Comentarii teologice și filosofice

teologia-ca-dispozitie-stiintifica-prolog-la-comentariu-la-cartea-sentintelor_1_fullsize

Despre teologul cistercian Godescalc de Nepomuk nu se cunosc prea multe lucruri, se știe că a trăit la jumătatea secolului al XIV-lea, că în anul1367 a susținut o dizertație despre Petrus Lombardus, cel care îl citează, Iacobus de Altavila, amintind că în anul 1369 Godescalc nu mai trăia. Deși de mai bine de un secol au apărut numeroase lucrări de istorie a filosofiei care au încercat să configureze o imagine cît mai fidelă a gîndirii medievale, vastul subiect este departe de a fi epuizat, deși totdeauna va mai fi de adăugat o nuanță. Efervescența studiilor asupra marilor curente teologice medievale, asupra marilor sinteze doctrinale, fructele prețioase ale vastei mișcări intelectuale cunosctută sub numele de “scolastică”, se datorează enciclicii Aeterni Patris (1879) care a însemnat revenirea la Toma de Aquino și la alți mari teologi medievali. În deceniile care au urmat au apărut studii și cărți despre aristotelism și augustinism în veacul al XIII-lea, despre averroism și Siger de Brabant, despre confruntările între școlile rivale, conduse de Jean Peckham și de Toma de Aquino, la Universitatea din Paris, despre curentul platonico-augustinian. Cu certitudine, una dintre lucrările teologice care au influențat determinant gîndirea medievală a fost celebrul tratat al lui Augustin, De doctrina christiana. Scris pentru episcopi și preoți care predau doctrina creștină, tratatul este o introducere în studiul Sfintei Scripturi; concepția augustiniană asupra învățăturii creștine este de o perfectă claritate; trebuia substituită filosofiei sau înțelepciunii păgîne, fruct exclusiv al rațiunii, înțelepciunea superioară a rațiunii luminată de credință, ale cărei principii vin de la Dumnezeu însuși. Înțelepciunea creștină, pe care Augustin o numea nostra philosophia, adică sinteza cunoașterii elaborată de inteligența creștină va fi fundamentată pe știința Cărților sfinte, dar nu va ocoli științele profane: aritmetica, muzica, istoria, astronomia, dialectica, retorica, doctrinele filosofice. În prima jumătate a secolului al XII-lea, celebra lucrare a lui Petrus Lombardus, Summa sententiarum, avea același plan cu tratatul amintit al lui Augustin; Cartea Sentințelor lui Petrus Lombardus a ocupat un loc unic în istoria teologiei din Evul Mediu. Acest preambul ne apropie de înțelegerea și buna apreciere a unei recente inițiative editoriale: Godescalc de Nepomuk, Teologia ca dispoziție științifică. Prolog la Comentariu la Cartea Sentințelor. Ediție critică. Ediție a textului latin, traducere în limba română, studiu și aparat critic de Alexander Baumgarten, Iași, Editura Polirom, colecția “Biblioteca medievală”, 2016, 464 p.

Originar din Nomenonius, Lombardia, Petrus Lombardus, după studii la Bologna, Paris și Reims, a fost profesor și timp de un deceniu (1150-1160) episcop. Cartea Sentințelor i-a asigurat celebritatea; era împărțită în patru cărți, primele trei despre lucruri/res, a patra despre semne/signa. Cărțile despre Dumnezeu, îngeri și oameni, Isus mediator, semnele salvării sînt rînduite ca totalitate îndreptată către scopul ultim, întîlnirea lui Dumnezeu în beatitudine. Inserarea gloselor biblice, a numeroase sentințe i-au permis lui Petrus Lombardus să unească o formă sistematică cu un conținut extrem de dens, îmbogățit cu mii de referințe biblice și patristice. Operă cu succes în epocă, îmbinare fericită între formă și conținut, între autoritate și rațiune, Cartea Sentințelor a devenit o adevărată piatră de încercare, comentariul asupra ei asigurînd tînărului teolog dreptul de a continua studiile. Acesta a fost și cazul tînărului cistercian Godescalc de Nepomuk, care și-a susținut comentariul la Paris, la Colegiul Bernardin. Făcea parte dintr-un grup, alături de Johannes Hiltalingen de Basel, Iacobus de Altavilla și Henric de Langenstein, care marca o prezență germană la Paris. Citeste mai departe »

