Roger Dachez (n. 1955) este medic, doctor în medicină, preşedinte al Institutului Alfred Fournier din Paris. Este cunoscut pentru cărţile şi studiile sale asupra originilor istorice şi a surselor tradiţionale ale francmasoneriei. Este contributing member în Scottish Rite Research Society (USA), membru în comitetul ştiinţific al Muzeului francmasoneriei din Paris, director al revistei Renaissance Traditionnelle, preşedinte al Institutului Masonic al Franţei. Este autor al următoarelor cărţi: Des maçons opératifs aux franc-maçons spéculatifs. Les origines de l’Ordre maçonnique, Paris, EDIMAF, 2001; Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, PUF, 2003; L’invention de la franc-maçonnerie, Paris, Vega, 2008; a coordonat două lucrări colective: Les Franc-maçons de la légende à l’histoire, Paris, Tallandier, 2003; Les plus belles pages de la franc-maçonnerie, Paris, Dervy, 2003. Împreună cu Alain Bauer a semnat următoarele cărţi: Les mystères de Channel row, roman, Paris, JC Lattes, 2006; Les 100 mots de la franc-maçonnerie, Paris, PUF, 2007; Le convent du sang, roman, Paris, JC Lattes, 2009; Le Symbole Perdu décodé, Paris, Vega, 2009.

“Evanghelia după Harry Carr”

Bogdan Mihai Mandache: - Domnule profesor sînteţi autorul cîtorva cărţi şi studii despre istoria masoneriei speculative. Cum vedeţi trecerea de la speculativ la operativ? Prin rupturi sau prin tranziţie şi evoluţie?

Roger Dachez: – După o lungă perioadă de aproximativ două secole şi jumătate, timp în care “teoria tranziţiei” a fost – aproape – unanim admisă, această întrebare a suscitat de 3o de ani încoace numeroase controverse, în special în rîndul cercetătorilor englezi şi scoţieni. În anii ‘60 ai secolului trecut, teoria clasică ajunsese la maturitate şi se prezenta ca o povestire argumentată şi cu minuţiozitate documentată, căreia eruditul mason englez Harry Carr, atunci foarte ascultat şi unanim respectat,îi prezentase o versiune deosebit de elegantă şi după toate aparenţele convingătoare, cum a făcut-o în faimosul său articol “The Transition from operative to speculative Masonry” (The Prestonian Lecture for 1957). Totuşi în cîţiva ani, noi contribuţii şi adeseori revoluţionare s-au acumulat pentru a distruge acest edificiu – unii vor vorbi chiar cu o ironie puţin crudă de “Evanghelia după Harry Carr”…Pentru a rezuma lucrurile se poate spune că dezbaterea, pentru partea engleză, a fost deschisă în 1978 de Eric Ward cu un răsunător articol publicat în Ars Quatuor Coronatorum, “The Birth of Freemasonry” (ACQ 91, 77-100) şi că piesele cele mai recente şi cele mai substanţiale ale dosarului scoţian au fost produse în 1988 de David Stevenson în cartea sa The Origins of Freemasonry – Scotland’s century, 1590-1710.

Îmi amintesc că la sfîrşitul anului 1988, în revista Renaissance Traditionnelle, am fost, fără îndoială, primul care a propus o lungă sinteză a diverselor teorii de substituţie, mai mult sau mai puţin terminate şi rareori compatibile, care ţîşneau de pretutindeni, şi care dorea să se elaboreze, de-a lungul anilor, o “teorie sintetică a originilor masoneriei speculative”. La acea zi nici un consens nu s-a putut stabili asupra detaliilor de istorie dar, pentru esenţial, se poate totuşi afirma că cea mai mare parte a celor care şi-au dat osteneala să studieze această problemă complexă au putut ajunge la concluzii generale suficient de apropiate. Modelul teoretic care prevalează de acum înainte este cel al împrumutului (borrowing) mai mult sau mai puţin deliberat al formelor şi al uzanţelor anumitor structuri comunitare ale masonilor operativi, de oameni care au fost totdeauna străini acestei meserii.      Am putea deopotrivă formula acelaşi lucru spunînd că francmasoneria zis “speculativă” a imitat anumite trăsături ale masoneriei operative, sau s-a inspirat din acestea, dar că nu a procedat nici într-un caz prin filieră instituţională, în vreun anume fel.

Ar trebui mult spaţiu pentru a expune toate argumentele acestei noi viziuni asupra lucrurilor. Unul dintre ele se bazează pe simpla constatare că primele loji speculative cunoscute au apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Anglia, adică într-o ţară în care nu mai exista de multă vreme nici o lojă operativă: despre ce fel de “tranziţie” poate fi vorba? Stevenson este cel care a desemnat sursa  manifestă de inspiraţie: Scoţia unde subzista încă, în secolul al XVII-lea, o masonerie profesională foarte vie, dar unde nu s-a produs niciodată nici o tranziţie! Pentru a relua formula hazlie dar finalmente suficient de justă a lui Stevenson, “francmasoneria este o prăjitură coaptă în Scoţia şi glazurată în Anglia”…

- Aceste evoluţii au fost determinate şi de unele schimbări de paradigmă în viaţa culturală. Care au fost marile mişcări intelectuale care au influenţat trecerea de la operativ la speculativ?

- A răspunde la această întrebare înseamnă în parte a rezolva enigma pe care o pune teoria împrumutului – sau a imitaţiei: cine a avut ideea de a crea francmasoneria, şi pentru ce motive? Se pot desemna două mişcări, pe deasupra contemporane şi mutual acoperindu-se una pe cealaltă, în inima secolului al XVII-lea. Prima este cea care de acum s-a convenit să se numească “Revoluţia ştiinţifică”. Ea trebuie înţeleasă în sensul pe care Thomas Kuhn îl dă termenului de “revoluţie ştiinţifică” (Strucures of scientific revolutions, 1970): aceste schimbări de paradigmă care se operează în diverse epoci în conştiinţa colectivă a unei civilizaţii şi care  conduc nu numai la a modifica una sau alta din teoriile ştiinţifice la acea vreme predominante, ci în mod fundamental de a modifica viziunea asupra lumii. În Anglia, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Isaac Newton a fost emblema acestei revoluţii şi a mişcării pe care a susţinut-o prin Royal Society, fondată în 1660. Or, primul care a prezidat lucrările acestei societăţi a fost Robert Moray (1609-1673) care este de asemenea – coincidenţa este stupefiantă- unul dintre cei mai vechi şi rari “gentlemen masons” căreia istoria i-a reţinut numele în Scoţia înainte de 1650 – el a fost iniţiat în 1641. Şi 70 de ani mai tîrziu, atunci cînd se constituie Marea Lojă a Londrei, sosirea lui Jean-Théophile Désaguliers (1683-1744), Mare maestru în 1719, principal discipol al lui Newton şi “curator al experienţelor” de la Royal Society, antrenează adeziunea masivă a membrilor acestei academii la tînăra francmasonerie engleză organizată. Aici încă, paralelismul neaşteptat al celor două instituţii este şi mai tulburător. Dar mai cu seamă această revoluţie se înscrie ea însăşi într-o mişcare mai vastă pe care Paul Hazard a descris-o şi a numit-o într-o carte majoră: La crise de la conscience européenne (1935). Or, plecînd de la date evident fără nici o legătură cu istoria francmasoneriei, pe care acest autor nu a abordat-o niciodată, Paul Hazard propune o periodizare a acestei crize intelectuale între 1680 şi 1715. Aceste două borne cronologice sînt foarte curioase pentru istoricul francmasoneriei: prima trimite deopotrivă la primele mărturii documentare semnificative asupra masoneriei engleze din secolul al XVII-lea (Rober Plot, Natural History of Staffordshire, 1686) şi în epocă publicarea operei majore a lui Newton, Philosophiae naturalis principia mathematica (1687); cît despre a doua, cine nu vede că ea corespunde, doi ani după, fondării Marii Loji a Londrei (24 iunie 1717), aceasta fiind posibilă atunci, şi nu doi ani mai curînd, pentru că 1715  a fost anul ultimei tentative eşuate de răsturnare a dinastiei de Hanovra (“The ‘15 Rebellion”). De la asanarea definitivă a situaţiei politico-religioase a ţării a putut rezulta aşezarea pregresivă a francmasoneriei.

