Esoterica

Către mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, într-un peisaj editorial relativ anost, cel puţin în domeniul filosofiei, una dintre colecţiile care se impunea ca un reper de neocolit, evitînd prin tematica adopatată stavilele ideologice, era Bibliotheca orientalis, iniţial a vechii Edituri Ştiinţifice, apoi a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice. Printre autorii care publicau constant despre „orientalia mirabilis” se număra Constantin Daniel, autor al volumelor Gîndirea egipteană antică în texte, Orientalia mirabilia şi Scripta aramaica, dar şi al studiilor introductive la volumele: Gîndirea asiro-babiloniană în texte, Gîndirea feniciană în texte sau Gîndirea hitită în texte, unde traducerea îi aparţinea lui Athanase Negoiţă. Acestor cărţi şi studii aveau să li se alăture cîteva volume consacrate culturilor şi civilizaţiilor orientale: Civilizaţia feniciană, Civilizaţia sumeriană, Civilizaţia asiro-babiloniană, Cultura spirituală a Egiptului antic, Civilizaţia Egiptului antic, toate apărute la Editura Sport-Turism.

Constantin Daniel revine în atenţia cititorilor cu o nouă carte: Misteriile lui Zalmoxis, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Lumi dispărute”, notă introductivă şi îngrijire ediţie: Ovidiu-Cristian Nedu, 2011, 400 p. Deşi lucrarea fusese redactată încă din 1985, venind în continuarea cercetărilor sale referitoare la religiile Orientului Apropiat şi ale bazinului mediteranean, a rămas nepublicată. Greu se poate afirma că unele constrîngeri ideologice ar fi împiedicat apariţia cărţii, de vreme ce, aşa cum afirmă Ovidiu-Cristian Nedu, în nota introductivă, autorul făcuse suficiente concesii: exploatase la maxim orice dovadă în favoarea spiritualităţii tracilor, explicarea într-o manieră naturalistă a unor practici şi fenomene religioase, poziţii marxiste în explicarea unor fenomene economice. De la bun început, Constantin Daniel afirmă că misteriile elenice erau de origine tracică, impregnate de spiritualitate tracă, dar şi că „originea filozofiei în Ellada trebuie pusă în relaţie cu misterele traco-elenice”. Primele capitole ale cărţii lui Constantin Daniel sînt despre Troia, cetate tracică, despre hiperboreeni, mitul blajinilor, despre enigmaticii agatârşi, teme care conturează un cadru geografic şi istoric , dar şi premisele abordărilor despre practicile religioase, despre spiritualitatea tracilor. Antichitatea a cunoscut o amplă afirmare a cultelor tainice, a misteriilor, despre care Erwin Rodhe spunea că derivă direct din cultul morţilor; sînt mărturii despre misteriile din Egiptul antic, din Sumer sau din vechea Eladă.

„Naşterea filozofiei greceşti, scrie Constantin Daniel, nu poate fi separată de … Citeste mai departe »

Statuia lui Goethe in Roma. Sursa: flickr

Pentru mulţi cititori, Basmul lui Goethe va rămîne doar o lectură plăcută, un text frumos scris, în care miraculosul este parte firească a construcţiei, căci fără miraculos nu poate fi conceput un basm. Aici minunea este relatată ca şi cum s-ar înţelege de la sine, realul şi irealul se întrepătrund şi alternează cu uşurinţă. Vor fi însă şi cititori care vor căuta dincolo de litera cărţii, care după ce vor închide cartea vor păstra vii imaginile cizelate de autor, vor căuta să dea un sens întîmplărilor povestite. Ei nu vor vedea în basmul lui Goethe un roman cu cheie, o şaradă sau o colecţie de alegorii, ci o povestire cu o pluralitate de sensuri şi nivele de interpretare, o operă literară cu caracter simbolic ale cărei înţelesuri nu se dezvăluie la prima lectură.

Pluralitatea interpretărilor ascunde însă şi multe capcane; una dintre ele este proiectarea propriilor idealuri ale cititorilor, a propriilor lecturi asupra Basmului, care de altfel este un bun teren pentru extrapolarea unor gînduri, de cele mai multe ori altele decît cele ale lui Goethe. De aici pînă la a crea o confuzie fără sfîrşit nu mai este decît un pas; un pas care de altfel a şi fost făcut! Într-o scrisoare adresată lui Humboldt, în mai 1796, Goethe recunoştea că Basmul este o operă cu caracter simbolic şi că lui însuşi îi este greu să o explice, după ce îi răspunsese lui Schiller la întrebarea care este sensul Basmului că secretul acestuia se află în însăşi scrierea sa! Simbolul, în măsura în care este o formă şi o imagine, lasă să se întrevadă o multitudine de semnificaţii, dar finalmente rămîne…indicibil! Rămîne „revelaţie, vie şi imediată, a inexplorabilului”.