Masonerie și companionaj

Francmasonerie-si-companionaj-no-border

René Guénon (1866-1951) este un nume binecunoscut celor interesați de proiectul restaurării “Tradiției”, de înțelegerea crizei lumii moderne, celor care studiază ordinile tradiționale în lumea modernă. În România, multă vreme, René Guénon era un nume aproape necunoscut, excepție făcînd cîțiva admiratori și cunoscători ai scrierilor sale. După 1990 mai multe edituri s-au arătat preocupate de publicarea operei sale; au apărut aproape toate lucrările sale fundamentale: Simboluri ale științei sacre, Criza lumii moderne, Domnia cantității și semnele vremurilor (la editura Humanitas), Ezoterismul lui Dante, Simbolismul crucii (la editura Aion), Autoritate spirituală și putere temporală, Scurtă privire asupra inițierii, Inițiere și realizare spirituală, Omul și devenirea sa după Vedanta, Ezotersimul creștin, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Metafizica și Cosmologie orientală, Demiurgul și alte studii tradiționale, Stările multiple aleFiinței, Marea Triadă (la editura Herald). Simpla lectură a titlurilor cărților sale lasă să se vadă că René Guénon a fost cu adevărat un purtător de cuvînt al Tradiției, a fost un autor care nu a propus o metafizică dogmatică și închisă, ci a chemat la o deșteptare spirituală, la o reînnoire în care Tradiția să ocupe locul cuvenit, cel care invită la conversia privirii și la transformarea interioară. “A dorit să fie, pentru timpul nostru, unul dintre interpreții Tradiției primordiale și universale. Alegerile sale metafizice și demersul gîndirii sale simbolice au avut mai întîi o audiență limitată la cîteva grupuri dar ele au deșteptat după moartea sa, survenită la Cairo, un interes care crește neîncetat”, scrie Jean-Pierre Laurant, în Dictionnnaire de la franc-maçonnerie. Despre ecourile gîndirii guenoniene dă seamă și această întîmplare; în urmă cu 15 ani, revista “Connaissance des religions” și-a suspendat apariția; a fost preluată de editura pariziană Dervy, iar primul număr din noua serie a fost “René Guénon. L’Eveilleur, 1886-1951. Amintim cîțiva din autorii studiilor publicate în acel număr: Henri Montaigu, Jean Biès, Françoise Bonardel, Jean Borella, Pierre Feuga, Patrick Geay, Roger Parisot.

Una dintre lucrările lui Rene Guenon deseori citată este cea despre masonerie și companionaj, Etudes sur la Franc-maçonnerie et le Compagnonnage, 2 volume, 1963), în adevăr o carte postumă compusă din texte disparate publicate sub nume propriu, dar mai ales sub pseudonime (Le Sphinxe, Palingenius), în diverse publicații (“Etudes Traditionnelles”, “La Gnose”, “Voile d’Isis”, “Regnabit”). Pornind de la studii, articole și recenzii cu tematică masonică a fost editată recent cartea Francmasonerie și companionaj. Studii și articole, cuvînt înainte de Vasile Zecheru, introducere de Gelu Voican Voiculescu, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, editura Herald, colecția “Arta regală”, 2016, 368 p. Este o culegere de texte care nu se suprapune peste versiunea franceză, este o reconfigurare aducînd sub ochii cititorului român texte altfel inaccesibile, orînduite în cinci secțiuni: doctrina masonică, polemica în jurul Superiorilor Necunoscuți, inițierea mesteșugărească: companionaj și masonerie, simbolismul masonic, Martinez de Pasqually și Aleșii Cohen. Citeste mai departe »