Legende ale fondării care nu rezistă

- O literatură abundentă caută să acrediteze posibile surse ala masoneriei speculative. Companionajul, Ordinul Templului, Roza-Cruce sînt la originile masoneriei speculative?

- Toate rezultatele cercetării, în cursul ultimilor 30 de ani, au pus capăt, sper definitiv, tuturor acestor legende ale fondării care nu rezistă nici o clipă analizei faptelor nici studiului documentelor disponibile.

Pentru companionaj, fenomen pur francez, să o spunem în trecere, în consecinţă fără influenţă notabilă posibilă asupra insulelor britanice – el nu se identifică cu masoneria operativă care este ceva general şi, oricum, teoria tranziţiei, am spus-o, este astăzi abandonată. În schimb ar fi multe de spus despre împrumuturile operate de Companionaj francmasoneriei înşeşi în cursul secolului al XIX-lea.

Fabula templieră nu-şi are obîrşia cîtuşi de puţin mai departe de secolul al XVIII-lea, dar face încă să se vîndă romane de succes..

Problema Roza-Crucii este mai complexă. Cu siguranţă, se ştie astăzi datorită unor lucrări serioase ( Paul Arnold, Histoire des Rose-Croix et les origines de la Franc-Maçonnerie, 1955-1990; Frances Yeates, The Rosicrucian Enlightenment, 1986; Roland Edighoffer, Les Rose-Croix et la crise de la conscience européenne au XVII siecle, 1998) că în calitate de Ordin secret şi misterios, rozicrucienii nu au existat niciodată şi nu este aici locul de a reveni asupra surselor şi motivaţiilor acestui “ludibrium” (glumă, joc de spirit, nu îndrăznim să spunem păcăleală, farsă…) fondator al acestei legende, aşa cum s-a constituit ea doar pe baza Manifestelor ( Confessio, Fama în 1614; Noces chimiques în 1616). În schimb, de la origini, diverse spirite în Europa (Robert Fludd, Michel Maier) au pus stăpînire pe fabulaţia rozicruciană. Aceste speculaţii tardiv înlocuite în secolul al XVIII-lea sînt cele care au putut înlocui un anume imaginar masonic dar, ca şi în cazul Ordinului Templului, nu trebuie căutată filiaţia.

- Există o supravieţuire/rămăşiţă cavalerească în masoneria speculativă?

- Totul depinde de ceea se numeşte “o supravieţuire/rămăşiţă”. Aici, mai mult, trebuie deosebită filiaţia instituţională şi filiaţia intelectuală sau spirituală.

Primele grade de inspiraţie cavalerească introduse în masonerie apar către 1745: este mai întîi cel de Cavaler al Spadei sau al Orientului, care va rămîne timp de 10-15 ani gradul suprem, practic necontestat al scării masonice; către 1750 fără îndoială, în orice caz cu siguranţă înainte de 1760, Cavalerul Templier sau mai tîrziu Kadosh este cel care, indiferent de denumirea exactă, a celebrat amintirea “ordinului martir”. Cu Stricta Observanţă Templieră care va da, între 1778 şi 1782, Ritul Scoţian Rectificat, tema “supravieţuirii” templiere va atinge apogeul: este vorba chiar de a recupera bunurile materiale ale Templului! La Conventul de la Wilhelmsbad, în 1782, s-a pus capăt acestei ficţiuni. Gradele masonice în chestiune există în continuare şi , în mod natural, nimeni nu poate împiedica un francmason “speculativ” – care nu ştie să taie o piatră materială – să dorească să devină un “cavaler speculativ” – care, în chip foarte fericit, nu mai are de tras sabia sa pentru a ucide necredincioşii!

Ultimul grad este cel pe care nu-l vei atinge vreodată

- La originile sale francmasoneria atrăgea datorită idealurilor filantropice, sociale şi politice pe care le promova sau prin preocuparea pentru esoterism?

- Vă voi răspunde cu bucurie printr-o altă întrebare: francmasonii de astăzi sînt ei obligaţi să aleagă între aceste două motivaţii? Fără îndoială nu! Pentru ce cei din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au regăsit în loji? Motivaţiile lor erau de profund diferite de cele ale descendenţilor lor de astăzi?

Este sigur că masoneria are ceva de spus în legătură cu locul religiei în societate şi în viaţa fiecărui om, şi că ea trimite, de asemenea, prin ritualurile sale şi prin simbolurile sale, la ordinea lumii, la originile lumii, la structura sa ascunsă. Se ştie bine că în secolul al XVI-lea şi în cel următor – şi acest lucru este foarte net la Newton, de exemplu – dimensiunea ştiinţifică şi dimensiunea religioasă erau legate în mod subtil. Toţi aceşti oameni erau în căutarea unei sinteze globale a cunoştinţelor umane care hrăneau pe deasupra un proiect politic şi religios – de la Utopia la Morus la Cetatea Soarelui a lui Campanella, ecourile făcîndu-se simţite de-a lungul întregului secol al XVII-lea în rîndul spiritelor cele mai serioase. Francmasoneria rămîne un loc de sinteză unde totul este posibil.

- Se ştie bine că la începuturile sale francmasoneria nu cunoştea gradul de maestru. Pentru ce a fost nevoie să se creeze acest grad? Dar gradele înalte ale diferitelor rituri?

- Nici un text nu a justificat vreodată apariţia noilor grade dar este clar că în 1723, atunci cînd au fost publicate Constituţiile, şi pînă în 1730, nu au existat decît două grade şi numai două.

În anul 1730, a fost introdus al un al treilea grad care s-a impus puţin cîte puţin…înainte ca alte cîteva zeci să se inventeze în anii următori!