Respectînd regulile construcţiei basmului, Goethe evită să precizeze timpul, locul sau alte circumstanţe în care se desfăşoară acţiunea basmului său; singurul „indiciu”, pronunţat în trei rînduri ţine de timpul ritului: „sosit-a timpul”; este un gen al timpului în afara timpului istoric, al cadrului temporal bine definit; este un timp arhetipal, un timp al originilor cînd forţele creatoare lasă loc luminii. Să ne amintim momentul cînd cei trei regi sînt luminaţi atunci cînd şarpele verde intră pentru prima dată în  templul subpămîntean luminat la rîndu-i de bătrînul cu lampa care înainta „prin stînca ce se deschise în faţa lui”. Analogia cu aprinderea celor trei lumînări pe cele trei coloane care susţin simbolic templul este evidentă! Lumina este omniprezentă în basm, ca şi în templu, esenţa Luminii revelîndu-se sub un triplu aspect al Înţelepciunii, Aparenţei/Frumuseţii şi Forţei; lor li se alătură o a patra forţă, cea care domneşte asupra întregii lumi: Iubirea, cea care va crea un adevărat lanţ de unire între personajele basmului şi va duce la împlinirea profeţiei.

Aminteam că traducătorii francezi au optat ca titlul Basmului să fie Şarpele verde pentru că şarpele are un rol capital în povestirea lui Goethe; Pierre Deghaye îşi imaginează alte titluri, cum ar fi Podul sau Profeţia Podului, povestirea punînd în scenă construcţia unui pod peste un fluviu, un pod care este o emanaţie a apei, o împlinire a profeţiei, fără a uita însă că primul pod, cel luminos, nu era altceva decît corpul şarpelui care unea cele două maluri. În opinia autorului amintit, povestea şarpelui verde devine istoria podului. Ceea ce se vede la suprafaţa apei, deasupra fluviului, este manifestarea a ceea ce se împlineşte în apă. În timp ce podul se înalţă prin sacrificiul şarpelui, apa fluviului se transformă: din tenebroasă devine luminoasă, sursă de bucurie. „Astfel noi trebuie să considerăm ansamblul apa fluviului, podul care va fi apoteoza, şi şarpele care se sacrifică pentru ca aceasta să fie posibil”, scrie Pierre Deghaye. Apa, fie a lacului, fie a fluviului este sensibilă la muzică, receptivă la lumina lămpii, se schimbă urmînd evoluţia spirituală a oamenilor şi a elementelor: „Apariţia podului este triumful luminii care este iradierea spiritului. Apa fluviului devine luminoasă, apa lacului poartă lumina datorită căreia se va produce apoteoza finală. Omul cu lampa deţine această lumină care va face să ţîşnească lumina. Întreaga acţiune a Basmului se desfăşoară ca un ritual al cărui secret îl deţine şi pe care îl prezidează”, notează filosoful francez.

În tradiţia hermetică, fluviul larg este fluviul mitic, cel al originilor, este apa mercurială, fluidul vital, sursă a … Citeste mai departe »

În toamna anului 1795, în revista literară „Die Horen”, condusă de Friedrich Schiller, Goethe publica nuvela Das Marchen – Basmul; era ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Unterhaltungen deutscher Ausgewanderten – Convorbiri ale unor emigranţi germani, 1794-1795. Într-un peisaj literar dominat de roman, genul scurt părea mai curînd un experiment, iar în cazul lui Goethe chiar era un experiment. Deşi cu mult mai puţin cunoscut, în cercurile largi, decît alte scrieri ale lui Goethe, cum ar fi: Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister, Afinităţile elective, Suferinţele tînărului Werther sau Faust, Basmul s-a bucurat de o bună primire încă de la publicarea sa şi a stîrnit un val de interes privitor la lumea naivă, fabuloasă, plină de simboluri şi semnificaţii, care era descrisă de scriitorul german.

Încă de la apariţie, ilustre personalităţi ale culturii germane au elogiat Basmul lui Goethe; astfel, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul.” La rîndul său, Schiller îi scria lui Goethe: „Basmul e plin de culoare, destul de uşor de citit şi găsesc că ideea conlucrării tuturor forţelor şi raportul lor de interdependenţă, idee pe care aţi relevat-o odată, este realizată cît se poate de bine.” La scurt timp după publicare, A. W. Schlegel, într-o recenzie publicată în „Allgemeine Jenaer Literatur-Zeitung”, scria despre fantezia care a generat „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul ei [al fanteziei] pe pămîntul sterp. Pare să se fi trezit la viaţă întrega ei tinereţe şi voie bună. Dar pe cît de vii şi colorate îi sînt tablourile, pe atît de echilibrată este totuşi în atitudine. Un şir de scene încîntătoare ne farmecă (…) Şi aproape că nu mai e necesar să relevăm că nicăieri nu-i vreun amănunt de prisos în descrieri, nici un balast în limbă…”.  Thomas Carlyle, care a tradus în engleză Basmul, considera minunatul basm „un adevărat univers al fanteziei, bogat în semnificaţii”. Încîntat că nuvela sa a avut succes în Anglia, Goethe îi scria lui Carlyle: „Este o creaţie artistică care nu mi-ar reuşi a doua oară. O fantezie ţinută în frîu cere impetuos raţiunii să tragă un folos organizat şi impune stringenţă logică.” Humboldt cerea ca Basmul să fie interpretat simbolic, nu alegoric, dar descifrarea sensurilor profunde ale nuvelei întîrzia să se producă, Goethe rămînînd de neclintit în faţa rugăminţilor de a oferi o cheie de lectură; misterul era amplificat şi de o notă din jurnalul lui Friedrich Wilhelm Riemer: „Cu ocazia unei prevestiri din Apocalips, pe care oamenii o pun astăzi în legătură cu Napoleon, Goethe s-a exprimat că basmul său i se pare asemănător cu revelaţia Sfîntului Ioan. Schubert îl interpretase într-un fel, alţii altfel. Fiecare simte că în el se ascunde ceva, nimeni nu ştie ce anume”.