Numărul de aur

matila-c-ghyka---numarul-de-aur---coperta-1

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrșie un Aithalid și era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-și aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieții și după ce s-ar fi săvîrșit să poată păstra memoria celor întîmplate. Același Herakleides povestește despre o discuție între Pitagora și Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincția între înțelept și filosof, iubitorul de înțelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se știe despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparținînd doxografilor, comentatorilor și filosofilor antici fascinați de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor și la armonia cetății, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admirație de congregația religioasă, homakoeion, comunitatea de viață austeră și spirit aristocratic, care va influența filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur de șase sute de membri a căror menire era să cultive meditația, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoașterii demonstrative, situîndu-se la încrucișarea unui joc al opozițiilor între esoteric și exoteric, sacru și profan, laic și religios, loc vizibil și loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-și păstreze neștirbită atracția, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iași, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” și a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefața de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă, București, Editura Nemira, colecția “Porta Magica”, 2016, 496 p., 66 planșe. Este prima traducere integrală; în anul 1981, în traducerea lui Traian Drăgoi, a apărut primul volum din Numărul de aur, din cel de-al doilea apărînd doar două capitole, în volumul Estetică și teoria artei.

Numărul a exercitat o fascinație constantă în filosofia vechilor greci, dar toți comentatorii sînt unanimi în a recunoște lui Pitagora și școlii sale meritul de a fi așezat temelia unei filosofii a numărului, a proporției, a armoniei muzicale, idei admirabil surprinse de Paul Valéry: “Fiice ale numerelor de aur,/Întruchipări ale legilor cerului,/Peste noi se pogoară și-adoarme/Un zeu de culoarea hidromelului” (Cîntarea coloanelor). Cunoștințele științifice i-au permis lui Matila C. Ghyka să treacă de nivelul speculației pe seama muzicii sferelor sau armoniei arhitecturii și să vorbească despre filosofia și știința celor amintite, despre teoria proporțiilor, despre numărul de aur (1,618…), despre tetractys, văzut ca simbol al universului, ca împlinire a perfecțiunii absolute, despre pentada ca număr al armoniei în sănătatea și frumusețea manifestate în corpul uman. Teoria generală a proporțiilor nu era un exercițiu speculativ pentru încîntarea minților, era asociată studiului proporțiilor geometrice sau armonice. Un timp, arhitectura a avut un caracter inițiatic și ritualic, cultivîndu-se o tradiție a secretului, o concepție esoterică despre arhitectură; Matila C. Ghyka pune în evidență pașii pe care îi făcea discipolul pitagoreic pentru a urma un traseu parcurs cu tenacitate prin labirintul de simboluri și de analogii, la capătul căruia i se deschidea perspectiva asupra Adevărului, Frumuseții, Armoniei și Unității. Fără inventarea tiparului, susține autorul, arhitectura ar fi rămas esoterică, iar transmiterea principiilor sale prin inițiere nu era iubire pentru mister, ci necesitate. În De vita pythagorica, Iamblicos povestește că plimbîndu-se prin fața unei fierării, Pitagora “a auzit în urma unei coincidențe divine ciocanele care băteau fierul pe nicovală și scoteau niște sunete care se aflau într-o deplină armonie unele cu altele, cu excepția unei perechi. A recunoscut în aceste sunete raporturile de octavă, cvintă și cvartă.” Pornind de la experimentele și considerațiile lui Pitagora, Matila C. Ghyka scrie convingător despre ritm, incantație, armonie în muzică și poezie, aici întîlnindu-se cu concepțiile unui alt estetician român trăitor în Hexagon, Pius Servien. Poezia lui Chateaubriand, Victor Hugo, Baudelaire, Mallarmé, Paul Valery, Walt Whitman, Paul Claudel sînt exemple care susțin concepțiile despre emoție, armonie, simetrie, tensiune interioară, periodicitate. Armonia ritmată are însă și ceva magic, iar vocile o anume vrajă; se știe că pitagoricienii au prețuit valoarea purificatoare a muzicii, a incantației, cea care-l va face pe Platon să vorbească despre îndrăgostitul inspirat de Dumnezeu, iar pe Matila C. Ghyka despre “incantațiile de dragoste conștiente, «nevoia de magie» pe care o implică împlinirea dorinței amoroase”, amintind de un talisman reprodus de Paracelsus, în care poate fi văzută Venus cu o pentagramă mare deasupra capului. Citeste mai departe »