Nici o teorie explicativă – de la simpla vanitate la dezvoltarea metodică a iniţierii – nu duce la o adeziune unanimă şi s-ar putea discuta la nesfîrşit. Finalmente cauţi să găseşti o explicaţie mai generală: francmasoneria este o căutare care nu se opreşte niciodată: Chiar în epoca noastră se creează încă grade. Ultimul grad este cel pe care nu-l vei atingevreodată…

Opoziţia între operativ şi speculativ trebuie revăzută

- Biserica romano-catolică a respins francmasoneria începuturilor prin două celebre enciclice; protestantismul pare să se fi arătat mai îngăduitor. A jucat protestantismul un rol important în afirmarea masoneriei moderne?

- Condamnarea din 1738 a francmasoneriei de Biserica catolică a fost în mare parte legată de faptul că provenea din Anglia – adică dintr-o ţară “antipapistă” prin excelenţă. Nu se poate să  nu se recunoască faptul că spiritul fondator al francmasoneriei – toleranţa, liberalismul politic şi religios – este marcat de valori protestante, nici nu se poate uita că francmasoneria s- a născut într-o ţară protestantă şi fără îndoială nici nu ar fi putut să se nască în altă parte: nu i s-ar fi lăsat pur şi simplu libertatea.

Aceasta nu a fost o oprelişte ca lojile să aibă apoi o importantă dezvoltare în ţări catolice, mai ales în Franţa. Aceasta s-a făcut – pînă în zilele noastre -  cu preţul cîtorva renegări şi a cîtorva neplăceri în raporturile cu puterile civile şi ierarhia ecleziastică.

- Pentru ce diabolizarea francmasoneriei?

Francmasoneria este secretă –sau cel puţin discretă – şi relativ închisă – dar în fapt întredeschisă, pentru că ea recrutează în mod necesar membrii săi din societatea civilă. Proclamaţiile sale de legitimism politic – în anumite epoci – şi de angajament al unor membrii ai săi în aventuri politice revoluţionare – în alte epoci – au făcut restul: adică o instituţie de neînţeles, în orice caz greu de citit din exterior.

Această opacitate parţială, această ambiguitate asupra naturii sale reale, toate acestea deschid calea către toate fantasmele. Aşa a fost întotdeauna în istoria sa şi, în ciuda eforturilor recente ale anumitor obedienţe către mai multă “transparenţă”, aşa va fi probabil întotdeauna.

Pe deasupra, aceasta nu are decît consecinţe negative: acest mister este de asemenea o atracţie. La 1744, se spunea la Paris: “Pentru public, un francmason/ Va fi totdeauna o adevărată problemă/ Care nu poate fi rezolvată în fond/ Decît devenind francmason.” (Le secret des franc-maçons)…

-  Cum ajung constructorii la Înţelepciune, Forţă şi Frumuseţe?

- Se poate gîndi că niciodată constructorii înşişi nu ajung acolo…nici într-un caz prin ritualurile lor- pe care le ignorăm aproape în întregime – nici ca expresie simbolică al unui ternar cosmologic sau moral. Este o elaborare tardivă a masonilor speculativi.

Totuşi, lucrurile nu sînt atît de simple. Dacă ne referim la cele mai vechi texte –  în mod manifest operative – ale tradiţiei masonice, manuscrisul Grand Lodge n1 (1583), putem citi această invocaţie iniţială : “The might of the Father of heaven and wysdome of glorios sonne throught the grace and goodness af the holy ghost that bee three persons in one God”. Aceste trei calităţi divine, “might” (putere, forţă), “wisdom” (înţelepciune) şi “grace and goodness” (graţie şi bunătate, poate de asemenea sugera “frumuseţe”?), sînt de altfel destul de clasice în întreaga literatură creştină. Aproape că nu este îndoială că ele sînt antecedente directe ternarului “Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe” din masoneria speculativă. Dar, însăşi în epoca operativă (?) a manuscrisului Grand Lodge, aceste referinţe erau evident datorate literaţilor, erudiţilor, clericilor, şi deci deja speculativilor…

Rezumînd, întreaga opoziţie clasică, dar poate înşelătoare, între “operativ” şi “speculativ” ar trebui să fie revăzută.

francmasonul – “un soldat al universalului şi al eternului”

Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie?

Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător”; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei. David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică” a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii”, ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei”. Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci arhitectura imaginară sau speculativă a artei memoriei ca mijloc de a transmite învăţăturile sale”. Principiul acestei practici hermetice era fondat pe construcţia unui vast edificiu mental cu numeroase piese care ar trebui vizitate una cîte una într-o ordine precisă şi unde imaginile ar simboliza locuri astfel memorate. Or aceste imagini corespund astăzi simbolurilor masonice şi gradele masonice sînt locurile (loci) artei memoriei, Ritul constituind ansamblul edificiului pe care masonul trebuie să-l viziteze. Fiecare grad al masoneriei scoţiene poate fi astfel considerat ca depozitarul unei părţi a secretului hermetic care transmite Ritul în ansamblu ca o arcă păstrătoare a tradiţiilor iniţiatice cele mai vechi.

Importanţa hermetismului în Scoţia secolului al XVI-lea, interesul pentru arta memoriei dar şi pentru alchimie, se regăsesc în loji unde se face trimiterte la o istorie mitică a meseriei de zidar şi la originile îndepărtate ale Templului lui Solomon şi la tradiţiile iniţiatice egiptene. În secolul al XVII-lea, arată David Stevenson, iese în evidenţă „incoerenta diversitate” a formelor îmbrăcate de francmasonerie. Bazîndu-se pe documente , el arată că în Scoţia s-a folosit prima oară cuvîntul de lojă în sens modern, au apărut primele procese-verbale oficiale, primele exemple de non-operativi aderenţi la loji, primele referinţe la cuvîntul de mason, primele mărturii ale organizării pe grade. În 1600 loja din Edimburg cuprindea non-operativi: notari, clerici, nobili, oameni de la Curte. Printre „protectorii” primiţi ca non-operativi la începutul secolului al XVII-lea, remarcăm două nume care au jucat un rol esenţial în transformarea francmasoneriei: William Schaw căruia îi datorăm Statutele şi primele ritualuri ale noii masonerii, ca şi ample referinţe la arta memoriei; celălalt nume este Sinclair de Rosslincare a avut dorinţa de a transmite o moştenire mistică, esoterică, dezvoltată astăzi în masonerie.

- Aţi parcurs toate treptele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi, ca un fin cercetător, interesat să pătrundă tainele învăţăturii nu să dobîndească în fugă gradele înalte, v-aţi concentrat asupra simbolismului său profund. Un parcurs în timp care i-ar descuraja pe mulţi dintre acei care, ca şi Parceval, nu ar şti să pună întrebarea fundamentală, dar care vă îngăduie Dvs. să cuprindeţi într-o acoladă răspunsul la întrebarea de ce acest rit şi nu altul.

