenţei în arhitectura medievală a pentagramei, Olivier Doignon nuanţează specificitatea stelei înflăcărate în raport cu alte stele: deşi sînt de aceeaşi natură, steaua înflăcărată este specifică gradului de companion, putînd fi revelată doar în acest moment la parcursului iniţiatic. Steaua înflăcărată este şi o expresie a operei alchimice, simbol al Marii Opere, este cea care îl învaţă pe alchimist că a găsit lumina înţelepţilor. Steaua înflăcărată este însă şi un simbol al omului iniţiat, dacă omul nu poate fi asemănat formei stelare, iniţierea rămîne o imposibilitate: “văzînd steaua înflăcărată, companionul vede o cale trasată de ea. Trasînd calea, steaua trasează planul Templului”.

Ce realităţi simbolice ascund cele Trei mari coloane aflate în mijlocul lojii? Acestei întrebări îi caută răspuns Alain Lejeune într-o lucrare polemică, aceasta debutînd cu afirmaţia că cele trei coloane reprezentînd Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea nu simbolizează pe Maestrul Venerabil şi pe cei doi Supraveghetori, ceea ce i se pare a fi o aberaţie: “Cele trei mari Coloane (Stîlpi) sînt deci… cele trei mari Coloane, simbolic reprezentate de ele însele, şi nu de trei ofiţeri purtători de ciocane în Lojă, chiar dacă aceştia sînt în mod ritual în relaţie strînsă cu Coloanele, mai ales la aprinderea şi a stingerea lor”. Alegerea celor trei stiluri (Înţelepciunea-capitel ionic, Forţa-capitel doric, Frumuseţea-capitel corintic) i se pare o falsă problemă, întrucît cele trei stiluri nu au apărut în aceeaşi epocă, iar similitudinile acceptate în loji “nu sînt juste nici prin metodă, nici pe plan istoric, nici pe plan arhitectural”. Pagini interesante sînt cele despre legenda celor Patru Coroane (Passio Quator Coronatum, scriere latină din secolul al IV-lea, aparţinînd lui Porphyrius) care aminteşte martirajul a patru creştini cioplitori în piatră: Claudius, Castorius, Symphorianuls şi Nicostratus.  Importanţa ritualică şi simbolică a acestei legende în tradiţia constructorilor este subliniată de faptul că cei Patru Încoronaţi au fost patronii vechilor zidari germani, flamanzi, olandezi şi italieni. Alain Lejeune consideră că alegaţiile masonice despre legătura dintre cele trei virtuţi atribuite simbolic coloanelor şi anumite grade şi demnităţi sînt lipsite de temei, Înţelepciunea, Forţa şi Armonia fiind trei concepte, o manieră de a sugera actul de creaţie al Marelui Arhitect al Universului. Autorul face o sinteză a înţelesurilor atribuite Înţelepciunii, Forţei şi Armoniei în antichitate şi Evul Mediu în diferite tradiţii culturale. În mod sigur, cunoscăorii se vor întreba de ce Armonia şi nu Frumuseţea; răspunsul lui Alain Lejeune: “pentru că Armonia deschide un cîmp simbolic mult mai vast. (…) Armonia nu este o frumuseţe statică, ci rezultanta dinamică a mutaţiilor.(…) Spre deosebire de lumea profană în care dizarmonia este adesori prezentă, Loja este o lume unde totul este ordine şi Armonie.(…) Ceea ce creează adevărata armonie, cea care reflectă armonia principială, este inspirată de Înţelepciune, animată de Forţă”. Sînt aduse în discuţie semnificaţiile coloanelor în tradiţia vechiului Egipt, în Cabală, dar şi ritualul aprinderii luminilor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat; în încheierea acestei extrem de utile lucrări despre cele Trei mari coloane, Alain Lejeune afirmă că acestea “constituie deci o matrice geometrică pentru a face să nască gîndirea în spirit, pentru a o iubi şi a o manifesta în plenitudinea sa. Tradiţia iniţiatică ne-a lăst moştenire aceste simboluri recomandîndu-ne să nu uităm vreodată să le încoronăm, căci este condiţia imperativă pentru ca ele să dea întreaga lor putere şi să facă perceptibil şi practicabil drumul ducînd în inima misterului Orientului”.