Metafizica și lecția trăită

dabija-intimitatea-spiritului-metafizica

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.”

Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de putere (Friedrich Nietzsche), ale eului indecis (Karl Jaspers), ale eului ca persoană (Nicolai Berdiaev) sau ale eului obsedat de sine (Emil Cioran), fiecăruia surprinzîndu-i nota personală, originalitatea scriiturii în care filosoful se dezvăluie în confruntarea sa cu lumea, cu spiritul vremii. Amintita noțiune de sinceritate ocupă un loc fundamental în Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau; în sinceritate se află centrul justificării esențiale a operei sale, atît în ceea ce privește autobiografia, cît și gîndirea filosofică: “Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfățișez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui; și omul acesta voi fi eu”, scrie Rousseau, cel care instaurează “povestirea autobiografică”, cel care face din iubirea de sine o tendință firesc și universal umană, o soluție salvatoare pentru un suflet solitar. Scriind despre Nietzsche, autoarea sesizează dintru început dificultatea înțelegerii eului-dublu, Nietzsche punînd sinceritatea, loialitatea și probitatea în raport cu sine, nu cu ceilalți, la fel cum vede în compasiune și altruism o formă a unui egoism neasumat, deci nesincer. Pe urmele stoicilor, Nietzsche susține că omul greșește în raport cu el însuși, de aceea omul trebuie să fie limpede cu sine și să evite să se mintă; el cere omului o metamorfoză luminoasă a sinelui, să schimbe constant în lumină și flacără tot ceea ce este. Continuîndu-și cercetarea Nicoleta Dabija identifică mai multe tipuri de confesiune întrucît aceasta nu este limitată la o singură disciplină; autoarea punctează și analizează convingător confesiunea religioasă, literară, pe cea din marginea exercițiului psihanalitic sau din discursul filosofic. Atașat bunătății și pacii, Sfîntul Augustin este călăuzit în Confesiunile sale de căutarea adevărului, singura cheie a sensului vieții umane. Sfîntul Augustin “dorea pur și simplu să trăiască iubirea, nu să o transforme. Orice teoretizare este o expresie a morții. Citeste mai departe »

Pisica

marie-louise-von-franz-pisica-c1

În România, scrierile lui C.G. Jung au pătruns relativ tîrziu, traducerea operei psihologului elvețian făcîndu-se temeinic abia din anul 2003, la editura Trei, la care apar Opere complete, unde avea să apară în 2011 și, de acum, celebra lucrare Cartea Roșie. În același timp, au început să fie  traduse cărți ale discipolilor sau continuatorilor lui C.G. Jung, în acest fel ajungînd să fie cunoscute cititorilor români numele și lucrările unor autori precum Etienne Perrot, Aniela Jaffe, Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Jolande Jacobi, Edward F. Edinger. Considerată cel mai important continuator al lui C.G. Jung, fondatoare a Institutului C.G. Jung din Zurich, autoare care abordează subiecte și probleme ce țin de alchimie, vise, basme, mitologii, psihoterapie, Marie-Louise von Franz este deja un nume binecunoscut cititorilor români. I-au fost traduse mai multe cărți care au apărut la editura Herald (Dimensiuni arhetipale ale psihicului; Psihic si materie) și la editura Nemira (Visele și moartea; Problema Puer Aeternus). Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă traducere din Marie-Louise von Franz: Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Sanda Roșescu, colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 136 p.