- Se spune într-un ritual al celor mai înalte grade scoţiene că francmasonul trebuie să fie „soldatul universalului şi al eternului”. Această frază, extrem de semnificativă, traduce perfect dubla realizare a căutării iniţiatice şi a căii cavalereşti. Sublimă şi vană utopie, se va spune, şi totuşi sublimă şi exaltată promisiune care face din cavalerul modern un soldat al Binelui, al Adevărului şi al Frumosului. Un soldat al universalului şi eternului, eliberat de contingenţele cadrului şi timpului, scăpînd strîmtelor categorii ale acestei lumi temporare şi tranzitorii, strîmtelor constrîngeri ale duratei şi limitelor arbitrare. El a devenit cu adevărat „Cavaler al lui Dumnezeu şi al Templului său”. Prima calitate cerută viitorului francmason este cea de a fi un „om liber”. Cel ce este sclav al păcatelor sale, al relelor obiceiuri nu se poate consacra unei autentice căutări spirituale; în francmasonerie, omul liber va fi un fidel servitor al echităţii şi justiţiei. Spada omului liber nu este instrument al răzbunării, spada masonului este spada dreptăţii lui Gabriel.

Prin esenţă, prin concepţie şi prin funcţionare, francmasoneria ca şi cavalerismul nu sînt societăţi „democratice”. Iluzia vine din devierile masoneriei secolului al XVIII-lea, cînd voind să se substituie camerei de reflecţie şi chiar de elaboare a legilor, ea pretindea să influenţeze direct puterea temporală, crezînd că acţionează astfel pentru binele noii societăţi. Uitînd însă că a intra într-un Ordin spiritual îi interzicea astfel de acţiuni. Ordinul uita că vocaţia sa nu era decît de esenţă spirituală. El uita misiunea sa de a forma oameni, şi nu de a transforma societatea. Francmasoneria urmăreşte să formeze o elită spirituală, oameni care cu siguranţă nu sînt nici sfinţi, nici supraoameni, ci oameni pe deplin, bogaţi în virtuţi şi avizi de înţelepciune. Ea cere postulanţi calificaţi intelectual, moral şi spiritual, pentru a pretinde iniţierea. Care om cu judecată ar putea pretinde să exercite o putere, sa asume o funcţie în sînul Ordinului, dacă nu este calificat intelectual, moral şi spiritual pentru a o face? În orice caz, prezenţa filiaţiei cavalereşti în francmasonerie este pentru a demonstra că în masonerie ca şi în cavalerism nu poate fi vorba de o pătrundere a metodelor şi concepţiilor care acţionează în lumea profană.

Printre specificităţile care domnesc asupra  Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este cea privind finalitatea actelor care nu are nimic a face cu pretinsele obiective asumate de francmasonerie în lumea profană. Asimilarea contra naturii a puterii temporale şi a autorităţii spirituale este la originea acestei regretabile confuzii. Francmasonul nu lucrează în efemer, el nu lucrează pentru el, nici pentru oamenii timpului său, ci pentru oamenii viitorului, pentru lumea viitoare, fără a uita că modelul rămîne Ierusalimul ceresc. Albert Lantoine insista asupra caracterului „non naţional” al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra „universalităţii” sale, calitate esenţială a Ritului. Pluritradiţional în însăşi esenţa sa, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat are o extraordinară capacitate de adaptare la toate societăţile umane. Viziunea universalistă a Ritului ţine în mod incontestabil de noţiunea de Imperiu spiritual şi chiar de Sfînt Imperiu spiritual, cum o amintesc atîtea grade şi simboluri. Şi pe deasupra, acest Vultur bicefal care ne aminteşte mai întîi că în acest Sfînt Imperiu noi trebuie să unim Orientul cu Occidentul. Sigur, pentru a-l construi, noi nu avem decît arme spirituale, cele care nasc din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, cele care se află în Adevăr, Dreptate şi Echitate. Cea a Luminii pe care am primit-o şi pe care trebuie la rîndul nostru să o răspîndim în lume.

afirmarea priorității absolute a căutării inițiatice

- Sînteţi autorul unui documentat studiu despre relaţiile tensionate între francmasonerie şi marile religii monoteiste, cu accent pe respingerea francmasoneriei de Biserica romano-catolică. Care a fost geneza acestui conflict?

- Mai întîi vreau să afirm că sînt credioncios, creştin în sensul larg al termenului, iudeo-creştin prin tot ceea ce originile noastre spirituale au în comun, catolic în sensul cel mai „universal” al rădăcinilor sale greceşti, situîndu-mă în acest vast curent ecumenic cel mai autentic, în respectul scrupulos al tuturor credinţelor şi religiilor. Credinţa mea în Isus nu exclude deloc să  onorez Islamul, să admir subtilitatea profundă a Panteonului hindus şi să fiu profund sensibil la compasiunea lui Budha. Francmasoneria adevărată primeşte toate religiile; ea le venerează pe toate.

Reîntoarcerea la ritual, afirmarea priorităţii absolute a căutării inţiatice, cercetarea simbolică, primordialitatea spiritualului asupra temporalului au marcat toate obedienţele din ultimii 50 de ani. Conceptul eronat de „mason liber într-o lojă liberă” îi face încă pe unii să confunde puterea temporală  şi autoritatea spirituală îndepărtîndu-se prin aceasta de adevărata vocaţie masonică: a face oameni autentic iniţiaţi. Mai sînt care confundă gîndirea liberă cu „libera gîndire”; timpul urii şi al atacurilor a trecut, în masonerie ca şi în Biserică, chiar dacă integriştii îşi mai fac auzit cîntecul de sirenă. Nu îl ascultă decît cei surzi şi orbi, cei care refuză lumina pură a iubirii sau cei care rămîn insensibili la muzica sferelor de care vorbea Pitagora.

Am căutat să acopăr lipsa unui studiu complet asupra relaţiilor între franmasonerie şi Biserică, am căutat să tratez realitatea faptelor cît mai complet şi mai ales cît mai obiectiv posibil; apoi am urmărit problema acestor raporturi pe planul doctrinelor, nu contrapunînd creştini cu masoni, ci Biserica cu Ordinul. Nu am trecut sub tăcere erorile grave ale unor fraţi, mai ales confuzia între masonerie şi Biserică. În secolul al XIX-lea mulţi visau o Biserică superioară celorlalte, o Biserică universală şi transcendentă, uitînd că francmasoneria nu poate pretinde aşa ceva, neavînd nici dogmă nici credo nici  doctrină. Francmasoneria nu este nici o religie nici deasupra religiilor, ci alături de acestea.