Unele dintre interpretările Basmului au pornit de la elemente identificate în corespondenţa dintre Schiller şi Goethe, şi duceau cu precădere către ideea că în basmul lui Goethe sînt aluzii la Revoluţia Franceză. Nu puţini au fost interpreţii care au căutat sensul simbolurilor (apa, pămîntul, aurul, luminile, templul, uriaşul, şarpele, Floarea-de-Crin) încercînd să descifreze aici concepţia lui Goethe despre cunoaştere, drumul omului de la pămîntesc la spiritual, la transcendent. Obenhauer considera că „omul stă în centrul enigmei (…) şi imaginile Basmului converg spre conceptul unei evoluţii umane perfecte”. Un alt exeget, Emrich, insistă asupra valorii simbolice a dragostei, cea care formează, fiind astfel deasupra înţelepciunii, forţei şi aparenţei, căci „în Basm este redat un întreg proces de devenire, de metamorfozare a lumii pînă la atingerea unei împărăţii milenare a păcii”. Au fost şi exegeţi care au pus în lumină jocul imaginilor pe care îl crează Goethe, amintind Teoria culorilor: „În Basm, scrie Hofmannsthal, elementele existenţei sînt alăturate ca într-un joc graţios dar plin de semnificaţie, iar din imagini poetice şi referiri la viaţă se creează o muzică interioară de un farmec inedit.(…) De-ar fi o operă, Basmul ar fi poate cea mai desăvîrşită din cîte s-au conceput; căci este naiv şi saturat de semnificaţii, plin de viaţă şi adîncime, încîntă simţurile, incită fantezia şi mişcă sufletul. Şi ca un zvon de clopoţei răsună în el armonia tuturor fiinţelor pămîntene”. Scriitorul nu avea să dezvăluie secretul acestei creaţii, cum nu a făcut-o nici în alte cazuri; îi spusese lui Riemer că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să poată să-l înţeleagă corect, l-ar explica.

Pentru înţelegerea Basmului sînt necesari cîţiva paşi care pot aşeza „interpretul” pe una din căile care l-ar putea apropia de sensurile intuite şi puse în operă de Goethe. Printre sursele care ar fi putut inspira povestea scrisă de Goethe trebuie amintite rozicrucianismul şi marele curent al teosofiei germane, începînd cu Paracelsus şi Cornelius Agrippa von Netesheim, continuînd cu Jakob Bohme, Friedrich Christoph Oetinger, Nicolas Louis Zinzendorf sau Franz von Baader. Apartenenţa lui Goethe la vastul curent teosofic, aderarea la ordinul masonic, în loja Amalia zu den drei Rosen din Weimar, prezenţa sa în Stricta Observanţă, iar mai tîrziu în Illuminaten, pot sugera cîteva căi de apropiere de profunzimea semnificaţiilor Basmului. Evident această bijuterie literară nu poate fi citită doar în cheie masonică sau alchimică; ele nu pot fi ocolite, dar cadrul trebuie mult extins. Iar acest cadru este configurat de vasta operă goethiană, de înlănţuirea gîndurilor din marile sale scrieri. Doar aşa ne vom apropia de ceea de ceea ce îi spunea Goethe lui Eckermann: spirit al cunoaşterii, omul îşi înalţă privirea către cer ştiind că este un cetăţean al unui program spiritual.

Înainte de a aminti frumoasa poveste a şarpelui verde şi a Florii-de-Crin, să amintim că estetica lui Goethe este esenţialmente una a artelor frumoase; poezia nu era o practică în măsură să edifice o teorie, aşa încît artele frumoase au devenit terenul predilect al teoretizărilor lui Goethe. Ar putea apărea imediat întrebarea ce legătură are teoria goetheană a artelor frumoase cu Basmul; are importanţă în măsura în care cititorul va observa accentul pus de Goethe pe imagine. De aceea nimeni nu va fi surprins să constate că preocupările lui Goethe în domeniul reflecţiei estetice nu captează interesul pentru ceea ce ne propune privitor la o pictură anume sau la vreo sculptură, ci pentru că reflecţia estetică are ca finalitate să răspundă unor preocupări literare. Speculaţia asupra artelor plastice se înscrie într-o evoluţie care nu este nici cea a unui pictor nici a unui sculptor, nici a unui istoric al artei. Pierre Deghaye, unul dintre cei mai buni cunoscători ai hermetismului german de la Paracelsus la C.G. Jung, crede că pasiunea lui Goethe pentru artele frumoase are un sens mult mai profund şi că el trebuie căutat şi pe planul expresiei literare. Pierre Deghaye propune şi o comparaţie cu alchimia, cu practica chimistului/alchimistului în faţa athanorului: dacă nu urmărea producerea aurului real, practica sa este una serioasă, avînd un ţel spiritual. În acest caz opusul alchimic este un demers spiritual, iar personajul pe care îl întruchipează alchimistul este unul aflat într-o perepetuă căutare mistică. Înţelepţii spagirişti nu au separat niciodată idealul şi practica, dar nouă ne scapă aceste lucruri atît timp cît nu putem pătrunde psihologia lui artifex.