Cartea lui Marie-Louise von Franz despre motive arhetipale, despre contrarii gravitează în jurul unui basm românesc, Pisica, redat în întregime după culegerea Die Marchen der Weltliteratur. Un împărat bogat era nefericit pentru că nu avea copii; îi construiește soției o corabie, o trimite în lume, avertizînd-o să nu se întoarcă dacă nu rămîne însărcinată. Împărăteasa rămîne însărcinată, dar asupra fetei nenăscute cade blestemul ca la adolescență să se transforme în pisică și să rămînă în trupul pisicii pînă cînd un fiu de împărat îi va tăia capul. Povestea își urmează cursul, fiul cel mic al unui alt împărat pornit în lume să caute o pînză fină de in, ajunge la împărăteasa pisicilor care îi împlinește ruga, dar îi cere fiului de împărat să-i taie capul, astfel pisica preschimbîndu-se într-o frumoasă prințesă. Un basm mai puțin cunoscut a cărui temă principală este uniunea contrariilor, coniunctio; dar este un basm în care Marie-Louise von Franz găseste temeiuri ale discuției despre Sine, despre deficiențe ale constiinței omenești, despre viața colectivă si necesitatea regenerării unui regat: “S-ar zice că relația de cuplu a împăratului și împărătesei, respectiv principiului masculin și a celui feminin, deși nu e conflictuală, e lipsită de armonie. Între ei pare să existe un fel de pact: sunt politicoși unul cu celălalt, dar nu se iubesc cu adevărat. Relația lor e sterilă. Iar ea ar vrea să plece să se plimbe, ceva neobișnuit în povești. Trebuie așadar să ne întrebăm ce neajunsuri întîmpină femininul în această poveste.” În cealaltă împărație femininul a dispărut, împăratul abandonîndu-se patimii băuturii, un viciu absent din poveștile lumii, un viciu care corespunde sindromului abandonului, un abandon de sine, o afundare în neîncredere și pierderea demnității de sine; două împărății, două lumi în care nu se regăsește complementaritatea care apropie, care unește. Citeste mai departe »

Oswald Wirth și misterele artei regale

misterele_artei_regale-no-border

Editura Herald este constantă în preocupările sale de a deschide cititorilor orizontul lecturii către teritorii altădată ascunse privirii și înțelegerii. Din această dorință s-au născut și s-au îmbogățit colecțiile “Manuscris”, “Quinta essentia”, “Cărți fundamentale”, “Philosophia perennis”, “Cultură și civilizație”. De curînd acestora li s-a adăugat noua colecție “Arta regală”, din care au apărut primele două titluri. Unul dintre ele este Oswald Wirth, Misterele Artei Regale, Ritualul adeptului, cuvînt înainte: Vasile Zecheru, traducere din limba franceză: Vlad Sauciuc.

Oswald Wirth (1860-1943) este un cunoscut autor de literatură masonică, scrierile sale fiind sursa reînnoirii studiilor simbolice și tradiționale în Marea Lojă a Franței. Dintre cărțile sale amintim: Le Tarot des imagiers du Moyen Age; Le Symbolisme astrologique; Le symbolisme hermétique dans ses rapports avec l’alchimie et la franc-maçonnerie; La Franc-maconnerie rendue intelligible à ses adeptes, traducere în limba română, Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Editura Rao, 2005; Les mystères de l’Art Royal, rituel de l’Adepte. A fost și un asiduu publicist, articolele sale apărînd în revistele “L’Accacia”, “La lumiere maconnique” și, mai ales, “Le Symbolisme”, revistă creată de Oswald Wirth în 1912 și proclamată “organ al mișcării universale de regenerare inițiatică a francmasoneriei”. Inițiat în anul 1884, în loja La Bienfaisance Châlonnaise a Marelui Orient, Oswald Wirth s-a apropiat de cercurile frecventate de Stanislas de Guaita, Paul Adam, Peladan și Papus, apoi la inițiativa lui Ferdinand Baudel s-a înscris într-o lojă a Marii Loji Simbolice Scoțiene, pentru ca mai tîrziu să participe la crearea Marii Loji a Franței, căreia i-a rămas fidel pînă la capătul vieții. Fervent spiritualist, Oswald Wirth a fost modelul pe care l-a folosit scriitorul Jules Romains pentru personajul Lengnau din Oameni de bunăvoință.