Cît priveşte geneza conflictului, contrar la ceea ce se afirmă cu lejeritate privind prima condamnare pontificală a masoneriei, prin bula In Eminenti (1738), voi reaminti că masoneria operativă a făcut la rîndul ei obiectul suspiciunilor şi condamnărilor. Conciliile din Rouen (1189) şi Avignon (1326) interzic confreriile de zidari, datorită secretelor şi utilizării unor ritualuri; acelaşi tratament şi în cazul companionajului condamnat în 1655 de profesorii de la Sorbona. Clement al XII-lea prin bula In Eminenti face prima condamnare oficială a francmasoneriei, printre motive: secretul, jurămîntul, reunirea oamenilor de religii diferite. Astăzi chiar istoricii Bisericii recunosc că lojile erau compuse la acea vreme aproape în totalitate de catolici, de cele mai multe ori buni catolici! Părintele Benimeli susţine, după îndelungi cercetări în arhivele vaticane, că adevărata problemă a înfruntării între Roma şi Masonerie îşi are centrul la Florenţa, primordiale fiind motive de securitate de stat şi redarea prestigiului Tribunalului ecleziastic din Florenţa, cînd tronul ducatului Toscana era liber. Cauza primei condammnări pontificale a fost procesul de la Florenţa, aşa cum afacerea de la Napoli va motiva mai tîrziu intervenţia lui Benedict al XIV-lea, care în Providas (1751) reînnoieşte condamnarea făcută de predecesorul său, fără noi argumente. Vîrful condamnărilor pontificale este atins de enciclica Humanum genus (1884) a papei Leon al XIII-lea. A fost ultima care a dezvoltat o lungă şi subtilă argumentaţie contra francmasoneriei; indirect a încurajat o literatură delirantă despre complotul iudeo-masonic!

- Cum au fost primite în lumea masonică aceste condamnări ce ameninţau cu excomunicarea, mai ales că aţi afirmat că aproape în totalitate membrii lojilor erau catolici practicanţi?

- În loji nu erau numai catolici fervenţi, ci şi preoţi în dispută cu Roma. În epoca primelor condamnări, fraţii care doreau să intre în Ordin trebuia să treacă pe lîngă titlurile şi calităţile profane şi religia căreia aparţineau. Jurămîntul se presta cu mîna pe Biblia deschisă la Evanghelia după Ioan, iar atmosfera la acea vreme vreme era religioasă. Nu numai că masonii celebrau pe cei doi sfinţi Ioan, în iunie şi în decembrie, că participau la serviciile funerare pentru fraţii trecuţi la Orientul etern, sau că a doua zi după sf. Ioan de vară organizau un serviciu religios în amintirea celor trecuţi cu ani în urmă la Orientul etern, dar şi actele filantropice masonice se exercitau cel mai des prin intermediul instituţiilor ecleziastice. Filantropia era în epocă una din principalele activităţi ale lojilor.

Loja era locul ideal pentru a lucra în comun; ea era deja, a rămas şi astăzi. Nu era nici un „salon futil”, nici un club, nici o societate de gîndire unde se întîlnesc oameni care gîndesc în maniera aproape identică, nici o reuniune publică şi contradictorie. Loja lucrează în tăcere, în respectul comun al tuturor membrilor, în ascultarea aprofundată a oratorului chiar dacă nu toţi gîndesc la fel cu el. Nu este dorinţa prostească de linguşire sau glorie deşartă. Nu este timp de pierdut în frivole flecăreli. Disciplina masonică a fost totdeauna un preţios atu care se măsoară în fructele lucrării desăvîrşite, în îmbogăţirea fiecăruia din această liberă confruntare de idei.

În timpul masoneriei operative fiecare lojă avea un capelan, „primii străini de meserie” admişi în lojă. Cu apariţia masoneriei speculative, clericii care cereau admitera în Ordin erau tot mai numeroşi; loja din Angers număra mai mulţi clerici decît laici, în loja l’Union cauchoise două treimi din membri erau clerici, la Sens din 50 de membri 20 erau clerici. În repertoriul general al clericilor prezenţi în loji în secolul al XVII-lea, părintele Benimeli identifică 1935 de nume repertoriate în lucrarea sa Archives secretes du Vatican; dintre aceştia 61 erau arhiepiscopi, episcopi, vicari generali, lor adăugîndu-se doi cardinali. Pentru ce atîţia clerici francmasoni? Pentru a înţege e nevoie de a ne raporta la climatul epocii dominate de dorinţa de a dizerta, de a filosofa, de a se reuni în cluburi unde umanismul secolului al XVI-lea recăpăta forţă şi vigoare şi înclina către un universalism mai vast, mai tolerant şi mai deschis. Pe de o parte se lărgea cîmpul cunoaşterii raţionale, pe de alta iraţionalul şi miraculosul continuau să fascineze. De aici două curente ale masoneriei secolului al XVIII-lea, unul raţionalist – dar nu ateu! – orientat către Lumini, celălalt „iluminist”, pasionat de ştiinţele oculte ( în fapt ştiinţe foarte vechi şi redescoperite), curent fondat pe intuiţie mai mult decît pe raţiune şi care caută mai multă Lumină decît „Luminile”.

- Dincolo de această imagine care poate părea  idilică, dar care dă seamă de o realitate a începuturilor masoneriei, realitate mai puţin cunoscută, de altfel exacerbarea conflictelor atrage un public mai larg, după ce aţi studiat întreg dosarul problemei, după ce aţi discutat cu clerici venind dispre orizonturi religioase diferite, consideraţi că Biserica şi Ordinul pot lucra împreună?

- E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale. A lucra împreună la ameliorarea şi la progresul societăţii umane, fără a neglija dimensiunea spirituală, aş spune chiar spiritualistă a omului şi a destinului său. Ca şi Biserica, francmasoneria recunoaşte întîietatea Spiritului. Bineînţeles, a lucra împreună presupune ca şi unii şi ceilalţi să uite vechii demoni ai discordiei. Pentru mason viaţa are un sens. Omul are un sens. O concepţie materialistă este fundamental de neconciliat cu sensul omului. Nu poţi să te reclami deopotrivă din Sartre şi din Teilhard de Chardin, din Nietzsche şi din sfîntul Francisc de Assisi. Dintotdeauna francmasoneria este, prin idealurile şi aspiraţiile sale, prin esenţa sa, în opoziţie radicală cu o viziune pesimistă şi negatoare. Ea este infinit mai aproape de iubirea şi viziunea universalistă a unui Teilhard de Chardin sau Francisc. Ea lucrează mai întîi pentru umanitate, ca toate religiile. Şi ca acestea, de asemenea, de la construcţia templului Omului, ea merge către edificarea templului lui Dumnezeu.

Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres”, „Dauphine Libere” şi „Lyon-Matin”; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio” şi „Fun Radio”. A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d’une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008.

calea privilegiată către Cunoaștere

Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei vieţi în care mijloacele tehnicii iau locul comunicării, a căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Pe acest fundal se vorbeşte tot mai mult de iniţiere, de un trecut care de cele mai multe ori nu poate fi dovedit; miraculosul exercită o forţă de atracţie nebănuită. Proliferează false ordine cavalereşti, se acordă titluri lipsite de orice acoperire, totul într-o vădită căutare de legitimitate a Tradiţiei. Dincolo de aceste căutări sortite nu numai eşecului, ci şi ridicolului, mai există ordine iniţiatice tradiţionale?

Jean-Jacques GABUT: Pentru mine, francmasoneria este un ordin iniţiatic şi tradiţional fondat pe fraternitate. Ordin înseamnă că francmasoneria nu este o societate oarecare de obedienţă profană. Cuvîntul ordin o leagă în mod automat de vechile ordine religioase cu care francmasoneria operativă era în contact strîns ( îndeosebi  Ordinul Templului, Ordinul Benedictinilor sau al Cistercienilor, cel al Ospitalierilor Sfîntului Ioan, cel al Sfîntului Lazăr de Ierusalim). Aceasta înseamnă deopotrivă că acest ordin, universal şi atemporal, este de esenţă „indefinibilă şi absolută” şi că el depăşeşte totalmente lumea lucrurilor tranzitorii şi trecătoare.