Preocupările estetice ale lui Goethe se înrudesc cu demersul spiritual al alchimistului? Cu siguranţă, da! Teologia imaginii joacă un rol esenţial în mistica creştină şi contribuie la transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici. A nu se înţelege că atribuim lui Goethe preocupări în domeniul misticii, dar epoca sa era marcată intelectual de curentul teosofic amintit, iar transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici era o formă a „secularizării”. Suferinţele tînărului Werther, Călătorie în Italia sau corespondenţa cu Winckelmann dau seamă de aceste preocupări ale lui Goethe; estetica sa se hrăneşte din teosofie, din mistică, fără a face din Goethe un mistic creştin. Unul din termenii predilecţi ai misticilor este a doua naştere, termen pe care Goethe  … Citeste mai departe »

Nu mai este un secret că legenda, mitul se răspîndesc şi capătă „credibilitate” mai uşor decît cercetarea istorică făcută cu acribie, cu dorinţa de a îndepărta orice urmă care ar putea întreţine confuzia şi neclaritatea. Graalul, ordinul cavalerilor templieri, masoneria sînt cîteva teme abordate cu predilecţie în ultimele decenii atît de romancieri cît şi de „istorici” vulgarizatori; sînt teme pentru care interesul publicului larg este în creştere, un public mai puţin atent la nuanţe, la surse istorice, la criteriile veridicităţii, avid însă de senzaţional, gata să accepte fără tăgadă, dincolo de orice obiecţie, toate fabulaţiile autorilor în căutarea vremelnicei glorii literare, în fapt succes facil la un public neavizat. Unul dintre subiectele „exploatate” de amatorii de legături şi filiaţii senzaţionale, e drept, lipsite de temei!, este capela Rosslyn şi istoria familiei Sinclair. Aceasta este tema cărţii universitarului scoţian Robert L.D. Cooper: Rosslyn. Splendeurs, mythes, réalités; Valence d’Albigeois, Editions de la Hutte, coll. „Les Veilleurs”, traduit par Jean-Claude Genoud-Prachex, préfacé et annoté par Jean Solis, 2011, 368 p.

Ce l-a determinat pe Robert Cooper să abordeze un astfel de subiect? Amestecul de realitate şi ficţiune, în proporţii variabile, prezent atît în cărţile de vulgarizare cît şi în ficţiunile romaneşti; să amintim în paranteză că romanul istoric este un gen inventat de un mason, Sir Wlater Scott, mîndria Scoţiei! Ignoranţa, preluarea necritică a unor opinii larg răspîndite, dar neverificate, senzaţionalul sînt cîţiva dintre duşmanii declaraţi ai lui Robert Cooper. Cartea sa nu este o tentativă deliberată de a distruge miturile populare despre cavalerii templieri, despre capela Rosslyn sau despre începuturile masoneriei scoţiene, ci caută să deschidă o dezbatere întemeiată pe probe şi interpretări, pe documente inaccesibile publicului larg. Este vorba despre documente care nu au fost consultate de istoricii vulgarizatori sau de romancieri, documente păstrate la Freemason’s Hall, din Edinburgh; şi o spune cel care a fost conservator al Muzeului Marii Loji a Scoţiei! Francmasoneria nu se bucură de un bun renume nicăieri în lume, de aici două tendinţe: a celor din afară de a o diaboliza, a celor dinăuntru a-i conferi dimensiuni…supranaturale. Inutil să precizăm că ambele direcţii sînt păguboase şi nu aduc un spor de cunoaştere celui dornic să înainteze pe calea cunoaşterii unei instituţii care a marcat lumea modernă şi care se pregăteşte să aniverseze trei secole de la constituirea sa. Robert Cooper anunţă din prefaţa cărţii că exprimă propria poziţie, că observaţiile, deducţiile şi opiniile, dar şi eventualele erori îi aprţin în exclusivitate. Precizarea sa este extrem de binevenită atît timp cît dăinuie opinia că un autor, fie el mason, vorbeşte în  numele unui grup sau al unei organizaţii, cînd nu face decît să exprime ceea ce a înţeles, într-un orizont de timp şi informaţional limitat, şi nimic mai mult! Paradoxal, fără urmă de ironie, vulgarizatorii şi autorii de ficţiune au generat interesul istoricilor pentru originile francmasoneriei moderne cu toate conexiunile sale.