Oswald Wirth este perceput ca un aparator al masoneriei spiritualiste, dar și al unei masonerii progresiste, termen ușor confuz pentru un ordin care cultivă, prețuiește și se întemeiază pe Tradiție, lucru de altfel sesizat și de Wirth care s-a detașat de atitudinile politice ale obedienței din care făcea parte la acea dată. Orice discuție despre inițiere coboară pînă la originile masoneriei speculative care la rîndul lor sînt, de cele mai multe ori, identice cu cele ale breslei zidarilor medievali, care la rîndu-le au rădăcini printre constructorii Templului lui Solomon. Este firesc ca atunci cînd se vorbește despre inițiere să se facă o incursiune istorică, să se facă o privire sincronică și diacronică asupra inițierii, evitînd însă confuziiile, neuitînd că masoneria speculativă nu are decît trei sute de ani, întreaga învățătură, legendele și misteriile fiind preluate din marile tradiții spirituale și orînduite după un program inițiatic și spiritual propriu ordinului masonic. Pe bună dreptate, Oswald Wirth subliniază că inițierea în practicile meșteșugărești, deși sub patronajul unui sfînt, nu poate fi confundată cu vreo practică sacerdotală: “Pentru cel ce muncește cu evlavie, în spiritul vechilor culte meșteșugărești, lucrarea pe care o face este sacră. Coborîrea în materie nu este, așadar, o decădere, pentru că muncitorul spiritual s-a încarnat pentru a lucra conform planurilor Înțelepciunii Supreme, inspiratoare veșnică a eforturilor ce tind spre desăvîrșire.” Citeste mai departe »

Jakin

jean_solis_tout_sur_jakin

Stîlpul din partea dreaptă a pridvorului templului lui Solomon s-a numit Jakin, în vreme ce stîlpul din partea stîngă s-a numuit Boaz, consemnează Cartea a treia a regilor. La scurt timp după apariția opuscului Boaz, Jean Solis revine cu un nou volum: Tout sur Jakin. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2016, 64 p. Ritualurile masoneriei speculative diferă atît în ceea ce privește așezarea celor doi stîlpi în templu, cît și în privința prezenței lor fie în gradul de ucenic, fie în cel de calfă (companion).

Astfel, coloana Jakin apare în primul grad, cel de ucenic, în Ritul francez, cu semnificația “să consolideze”, în Ritul scoțian rectificat, “Dumnezeu m-a creat”, dar apare în cel de-al doilea grad în Ritul Emulation, în Ritul scoțian standard, în Ritul York, și în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în care coloana Jakin se află în partea dreaptă, conform textului biblic, avînd semnificația “va stabili”. În Manuscrisul Dumfries, de la 1710, întîlnim următoarea explicație: “Solomon le-a atribuit două nume remarcabile: pe cea din dreapta, anumit-o Jakhin, adică «în ea există forță». Denumirile arată nu numai prin calitatea materiei, ci și prin numele acestor două coloane, cu ce fermitate alesul la inițiere se prezintă în fața lui Dumnezeu.” Oswald Wirth spunea că nu au existat dispute în privința sexului simbolic al coloanelor; pe cea dintîi, Jakin, inițiala numelui (iod) o caracterizează drept masculină, pe cea de a doua, inițiala numelui (beth) o caracterizează tipic feminină. În ciuda precizărilor biblice, există controverse în privința poziționării celor două coloane, mai cu seamă că în multe loji / temple masonice ele sînt în interior; Jules Boucher scria pe urmele lui Oswald Wirth că disputa se rezolvă simplu prin poziționarea celor doi supraveghetori, insistînd pe așezarea coloanelor în exteriorul templului, ca pietre de hotar ale lumii create. Citeste mai departe »