Cu siguranţă, prin „iniţiere” francmasoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, dar se distinge net de religii pentru că nu impune nici o dogmă nici o „Revelaţie”. Temenul de ordin defineşte mai bine ceea ce este masoneria decît termenul britanic de „Craft”, care trimite mai mult la „meserie” şi care nu ţine seamă de toate aporturile vechilor tradiţii (religiile misterelor, alchime, cabală, hermetism creştin) care fac din francmasonerie o „arcă păstrătoare” a Tradiţiei primordiale. Ceea ce atrage astăzi tinerii către francmasonerie este caracterul său de cale privilegiată către Cunoaştere, de spiritualitate deschisă şi de căutare liberă, distingîndu-se de religii prin absenţa dogmelor sau a adevărurilor impuse.

Esoterismul pe care îl vehiculează îi dă tocmai acest caracter de cale privilegiată, dar de cele mai multe ori el este descoperit de iniţiat după intrarea sa în Ordin. Ritualurile nu sînt, fără îndoială, un element atractiv a priori.  Minunatul instrument pe care îl reprezintă şi incontestabila lor utilitate nu sînt descoperite de noii fraţi decît a posteriori.

Cît despre pretinsa influenţă în mediile politice şi sociale, aceasta a pierdut mult din atracţie, chiar dacă unele obedienţe o revendică în folosul lor. Această influenţă care a constituit o adevărată „deviere” a Ordinului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, este din fericire considerată din nou în francmasonerie ca un fenomen care ţine doar de angajamentele individuale ale fraţilor şi nu de angajamentul obedienţelor şi chiar mai puţin al Ordinului în ansamblul său.

- Sînteţi autorul unei lucrări bine primită despre originile cavalereşti ale masoneriei speculative. Studiind cavalerismul, despre care se ştie bine că nu ne-a lăsat multe informaţii, dar şi începuturile masoneriei, cufundată şi ele în negura timpurilor, v-aţi aflat în faţa…exactitudinii pseudo-adevărului, a efemerului. V-aţi apropiat de ce spunea Unamuno: nu avem intuiţia eternului întrucît îl căutăm în istorie!

- A reuni cavalerismul şi masoneria într-un studiu global, este a priori straniu. Ce raporturi pot fi între arta constructorilor şi arta războinicilor, distrugător prin esenţă, chiar dacă este transcendat de un ideal spiritual? Şi totuşi cine nu vede că în cavalerism ca şi în masonerie, istoria este neputincioasă în a determina originile, în a justifica evoluţiile şi comportamentele, să precizeze obiectivele fundamentale?

Probe scrise? Nu există sau sînt foarte puţine. Ce cavaler, dacă exceptăm genialele afabulaţii ale lui Cervantes, a scris despre trecutul său cavaleresc? Care mason al începuturilor a povestit experienţa sa iniţiatică înaintea metamorfozei masoneriei moderne sub semnul Luminilor şi cu viziunea impusă de neo-umanism? Istoricul lumii profane nu se interesează niciodată de aspectele „exterioare” ale istoriei. Cel mai des el ignoră schema filosofică ce se ascunde în spatele vălului istoric. Istoricul masoneriei nu face decît să urmeze aceeaşi cale. Recent profesorul scoţian David Stevenson a avut curajul să denunţe „ghettoul” istoriei masonice şi prejudecăţile istoricilor tradiţionali, arătînd că în spatele vălului pe care l-a ridicat se ascund încă multe mistere.

Aceste mistere sînt cele care mă interesează, mistere pe care le putem pătrunde nu prin metoda clasică de investigare în arhive – ele sînt cvasi-inexistente! – ci prin raţionament analogic, prin intuiţie, prin coroborări între fapte certe, reale, dar şi între realităţi mai subtile, atingînd rituri şi mituri, simboluri, gîndirea subterană esoterică, „piatra ascunsă” a înţelepţilor. Nu pretind să fac operă de istoric; eu fac apel în adevăr la realităţi spirituale care depăşesc cel mai adesea conceptele de timp şi spaţiu, realităţi care, dincolo de formele cunoscute şi repertoriate de istorie, desenează ca o arhitectură secretă. O tramă nevăzută unind gîndurile prin mituri.

Ordinul masonic în transcierea sa în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat” nu s-a născut ex nihilo în secolul al XVIII-lea. Nu este creaţia, mai mult sau mai puţin ingenioasă, mai mult sau mai puţin stranie, a creierelor înceţoşate practicînd un sincretism abscons. Dimpotrivă este, şi o pot atesta, de la gradul 1 la cel de-al 33-lea, o construcţie spirituală fondată pe armonie şi frumuseţe. O construcţie răbdătoare, inteligentă, aducînd celor care îi trăiesc etapele, o viziune uimitoare, exaltantă a lumii şi a creării sale de Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului. Mulţi factori, multe influenţe s-au conjugat pentru a ajunge la acest magnific edificiu.

S-a vorbit de influenţa operativă sau corporativă; de cea a masonilor de Meserie, strămoşi indirecţi ai Masoneriei oficiale din secolul al XVIII-lea  şi este adevărat că este reală, că ea este profundă, pentru că masonii zis „speculativi”au reluat toate simbolurile, toate ritualurile şi toate instrumentele îndepărtaţilor lor companioni.

S-a vorbit de asemenea de influenţa religioasă şi este adevărat că aceasta s-a manifestat de-a lungul secolelor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Biblia nu a încetat să inspire ritualuri, să furnizeze referinţe, cuvinte de trecere, mituri şi legende ale diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Nimeni însă nu a încercat să expliciteze şi să analizeze în profunzime cel de-al treilea curent inspirator al masoneriei scoţiene: curentul cavaleresc.

adevăratul secret al Templului: gnoza specific templieră

- Aminteaţi că ordinul cavaleresc nu a lăsat multe urme scrise, evident sub forma mărturiilor directe, căci despre ordinele cavalereşti s-a scris mult, inclusiv în epocă. Ne aflăm în prezenţa unei împletiri între istoric şi mitic din care analistul lucid trebuie să deceleze ceea ce este credibil de fabulos. Dacă instituţii iniţiatice de dată mai nouă revendică pentru o anume legitimitate în ochii contemporanilor un trecut îndepărtat, putem vorbi cu certitudine de o anume filiaţie şi în ordinea ritualistică?