Coloana Ucenicului

Un istoric ca Robert Cooper consideră că studierea şi evoluţia masoneriei se poate face printr-o abordare academică sau printr-o abordare simplificată, mitologică. Prima se bazează pe studiul critic al unui număr cît mai mare posibil de surse pertinente, punînd în discuţie teorii mai vechi, dar şi legendele. Abordarea mitologică, populară este bazată pe legende şi perpetuarea lor, într-un proces continuu. Robert Cooper oferă şi cîteva indicii prin care cititorii vor putea descoperi maniera pe care a abordat-o un istoric sau altul; nu de puţine ori am auzit sau citit exprimate pe un ton apodictic „adevăruri” de genul toţi prim-miniştrii englezi şi toţi preşedinţii S.U.A. au fost masoni: afirmaţie falsă!; un alt mijloc de a induce în eroare cititorul este autocitarea, ceea ce lasă să se creadă că precedentele lucrări ale unui autor, care nu sînt decît nişte supoziţii, au fost deja confirmate de comunitatea academică; citarea mutuală între anumiţi autori constituţi într-un grup, lasă impresia că lucrările lor fac autoritate în domeniu, dar în adevăr perpetuează inexactităţi.

Construcţia capelei Rosslyn a început în 1446, dar prima menţiune o face John Slezer, în 1693; în aceeaşi perioadă, părintele Richard Hay, a cărui mamă se recăsotorise cu un descendent al familiei Sinclair de Rosslyn, întreprinde un studiu asupra familiei; în ampla sa documentare nu găseşte legături între familie şi ordinul templier sau francmasonerie; totuşi scoate la lumină două documente în care unii s-au grăbit să vadă începuturile masoneriei scoţiene şi rolul familiei Sinclair în apariţia noii instituţii. Constituţiile lui Anderson au coborît începuturile masoneriei către începuturile umanităţii, iar pentru timpuri mai apropiate lui a întocmit o listă a marilor maeştri; în aceeaşi epocă, cavalerul Ramsay atribuia masoneriei o vechime imaginară, care era seducătoare pentru aristocraţia franceză. Secolul al XIX-lea, cunoscut ca perioada romantică, avea să aducă noi încercări de a căuta vechimea masoneriei; era un proces de amalgamare şi de adaptare a unei istorii fictive în care se amestecau mituri şi legende cu adevăruri pe jumătate spuse pentru a crea o istorie tradiţională. Richard Hay a transcris multe documente privitoare la istoria familiei Sinclair, iar acum, afirmă Richard Cooper, un lucru este clar: între familia Sinclair (cea de la mijlocul secolului al XIX-lea) şi masonerie nu a existat nici o legătură, toate speculaţiile privitoare la acest subiect fiind o creaţie artificială, bazată pe o eroare şi pe dorinţa de a fabrica o ascendenţă iluzorie.

Capela Rosslyn

Capela Rosslyn a reţinut atenţia nu prin exteriorul său, ci prin interiorul dominat de sculpturi, gravuri şi vitralii care au stimulat imaginaţia celor în căutare de mituri. Una din sursele de informare asupra interiorului capelei este ghidul original din 1892, scris de reverendul John Thompson. Robert Cooper urmează traseul oferit de Thompson, prezentînd în detaliu elemente ale decorului interior care au dat frîu liber celor dornici să vadă filiaţii şi conexiuni acolo unde nu sînt. Capela Rosslyn se află pe malul stîng al rîului North Esk şi este parte a unui ansamblu iniţial prevăzut a fi o biserică cruciformă. Vizitatorul este surprins de abundenţa de sculpturi, de numărul mare de coloane, de lumina mirific filtrată de vitralii. Deşi neterminată, capela Rosslyn seduce şi intrigă pe toţi cei care o vizitează. Gravurile au suscitat un interes aparte şi multe interpretări speculative, la aceasta concurînd abundenţa gravurilor într-un spaţiu relativ restrîns, dar şi varietatea subiectelor gravate: Isus, îngeri, personaje biblice, animale, fiare legendare; nu întîmplător a fost comparată cu o „Biblie în piatră”. Robert Cooper face o descriere în detaliu a gravurilor, amintind că nu totdeauna ceea ce se vede astăzi datează din timpul cînd a început construcţia capelei. Unele sculpturi datează din secolul al XVIII-lea, cînd s-au făcut unele restaurări. Vitraliile capelei sînt de dată relativ recentă, 1867, şi i se datortează lui Francis Robert, al patrulea conte de Rosslyn. De multe ori, capela Rosslyn este citată ca probă materială a pretinsei conexiuni între ordinul templierilor, masonerie şi familia Sinclair. Primul care face legătura între capela Rosslyn şi masonerie este Anderson în Constituţiile din 1738; Anderson lasă să se creadă că Sinclair era mare maestru cînd a început construcţia edificiului. O voce cu autoritatea lui Anderson devenea credibilă dincolo de orice încercare de investigare istorică. Fondarea Marii Loji a Scoţiei, în 1736, cu William Sinclair de Rosslyn mare maestru (1736-1737), şi publicarea Discursului lui Ransay aveau să genereze referinţele lui Anderson la capela Rosslyn şi la familia Sinclair. Semnificativ este că Walter Scott, „inventator” al romanului istoric, nu a făcut niciodată legătura între Rosslyn şi masonerie; de altfel această furie a apărut acum trei decenii odată cu cartea The Holly Blood and the Holly Grail, care asociază Rosslyn cu vechiul sediu al cavalerilor templieri din Scoţia, cu masoneria şi cu roza-cruce. După alte două decenii, reveriile au fost redeşteptate de Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown; cît de îmbietor sună chemarea către destinaţia finală din Epilog: „Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăboveşte” … … Citeste mai departe »

