Prezent în spiritualitatea lumii antice, esoterismul continuă să stîrnească nedumeriri, să suscite adeziuni grăbite şi gratuite din partea celor ce aşteaptă să găsească instantaneu răspunsuri la marile “secrete şi mistere” ale lumii, dar şi adversităţi neîntemeiate aparţinînd celor ce nu pot depăşi cadrul unui raţionalism reductiv. Denigrarea la care este supus esoterismul îşi are originea în străvechea eroare constînd în anatemnizarea a ceea ce scapă înţelegerii comune. Esoterologii nu au afirmat vreodată ca ar exista esoterism “în sine”, sau că esoterismul este un domeniu aşa cum este pictura, filosofia, fizica sau biologia. Este vorba înainte de toate de o formă de gîndire. Antoine Faivre, una dintre cele mai autorizate voci  în domeniu, spunea că “la fel cum există o formă de gîndire teologică, o formă de gîndire ştiinţifică, o formă de gîndire filosofică, la fel există una care este esoterică”. Este o formă de gîndire care funcţionează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate, şi care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor şi a raporturilor dintre ele.

Nici marea ruptură epistemologică din secolul al XVII-lea, nici scientismul şi pozitivismul veacului al XVIII-lea nu au dus la o regresie a gîndirii mitice, chiar dacă polul gîndirii raţionale a avut unele tentative de anexare, sub forma “explicării” prin metodologia ştiinţifică a unei alte forme de gîndire ale cărei elemente constitutive fundamentale sînt de alt ordin. Antoine Faivre vede în esoterism o construcţie /o formă de gîndire identificabilă prin prezenţa a patru elemente constitutive fundamentale şi a două elemente secundare: corespondenţele, natura vie, imaginaţia creatoare şi medierea, experienţa transmutaţiei, practica concordanţei şi transmiterea. Prin identificarea acestor elemente constitutive se evită capcana definirii esoterismului în funcţie de elemente doctrinale, ceea ce permite “a aduna în noţiunea de esoterism opere şi gînditori care au acest aer de familie definit prin elementele sale constitutive”. Astfel se privilegiază un sens al esoterismului care nu pune accent pe secret, pe ceea ce este ascuns, şi care, dimpotrivă, caută să reconstituie un vast cîmp în care se regăsesc caracterele fundamentale reperabile plecînd de la un corpus istoric multiform din care nu lipsesc alchimia, astrologia, numerologia, magia, hermetismul, cabala creştină, filosofia Naturii, paracelsismul, rozicrucianismul.

În zorii epocii moderne umaniştii florentini au căutat să recupereze din tezaurul esoterismului antic şi medieval, grupînd cunoştinţele din domeniile esoterismului, alchimiei şi hermetismului sub bandoul generic de philosophia perennis. Pe acest fond aveau să se adauge filosofia Naturii şi rozicrucianismul. Afirmarea deplină a esoterismului modern europen are loc în contextul cristalizării într-o manieră sistematică a unui imaginar oficial, cel al unui mecanicism al lumii. Este epoca dominată de cartezianismul care golea universul de reţelele sale simbolice. De altfel, Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziţie, încep să am o proastă opinie”. În Discurs despre metodă era şi mai tranşant: “În ceea ce priveşte doctrinele false, ştiu deja cît valorează pentru a nu mă mai lăsa înşelat nici de promisiunile unui alchimist, nici de previziunile unui astrolog, nici de impostura vreunui magician, nici de artificiile sau lăudăroşenia celor care pretend că ştiu mai mult decît ştiu”. Era epoca în care esoterismul era respins ca o frivolitate în numele atotputerniciei raţiunii. Raţionalismul neagă a priori esoterismul, în vreme ce esoterismul nu a negat vreodată raţiunea. Să amintim în treacăt că Isaac Newton a cărui operă stă la fundamental întregii ştiinţe moderne consacră alchimiei o mare parte a vieţii sale, îi frecventa pe alchimişti căutînd să pună în comun cunoştinţele sale cu ale acestora.

În secolul al XVIII-lea, secol al “Luminilor”, se multiplică societăţile iniţiatice, masonice, ca o accentuare a rupturii între cele două forme de gîndire. Apogeul viziunii ştiinţifice, reducţioniste a lumii se situează la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, o dată cu afirmarea scientismului. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistenţă, de a stabili punţi de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiinţifică, între mythos şi logos. Postmodernitatea recunoaşte pe urmele lui Platon că raţiunea nu este niciodată singură, că raţionalitatea plată nu poate da seamă de complexitatea lucrurilor, de  pluralitatea interpretărilor. Cum altfel decît prin recursul  la mythos, la polisemie, la mundus imaginalis s-ar putea desluşi, atît cît este cu putinţă, simbolismul unui tablou enigmatic aşa cum este Fecioara esoterică, datînd din prima jumătatea secolului al XVII-lea şi aflat în Muzeul Vechiului Colegiu Iezuit din Reims?

“Cui îi este frică de esoterism?”, se întreba Marie-Madelaine Davy în Aurores. La fel trebuie să se fi întrebat Pierre Riffard al cărui subiect, L’Idee de l’esoterisme, a fost refuzat la Sorbona, între anii 1973-1980, de conducători de teze de doctorat precum V. Jankelevitch, P. Ricoeur, G. Friedman, A.J. Festugiere, G. Vallin, J. Servier, F. Courtes. În cele din urmă, Jean Deprun a condus teză susţinută  în 1987, la Sorbona, teză bine primită de specialişti. Avatarurile tezei lui Pierre Riffard sînt mai de neînţeles ştiind că la Ecole Pratique des Hautes Etudes exista încă din 1965 o catedră de “Istoria esoterismului creştin”, devenită în 1979 “Istoria curentelor esoteric şi mistice în Europa modernă şi contemporană”. Trecuseră mai bine de trei secole de la afirmaţia senteţioasă a lui Descartes, timp în care esoterismul a fost supus unui atac continuu, negîndu-i-se fundamentul sau ameninţîndu-i- se existenţa: “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai  ales de la aurorităţi, denigrarea de la indivizi sau popor, denaturarea de la intelectuali”, observă Pierre Riffard.

Succesiunea în care se regăsesc pitagorismul, hermetismul greco-alexandrin, alchimia, masoneria operativă, cabala creştină, rozicrucianismul, masoneria speculativă, teosofia, ilustrată printre alţii de Pitagora, Pico della Mirandola, Paracelsus, Giordano Bruno, John Dee, Robert Fludd, Johann Valentin Andreae, Jakob Bohme, Goethe constituie lanţul de aur , armătura profundă a lumii, deschiderea omului către experienţa absolutului.