- Unde s-a născut cavalerismul? În adevăr originile sale nu au încetat să fie subiectul unor controverse. Dacă pînă de curînd s-a admis că originile sale existau în sînul triburilor germanice, acum cunoaştem mai bine cavalerismul druidic născut în inima civilizaţiei celtice şi care a dat naştere cavaleriei mitice a regelui Arthur şi a Mesei Rotunde, cea a căutării Graalului. Dar pînă acum s-a studiat foarte puţin o altă formă de cavalerism care a cunoscut un mare avînt în vechea Persie, el inspirîndu-se din învăţătura spirituală a zoroastrismului. Cavalerismul germanic poate fi strămoşul unei prime forme războinice şi feudale, cavalerismul celtic apropiindu-se mai mult de misiunea sa: de a apăra văduva şi orfanul, de a proteja săracii, pe cei slabi, oprimaţii, de a se supune legilor onoarei şi probităţii. Cînd s-a produs fuziunea între cele două ordine nu ştim; cavalerismul mistic al Mesei Rotunde a avut viaţa cea mai lungă inspirînd ordinele cavalereşti născute pentru a  apăra pelerinii şi a apăra Pămîntul Sfînt. Despre cavalerii din secolele al XII-lea şi al XIII-lea s-a spus că ar fi „arhetipurile de războinici înalt spiritualizaţi” (Leon Gautier), „vîrful ierarhiei în ordinul uman” (Victor-Emile Michelet), „una dintre cele mai frumoase bijuterii ale spiritului uman” (Paul Arfeuilles).

Victor-Emile Michelet vorbea de un secret care ar veghea asupra ordinului cavalersc; nu ţinea de organizarea ordinului, de ceremonial, de ritualul a cărui finalitate este de ordin pur moral. Secretul stă în originile mitice ale ordinului, în legenda lui Merlin, a lui Arthur şi a Mesei Rotunde, în misterul sîngelui lui Isus şi al celui care l-a cules Iosif din Arimathia, personaj de un straniu mister. Iosif ar fi adus Graalul şi ar fi încredinţat cavalerilor păzitori ai Mesei Rotunde acest vas sacru conţinînd lichidul iniţierii, acest vin al tuturor căutărilor iniţiatice pe care îl regăsim în cina din Cana, în ambrozia vechilor zei greci, în soma vechilor perşi. Acest vin de care tuturor căutătorilor Cunoaşterii le este sete, dar pe care puţini ştiu să-l găsească. În căutarea din ciclul arthurian, nici Gauvain, nici Perceval nu-şi vor atinge scopurile pentru că nu ştiu să pună întrebarea fundamentală. Singur Galaad va şti, el este modelul tipului de călugăr-cavaler. Nici Lancelot, nici Gauvain, nici Perceval nu vor ajunge la ţelurile lor căci ei nu urmăresc decît o căutare terestră. Galaad nu încarnează nici frumuseţea, nici forţa, nici măcar credinţa, el încarnează deasupra tuturor mila, fără de care, spunea sfîntul Pavel, toate operele lumii sînt zadarnice.

Ce au descoperit cavalerii cruciaţi în îndepărtatele pămînturi ale Orientului? O altă lume cavalerească, care le-a precedat-o pe a lor cu cîteva secole. Cu mult înaintea lui Francisc I, regele Cyrus al II-lea a fost un rege-cavaler. Cavaleria călugărilor-soldaţi a fost mai mult o moştenitoare decît o novatoare. Înţelegem acum mai bine ce au putut învăţa şi descoperi cavalerii cruciaţi în Orient, şi nu numai de la cavalerii Islamului ci şi de la creştinii orientali, nestorieni, gnostici, mistici ce deţineau secrete ignorate de occident. Henri Corbin vorbea de „cavaleri incognito” atingînd aici poate inima enigmei existenţei unui cavalerism esoteric ascuns, un cavalerism ceresc evocat de altfel în căutarea Graalului. Henri Corbin era cu adăvărat persuadat că a existat o filiaţie între esoterismul islamic şi esoterismul occidental datorită ordinelor cavalereşti. El vorbea de acelaşi spirit eshatologic care anima cele două curente gîndind că există poate o „imaginaţie” – în sensul de idei-imagini – comună, întîlnindu-l în acest sens pe René Guénon care vorbea de Tradiţia primordială. Se poate vorbi de acelaşi spirit eshatologic, cu atît mai mult cu cît temelor lăncii şi spadei, esoterismul şiit adaugă referinţe explicite la simbolismul păsării Phoenix, la soare şi lună. Phoenixul, pasărea focului, pasăre alchimică prin excelenţă, care se consumă şi renaşte este legătura între Orient şi Occident, şi a devenit mai tîrziu un simbol central al gradului de Cavaler Roza-Cruce al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

La început simplificate, ritualurile cavalereşti au devenit în timp mai bogate, în cele din secolele XII-XIV aflîndu-se elemente preluate în ritualurile iniţiatice ale francmasoneriei tradiţionale de rit scoţian. În schimb, dispariţia progresivă a vechilor ordine a făcut ca ordinele subzistente astăzi să devină simple „cluburi creştine” foarte închise care nu cunosc decît un ritual foarte epurat în care sensul sacrului a dispărut în cea mai mare parte. Oraţia lui Guillaume Durand este revelatorie pentru caracterul iniţiatic al intrării în Ordinul cavaleresc. Evocîndu-i pe Ioan Botezătorul, pe David şi pe Iuda Mecabeul, ceremonialul cere să se acorde noului cavaler forţe „pentru a apăra credinţa şi dreptatea”, care să îi permită o sporire a credinţei sale, a speranţei sale şi a milosteniei sale exaltîndu-i virtuţile sale de umilinţă, de perseverenţă şi de supunere. Toate acestea le regăsim în ritualurile înaltelor grade scoţiene de la al patrulea la cel de-al 30-lea grad. Dar mai ales i se cere cavalerului să se dezbrace de vechiul om cu manierele sale de a acţiona şi să îmbrace haina omului nou, care este fraza cheie a oricărui proces iniţiatic.

- Dintre ordinele cavalereşti cel care se bucură de o atenţie deosebită, fie şi datorită devierilor din ultimul secol, sau prezenţei explicite în gradul de cavaler Kadosh, este cel al templierilor. Care este rolul acestui ordin în constituirea masoneriei speculative?

- Este important a înţelege, contrar unor idei răspîndite, că Templul nu a fost singurul ordin cavaleresc susceptibil a întreţine, pe pămîntul sfînt, legături privilegiate cu toate mişcările esoterice orientale. Este indubitabil că Templierii au jucat un rol cheie, un rol de neînlocuit – alături de masonii operativi cu care nu au încetat să colaboreze pe şantiere – în schimburile făcute în Orient. Templierii rămîn, mai mult decît alţii, în centrul cercului concentric de unde s-au propagat în Occident atîtea curente esoterice noi ieşite din tradiţiile hermetice şi gnostice adunate în creuzetul oriental. Aceasta se datorează acestui esoterism care va găsi în inima ordinului un teren  de primire favorabil. Este sigur că nu toţi templierii erau „iniţiaţi” şi că doar unii dintre ei aveau acces la secrete pe care ordinul le vehicula în sînul său. Secrtete născute din schimburi instaurate cu iniţiaţi orientali, oricare ar fi fost apartenenţa lor şi unde se confruntau curente creştine, gnostice sau din Islamul esoteric.