În cadrul Universităţii Libere din Bruxelles există o constantă preocupare pentru studierea fenomenului religios. Începurile acestor preocupări îi sînt datorate lui Eugène Goblet d’Alviella, care în 1884 a fost primul titular al catedrei de Istoria Religiilor la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Libere din Bruxelles. A fost un pionier al cercetărilor asupra religiei, aplicînd o metodă de cercetare critică şi obiectivă.

De-a lungul timpului, preocupările în domeniu s-au diversificat, aria tematică s-a extins, au apărut noi centre de cercetare. Unul dintre aceste noi centre este CIERL (Centre Interdisciplinaire d’Etude des Religions et de la Laicité), care se adresează celor interesaţi de ştiinţele religioase şi libera gîndire; este un loc al cercetării fundamentale şi aplicate care privilegiază studiile academice şi nu apologetica fenomenului religios. În această manieră, CIERL integrează în în domeniul studiului religiei diversele forme de gîndire liberă şi francmasoneria. CIERL grupează ansamblul cercetărilor în domeniul politeismelor antice, istoriei creştinismului, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei iudaice, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei islamice, laicităţii, raţionalităţii şi francmasoneriei, totul într-o perspectivă transdisciplinară. În cadrul CIERL funcţionează şi Le Groupe de Recherches et d’Etudes sur les Mouvements Maçonniques et Esotériques (GREMME), grup de cercetare interdisciplinară consacrat studiului ştiinţific al curentelor masonice şi esoterice moderne şi contemporane. Asistăm la un avînt al istoriei religiilor şi al ştiinţelor religioase, care însoţesc evoluţia multiculturală a societăţilor occidentale, dublat de aprofundarea filosofică a paradigmei hermeneutice care a readus interpretarea în inima procesului de înţelegere a textelor şi imaginilor. În acest cadru, practicile şi documentele esoterice care domină perioade ale istoriei, de la neoplatonism pînă în zilele noastre, stimulează noi cercetări epistemologice de prim-plan care caută să explice practicile esoterice în funcţie de percepţia şi imaginaţia simbolice ale epocii studiate. O recentă apariţie editorială este în măsură să dea seamă de amploarea cercetărilor, de convergenţele şi perspectivele epistemologice pe care le pun în operă cele două instituţii amintite:  E. Granjon, G. Balzano, B. Decharneux, F. Nobilio, O. Santamaria (eds) – Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, 2 edition, Bruxelles-Fernelmont, E.M.E. & InterCommunications, coll. „Divin & Sacre”, 2011, 248 p.

Olivier Santamaria face cîteva precizări metodologice asupra studierii esoterismului, un termen care are încă un înţeles vag pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu; etimologia nu este pe deplin lămuritoare, trimiţînd la un interior care trebuie căutat: „Esoterismul este o hermeneutică: el se situează într-o stare intermediară separînd esenţa unui lucru de aparenţa sa. Aparenţa este datul, totdeauna deja spusul. Esenţa este misterul, indicibilul. Între cele două, esoterismul este constrîns să rămînă tăcut: fără doctrină, fără dogme. Dar o practică: hermeneutica, poezia, expresia inexprimabilului”. Autorul exemplifică metodele de abordare a esoterismului prin referiri la Pierre Riffard şi Antoine Faivre; pentru primul, esoterismul este o realitate universală; pentru celălalt, esoterismul este o formă de gîndire care poate fi identificată prin cîteva componente intrinseci. Emilie Granjon scrie despre iniţiere din perspectivă semiotică întemeindu-şi studiul pe cercetările metodologice ale lui Riffard şi Faivre; autoarea constată lipsa de substanţă a termenului iniţiere folosit astăzi în contexte total inadecvate. Înţelege prin iniţiere procesul care în mai multe etape ritmate de rituri iniţiatice duce la o transformare profundă, ceea ce au pus în evidenţă studiile lui Van Gennep şi Mircea Eliade: „o mutaţie ontologică a regimului existenţial”. Autoarea aplică metodele semioticii la structura arhetipală a iniţierii la nivelul imaginarului, ducînd astfel cercetarea către o altă disciplină esoterică – alchimia, care procedează prin purificare, prin eliberare, prin modificare. În opinia sa, deşi alchimia rezonează de multe ori cu iniţierea, nu toate alchimiile sînt motivate de un demers iniţiatic, ci doar cele în care predomină dimensiunea spirituală a individului. În cel de-al doilea studiu publicat în volum, Emilie Granjon arată că alchimiştii au utilizat un sistem de expresii şi comunicare bazat pe un mod simbolic care a putut da curs liber unei imaginaţii  fecunde. Analiza sa este centrată pe un tratat alchimic singular – Atalanta fugiens, scris în 1617 de Michael Maier; sînt subliniate particularităţile configuraţiei tripartite, imagine, motto, epigramă. În acest studiu autoarea se concentrează asupra modalităţilor enunţiative ale imaginilor: „Particularitatea gravurilor din Atalanta fugiens este că aceste imagini nu conţin numai o iconicitate normativă desenînd figurări mimetice, ci de asemenea o iconicitate atipică ilustrînd figurări insolite”.