Calea transformării

etienne-perrot-calea-transformarii-c1_1

Pînă de curînd numele lui Etienne Perrot era cunoscut doar unui cerc restrîns de cunoscători ai literaturii consacrate alchimiei sau visului. Apariția colecției “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, la Editura Nemira, a însemnat deschiderea interesului către scrierile autorilor care au ales să continue cercetările în nota deschiderilor aduse în psihologia analitică de C.G. Jung. Așa au ajuns citiți și cunoscuți Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Edward F. Edinger, Etienne Perrot. Acesta din urmă este la a treia apariție în colecția “Philemon”; De la Dumnezeu la zei este cartea unui spirit neliniștit care, sub forma unei confesiuni ne face părtași la căutările din lăuntrul său, în vreme ce Visele și viața este despre vis ca expresie a naturii interioare, visul fiind peregrinatio, căutare, amestec de divin și demoniac, sacru și profan. Recent a aparut o nouă traducere din cărțile lui Etienne Perrot: Calea transformării după C.G. Jung și alchimie, București, Editura Nemira, colecția “Philemon”, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 412 p.

Opera lui C.G. Jung și-a făcut greu loc în Franța, “demolarea fortăreței carteziene” s-a făcut anevoios, mult timp spiritul francez fiind identificat cu cartezianismul; apoi mai fusese și furia iluministă care aruncase anatemna asupra alchimiei și esoterismului. Astăzi pare ușor straniu că în Franța anilor ’70 ai secolului al XX-lea numele lui C.G. Jung nu era privit cu simpatie, era privit cu scepticism; să nu ne mirăm, era aceeași Franță în care universitarul Pierre Riffard a fost refuzat succesiv de șapte conducători de doctorat; a susținut teza, L’Idée de l’ésoterisme, într-un tîrziu, sub coordonarea lui Jean Deprun. Noile concepții, marile schimbări în ordinea spiritului sînt acceptate greu. Problema omului și a destinului său nu era una facilă, rezolvată o dată pentru totdeauna de psihologia academică sau de cea strict medicală, ambele împotmolite în formule seci, desprinse de viață, în vreme ce fiecare subiect/pacient are o viață trăită în concretețea faptelor, gîndurilor, bucuriilor și spaimelor sale. Iar cînd psihologia întîlnește alchimia, așa cum a fost cazul lui C.G. Jung, după 1930, șansa de a fi ascultat se diminuează, alăturarea domeniilor fiind aprioric de neacceptat minților deprinse cu canoanele, cu clasificările osificate, cu barierele de netrecut. Cam aceasta trebuie să fi fost atmosfera în care și-a început Etienne Perrot conferințele și cursurile despre alchimie și calea jungiană în psihologie.