În maniera deja cunoscută, Olivier Doignon abordează unul din simbolurile fundamentale ale francmasoneriei: Piatra brută, delimitîndu-se de la primele pagini de confuzia între piatra fundamentală şi piatra fundaţiei care se aşază în mod solemn la temelia oricărui edificiu. Înainte de a ataca subiectul masonic propriu-zis, Olivier Doignon reaminteşte simbolismul oceanului primordial şi al pietrei fundamentale în Egiptul antic, în Talmud, în mitologia greacă. Piatra brută este prezentă în tabloul lojii de ucenic pe prima treaptă a orientului, pe latura dinspre miazănoapte, iar piatra cubică pe latura dinspre miazăzi: “Această amplasare ne indică, în raport cu simbolica orientului că, prin piatra brută, lumea energiilor este de organizat, şi că, prin piatra cubică, această lume este organizată”. Spre deosebire de alţi cercetători ai simbolismului masonic, Olivier Doignon discută simbolismul pietrei brute într-o permanentă raportare la piatra cubică, la diferenţierea ca fondatoare al unui ciclu al reînnnoirii, piatra brută fiind o mărturie a unei origini îndepărtate, a unei memorii a începuturilor: “În adevăr, piatra brută fiind fără formă definită, conţine toate formele. O distincţie apare între materia informă, brută, non modelată şi materia formată. Piatra brută şi piatra cubică arată legile creaţiei sub un aspect diferit: piatra brută este materia asupra căreia se lucrează, şi piatra cubică este forma operei”. Cartea lui Olivier Doignon conţine pagini de analiză pornind de la structura binară a întregii noastre maniere de a gîndi şi trăi, de la dinamismul dualităţii creatoare, pentru a reveni la piatra brută ca suport al posibilităţilor tuturor acţiunilor creatoare, la piatra brută ca piatră alchimică – piatra brută expresie a materia prima. Dar autorul atrage atenţia asupra unui truism, acel după care prin cele trei lovituri aplicate de ucenic asupra pietrei brute aceasta se apropie de forma… cubică, şi consideră că eroarea vine din preluarea abuzivă a terminologiei din meseriile masonilor operativi, care clasificau pietrele în mai multe categorii. Prima lucrare a noului iniţiat asupra pietrei brute trimite simbolic la primordialitatea mitului creaţiei, iar mesajul cărţii lui Olivier Doignon este să evităm să încremenim interpretarea pietrei brute într-o definiţie şi să deschidem ochii spre un alt tip de realitate decît cea perceptibilă prin simţuri.

Aşezată la orient pe latura de miazăzi, Piatra cubică este totdeauna raportată la piatra brută din care a rezultat; piatra cubică, perfect ashlar, este subiectul cărţii lui Michel Lapidus. Simbol al operei perfecte, piatra cubică suscită încă interpretări şi raportări la cele trei pietre care creează Templul: piatra fundaţiei, piatra fundamentală care se dedublează în piatra cubică şi piatra brută, piatra unghiulară. Piatra cubică trebuie privită în cadrul perfecţionării individuale şi nicidecum nu trebuie privită ca o simplă formă exterioară. Piatra cubică este asociată şi cu secretul, în multe tradiţii fiind considerată ca una din expresiile perfecte ale misterului vieţii şi ale tuturor manifestărilor sale. Piatra cubică, susţine Michel Lapidus, reprezintă idealul de realizare al muncii de cioplire; de formaţie ştiinţifică, autorul acestui volum face o interesantă incursiune în simbolismul poliedrelor, văzute ca forme sacre născute din armonia gîndirii şi a arhitecturii secrete inerentă creaţiei. În opinia lui Michel Lapidus, poliedrele pot fi privite prin prisma unor elemente: tetraedru şi focul creator, octaedru şi separarea aerului, hexaedru şi pămîntul stabilizator, icosaedru şi apa purificatoare, dodecaedru şi sensibilitatea totală. Pentru Michel Lapidus piatra cubică este un instrument pedagogic esenţial, “ea este nu numai suportul tuturor expresiilor geometrice necesare cunoaşterii Artei trasării, ci deopotrivă un mijloc care poate forma în mod metodic fiinţe într-un cadru coerent şi pluridisciplinar”. Piatra cubică apare ca unificatoare în demersul funcţiilor speculativă şi operativă, ca metodă de realizare şi rectificare, ca deschidere către inefabil şi etern, către rigoare şi coerenţă, capacitate de transformare, de punere în ordine, eliberare de dogmatism, întîlnire cu iubirea creatoare.  Michel Lapidus face şi cîteva apropieri între piatra cubică şi piatra filosofală a alchimiştilor, dar şi cîteva consideraţii asupra simbolurilor geometrice în opera Cosi fan tutte a lui Mozart, în cele mai recente montări piatra cubică fiind un element definitoriu al scenografiei. Cînd a compus opera, Mozart cunoştea de ceva vreme simbolul pietrei cubice… (va urma)

Pagina 20 din 25« Prima...10...161718192021222324...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.