Emblema XXXIX

Pornind de la simbolismul universal al culorilor care se bazează pe un nod de semnificaţii asociate anumitor culori, Valentina Tirloni caută să identifice fundamentele unei abordări simbolice a raporturilor între liturghia catolică şi culori. Papa Inocenţiu al III-lea a stabilit, către 1210, primul cod al culorilor liturgice: alb, negru, roşu şi verde; Pius al V-lea a adăugat purpura, iar instrucţiunile din 1969 au înlocuit negru cu violetul. Într-o viziune secularizată, culorile pot fi simple semne; ochiul care nu a pierdut contactul cu transcendenţa metafizică îi recunoaşte prezenţa într-un context cultural dat. Baudouin Decharneux face o apropiere între povestirile evanghelistului Luca despre iluminarea lui Pavel pe drumul Damascului, afirmînd că din punct de vedere naratologic acestea pot fi interprette ca povestiri ţinînd de genul iniţiatic. Un studiu interesant este cel semnat de Fabien Nobilio, care se întreabă dacă Evanghelia lui Ioan este una esoterică. Paradoxal, întrebarea nu este deloc surprinzătoare, atît timp cît anumite aspecte ale evangheliei sau unele interpretări ale sale corespund uneia sau alteia din dimensiunile esoterismului. Autorul abordează textul din unghiul esoterismului şi al iniţierii: în text – învăţătura ascunsă; de-a lungul textului-o formă de iniţiere; dincolo de text-Biserica ascunsă. Manuela Lucianaz semnează un studiu despre Divina Comedie văzută ca o călătorie iniţiatică; Dante nu a fost un mistic căruia Dumnezeu să-i fi revelat secrete, dar ceea ce a trăit poate fi descris ca o adevărată iniţiere, o iniţiere care urmărea înţelegerea misterelor lumii. Studiul pune în lumină natura iniţierii începute în vinerea sfîntă a anului 1300, efectele inţierii şi kairos-ul iniţierii, momentul favorabil cînd are loc schimbare pe care o cere iniţierea. Florence Meunier ne reaminteşte că secolul al XII-lea a fost pentru cultura Bizanţului unul înfloritor, printre genurile cultivate fiind şi romanul; era vorba despre romane de dragoste şi de aventură în care eroul întreprindea o călătorie iniţiatică; demersului iniţiatic individual bazat pe o ucenicie dureroasă i se suprapune o formă de revoltă care pune în discuţie raportul cu lumea. Giuseppe Balzano scrie despre cel al cărui nume l-am amintit în deschiderea acestor rînduri: Eugène Goblet d’Alviella. Istoricul religiilor a fost între 1900 şi 1925 Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Belgiei al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; a fost cel care a refondat ritualurile gradelor Areopagului, dar şi cele ale gradelor 31 şi 32. În viziunea lui Goblet, iniţierea este un sistem de moralitate destinat să înalţe omul; iniţiatul va găsi o formă de libertate filosofică şi spirituală care îl va face mai tolerant, dar care îl va duce şi în faţa unei întrebări. „Ajuns în vîrful piramidei iniţiatice, noi descoperim că ultima întrebare care se pune omului în parcursul său iniţiatic este cea a libertăţii şi a responsabilităţii pe care o zămisleşte libertatea”. Poate că trebuie să coboare pentru a-i învăţa şi pe cei rămaşi în urma sa! Un volum remarcabil prin varietatea şi bogăţia reflecţiilor, prin legăturile pe care le stabileşte între gîndiri şi practici tradiţionale.