C.G. Jung a mers un timp alături de Freud, i-a fost discipol, dar cercetările de psihologie abisală ale lui Jung au separat drumurile celor doi. Un vis avea să-l îndrume pe Jung spre căutarea interioară, evitînd astfel să fie copleșit de imagini, fantasme, neliniști: “Anii aceia au fost cei mai importanți din viața mea. Întrega mea activitate ulterioară a constat în elaborarea a ceea ca atunci a izbucnit din inconștient și care la început, m-a inundat. A fost materia primă a operei de o viață.” Etienne Perrot abordează în conferințele sale aspecte definitorii ale psihologiei jungiene, insistînd pe ideea ca Jung nu ne-a dăruit o doctrină, ci o cale, un drum interior al realizării Sinelui. Urmărind călătoria interioară a omului așa cum o pune în operă Jung, Etienne Perrot introduce cititorul contemporan în universul straniu al alchimiei, al limbajului alchimic, al similitudinii între căutările interioare și procedeele alchimice, așa cum apar ele descrise de Jung în celebra sa carte Psihologie și alchimie, carte care a avut un ecou puternic în căutările lui Etienne Perrot. Jung avea să spună că experiențele alchimiștilor erau ale sale, iar universul lor era al lui. “Din acel moment, scrie Etienne Perrot, fără a se lăsa oprit de uimirea pe care o trezea inclusiv în propriul anturaj, avea să așeze alchimia în miezul operei sale științifice, să redea viață unor texte prăfuite și abandonate, să integreze aceste materiale vechi în edificiul său cu totul nou. Opera jungiană ilustrează în acest mod mitul uroborosului alchimic, șarpele care își înghite coada.” Dar lucrarea spiritului în viziunea jungiană nu era una în cerc, ci una în spirală. Citeste mai departe »

Rumi: poet, mistic, filosof

oceanul_sufletului-no-border

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său.

Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă un șoc; intrarea în această nouă dimensiune revelată de Shams este indisociabilă de experiența iubirii mistice; este experiența fulgerătoare a iubirii, a uniunii spirituale care reproduce la scară umană uniunea cu divinitatea, scopul ultim al căutării spirituale. Jalal se supunea maestrului și prietenului său ca și cînd ar fi trăit prezența Altuia în stare pură, a Unității niciodată departe de Dumnezeu. A renunțat la lecțiile sale și s-a retras cu Shams în singurătate, petrecînd timp îndelungat în conversații intime, la care uneori asista fiul sau, Sultan Walad, părăsind toate locurile unde ar fi putut întîlni discipolii săi. Atunci Jalal s-a inițiat în sama’, concertul spiritual însoțit de dans. Este ușor de imaginat, pornind de la poziția socială a lui Jalal în sînul comunității, șocul produs printre locuitorii din Konya în general și printre apropiații săi: cum maestrul lor a fost fascinat, vrăjit de un derviș rătăcitor despre care pînă atunci nu auzise nimeni? La capătul cîtorva luni de intimitate, Shams, care-și atrăsese dușmănia anturajului lui Jalal, a dispărut și în ciuda insistențelor lui Jalal Shams nu a revenit la Konya; se spune că ar fi fost asasinat. Scriind despre acest moment din viața poetului și misticului persan, Leili Anvar-Chenderoff scrie că etapei de unire îi urmează una de separare fără trăirea căreia experiența iubirii nu ar fi completă. De altfel această alternanță a celor două stări corespunde alternanței clasice în înlănțuirea spirituală între qabd și bast, contracție și dilatare spirituale, sau, după cum plastic se exprima Henry Corbin, sistolă și diasistolă. În urma bruștei separari de Shams, Jalal se va deda cu pasiune dansului ritual sama’; se spune că era nebun de furie și supărare, și practica fără încetare concertul spiritual, dansînd zi și noapte. În timpul lungii perioade de doliu imposibil, Jalal a început să scrie poezie pentru a exprima experiența sa de sfîșiere lăuntrică. Atunci avea să scrie Dîvan-e Shams, o culegere de poeme inspirate sau dedicate lui Shams, care alături de alte opere majore aveau să configureze gloria celui care va primi supranumele de Rumi sau de Mevlana/Mawlana, adică Maestrul, Învățătorul, Îndrumătorul, Călăuzitorul. Citeste mai departe »

BOAZ

jean-solis-tout-sur-boaz“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p.

Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament Citeste mai departe »

Pagina 2 din 25123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.