O istorie a hermetismului german care nu ar începe prin a prezenta gîndirea polimorfă a lui Paracelsus este de neconceput. Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541), a fost medic, magician şi alchimist, dar a fost considerat şi şarlatan, creator al faimosului homunculus, deşi el nu a avut niciodată pretenţia că ar fi fabricat un om artificial, un precursor al Golemului. A avut o viaţă aventuroasă, a fost medic, a fost profesor la Universitatea din Basel, de unde a fost dat afară datorită comportamentului ireverenţios faţă de maeştrii săi, a parcurs  Europa de la un capăt la altul, era de găsit, în calitate de chirurg, pe cîmpurile de luptă alături de veneţieni sau de Francisc I, sau împotriva lui Carol al V-lea. În periplurile sale nesfîrşite avea să întîlnească, la Strasbourg, una din figurile ilustre al Renaşterii: Erasm din Roterdam. Viaţa dezordonată şi un anume vagabondaj, alura pitorească, furiile greu stăpînite, curajul ideilor i-au adus laude ditirambice dar şi o sumedenie de injurii, încît nu e de mirare că influenţa sa a fost cu preponderenţă… postumă! Posteritatea avea să-i recunoască geniul filosofic, talentul de scriitor, remarcabilele intuiţii medico-ştiinţifice, originalitatea experimentelor sale. În acest context este de înţeles că singura editură din România cu adevărat preocupată de constituirea unei biblioteci dedicată Tradiţiei, am numit aici Editura Herald, a început acum cîţiva ani să traducă din cărţile lui Paracelsus; au apărut Ars alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică şi Opus Paramirum. Principiile artei medicale, ambele în colecţia Quinta essentia. De curînd a apărut Misterele supreme ale Naturii. Despre tainele alchimiei; Despre filosofia ocultă; Archidoxele magiei. Cuvînt înainte, note, postfaţă şi anexe: Mihai Vârjejaru; traducere şi îngrijire ediţie: Monica Medeleanu; colecţia Quinta essentia, 2011, 222 p.

Paracelsus nu a scris niciodată o lucrare cu titlul Misterele supreme ale Naturii, dar întreaga sa operă, care nu se impune prin numărul cărţilor, ci prin vastitatea cunoştinţelor, caută să descifreze misterele Naturii. Lumina naturii, la Paracelsus, nu este numai o revelaţie care se oferă omului prin studiul cerului şi al pămîntului; lumina naturii este înainte de toate un principiu al cunoaşterii.

Este un soare ale cărui raze pătrund toate lucrurile, focul, apa, pietrele, metalele. Pentru acest soare, toate corpurile au transparenţa cristalului. Razele sale ating profunzimile pămîntului şi traversează spaţiile siderale. Acest soare este de asemenea un ochi datorită căruia natura scrutează propriile profunzimi.

scria, pe urmele lui Paracelsus, Pierre Deghaye, unul din cei mai buni cunoscători ai hermetismului german.

Ochiul naturii va deveni ochiul omului; Paracelsus obişnuia să spună că nu este apostol, ci că este filosof, deci nu se plasa pe planul cunoaşterii supranaturale, filosofia sa fiind o ştiinţă a naturii. Omul lui Paracelsus, chemat la cunoaşterea naturii şi a celor divine este un om pe trei nivele: vizibil, trupesc; nevăzut, omul gîndurilor şi al imaginaţiei; omul interior creat de Duhul Sfînt. Primele două nivele ţin de prima naştere, al treilea de cea de a doua naştere, care este trupul ceresc al lui Isus. Aminteam că Paracelsus nu a scris o carte cu titlul Misterele…, dar sub acest frumos titlu editorul a grupat trei lucrări ale alchimistului german. Prima dintre ele, Despre tainele alchimiei este o apologie filosofică şi teologică a artei alchimice urmată de trei tratate rînduite după triada paracelsiană sulf-mercur-sare; Despre filosofia ocultă abordează subiecte din aria supranaturalului, din zona speculativului, încercînd să convingă contemporanii asupra artei magiei, de altfel şi atunci ca şi acum întinată de false concepţii; ultimul tratat, Archidoxele Magiei, este prima lucrare scrisă de Paracelsus şi probabil una dintre cele mai criticate şi mai blamate. Această lucrare exprimă chintesenţa paracelsismului: fiecare lucru comportă o anume ştiinţă, iar prin experiment se poate descoperi puterea unui lucru pentru a acapara cunoaşterea intuitivă. Miezul acestei lucrări este faimoasa concepţie a relaţiilor între microcosmosul uman şi macrocosmosul universal, cu o corespondenţă riguroasă între cele şapte planete, şapte metale şi şapte organe ale corpului. Omul astral al lui Paracelsus nu este decît o specificitate a omului zodiacal, legat de cele 12 semne. În orice obiect, Paracelsus crede că poate descoperi trama generală a lumii, materia prima. Totul participă la viaţă şi totul poartă o parte din sufletul lumii; este un vitalism care este deopotrivă un gnosticism, fondat pe ideea de corespondenţă universală. Archidoxele Magiei, dincolo de vocabularul obscur şi misterios, rămîne un monument al istoriei gîndirii, şi nu mai puţin un… obstacol epistemologic.

Ar fi nedrept să încheiem aceste rînduri fără a aduce un omagiu traducătorului, Monica Medeleanu, ştiind că Paracelsus a scris în germana epocii sale şi a creat numeroase neologisme; efortul este cu atît mai lăudabil cu cît în literatura română termenii alchimici sînt de dată… recentă! Nu mai puţin, trebuie subliniată aprofundarea pe care o face Mihai Vârtejaru subiectelor dificile abordate de Paracelsus în tratatele recent tipărite, dar şi remarcabilul său text despre pentaclele lui Paracelsus, o adevărată şi plăcută călătorie iniţiatică în universul fascinant al semnelor zodiacale.