Cavalerismul sufist a fost unul dintre ele. Acest adevăr a fost însă recent descoperit de regretatul Henri Corbin; tratatul de artă cavlerească sufi Futuwah, scris de Al Sulami, iniţiat persan din secolul al X-lea, arată cu clariatate că atît în Occident cît şi în Orient, iniţierea cavalerească avea raporturi strînse cu iniţierea spirituală propriu-zisă. Este un hazard că arta gotică a construcţiei s-a dezvoltat începînd cu 1140 în Occident sub influenţa Templului, inaugurînd o completă bulversare a artei arhitecturii stăpînite de masonii operativi şcoliţi în Orient?

În osmoza produsă pe Pămîntul Sfînt un rol important l-a jucat Gormond de Picquigny, patriarhul latin de Ierusalim, care ar fi primit, după un ritual al celui de-al 17-lea grad „Cavaler al Orientului şi al Occidentului”, jurămintele cavalerilor fondatori ai ordinului Templului. Confreriile orientale au avut intense contacte cu templierii şi masonii operativi occidentali. Confrerii religioase la început, corporaţiile orientale existente încă din secolul al IX-lea, s-au transformat în confrerii iniţiatice prezentînd uimitoare asemănări cu regulile şi structurile Ordinului masonic aşa cum există el în Occident.

Adevăratul secret al Templului este de a fi disimulat în sînul Ordinului, doar pentru iniţiaţi, o adevărată gnoză specific templieră. Astăzi este bine cunoscută veneraţia lor pentru sfîntul Ioan şi faptul că îi sărbătoreau pe cei doi sfinţi Ioan la cele două solstiţii. La solstiţiul de iarnă ei celebrau Lumina necreată şi la solstiţiul de vară ei aprindeau focurile pentru a exalta Lumina Lumii. Paul Naudon scria că putem gîndi că francmasoneria de origine templieră ar fi deţinătoarea, în suprapunerile alchimice şi hermetice ale simbolismului său, a unei moşteniri templiere. Fără a vorbi de un esoterism comun, regăsim în Masonerie şi ordinul Templului, acelaşi cult al adevărului, al echităţii, al dreptăţii, aceeaşi sete de generozitate, de modestie, de toleranţă, aceeaşi ucenicie a stăpînirii de sine.

Reveniţi peste cîteva zile pentru a citi şi partea a doua a interviului.

esoterismul este calea interioară

Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteţi preocupat de ani buni de ocultism, de societăţi iniţiatice în jurul cărora gravitează numeroase legende care ţin îndeosebi de presupusele secrete pe care le-ar deţine. De unde vine această dorinţă de a ascunde şi de ce atît de multe căi dificile de acces?

Serge CAILLET: Nu este vorba atît de mult de a ascunde, cît de a revela ceea ce este în interiorul omului, şi care este secret pentru că ţine de intimitatea fiecăruia, de ceea ce este mai profund, mai intim şi mai adevărat în fiinţa noastră. Esoterismul este calea interioară, altfel spus este calea inimii, care este un templu în om, pentru că aici se manifestă Dumnezeu, aici se leagă dialogul între Dumnezeu şi om.

Bineînţeles, societăţile iniţiatice sînt numite secrete. Este adevărat că altădată, ritualurile acestor societăţi nu erau publicate, şi deci erau rezervate celor ce făceau parte din ele. Astăzi, însă multe din ritualurile acestor societăţi au fost publicate în cărţi, iar pe internet circulă tot felul de informaţii. Dar aceasta nu schimbă nimic. Dacă nu trăiţi iniţierea în corpul vostru ca şi în sufletul vostru, aceste ritualuri nu înseamnă nimic, nu revelează nimic. Iniţierea este adeseori comparată cu o nouă naştere, cu naşterea unui copil. O femeie care nu a născut niciodată poate citi toate cărţile din lume despre acest subiect; ea nu va şti niciodată ce este o naştere. Această realitate îi va rămîne închisă pentru totdeauna, pentru că experienţa este de neînlocuit. La fel stau lucrurile în cazul iniţierii. Ea rămîne secretă atîta vreme cît nu este trăită. Iată adevăratul secret.

Secretul priveşte deasemenea – este adevărat – anumite învăţături ale acestor societăţi iniţiatice. Să luăm exemplul alchimiei. Cele mai multe din tratatele de alchimie – vorbesc despre tratatele vechi – par total obscure. Dar alchimiştii se exprimau prin intermediul unui limbaj simbolic pe care numai cel care îşi dă osteneala îl va înţelege puţin cîte puţin, de-a lungul lecturilor sale şi practicii în laborator. Aceasta corespunde unei pedagogii tradiţionale. În cele din urmă, doar bărbaţii şi femeile perseverenţi în studiu vor înţelege. Şi această formă de ucenie nu priveşte numai intelectul. Ea trebuie să transforme fiinţa în întregul ei, începînd cu inima, care este în mod tradiţional organul cunoaşterii ca şi al iubirii. Căci a cunoaşte şi a iubi sînt unul şi acelaşi lucru.

- Probabil că una din soluţiile de a contrapune ceva agresivităţii unui tehnicism fără margini este refugiul în Tradiţie, motiv pentru care ultimele decenii au adus o inflaţie de esoterisme, fiecare înţelegînd altceva şi pretinzînd totodată că este deţinător al adevărului. Este esoterismul constitutiv culturii umane? De multe ori termenul de esoterism este asociat masoneriei speculative; are vreun temei această asociere/apropiere?

- Esoterismul nu este o colecţie de reţete sau de ritualuri stranii. El este legat de ceea ce noi avem în noi mai puţin superficial, mai adevărat, mai interior. În toate culturile tradiţionale omul nu se consideră tăiat de cer şi de natură, dimpotrivă el se înscrie în armonia raporturilor între Dumnezeu, om şi univers. În această perspectivă, care trece prin respectul Nevăzutului (Dumnezeu, zei sau îngeri, şi chiar spirite, elemente etc.), şi al naturii, omul se prezintă ca făcînd parte dintr-un întreg. Şi acest întreg este sesizat de spirit prin legea corespondenţelor universale sau a interdependenţei universale. Ceea ce fac sau ceea ce sînt astăzi afectează sau implică toate planurile existenţei mele, care sînt ele însele în raport cu lumea divină, cu lumea nevăzută şi cu lumea naturală. Toate culturile umane anterioare celei din Occidentul modern sînt construite pe aceste baze tradiţionale, cărora li se spune astăzi esoterice.

Francmasoneria, aşa cum o cunoaştem de la începuturile secolului al XVIII-lea, încarnează în lumea modernă puţin din această mentalitate arhaică, pentru că ea dăruieşte o iniţiere şi vehiculează o tradiţie bazată pe simbolica unei meserii. Pedagogia masonică se întemeiază pe aceeaşi idee că simbolismele sînt eficiente pentru a-i face pe oameni mai buni, pentru că ele sînt vehicule ale ideilor, în sensul lui Platon de exemplu, şi că aceste Idei astfel percepute ne permit să avem o gîndire dreaptă. Alte societăţi iniţiatice o fac de asemenea, dar francmasoneria este de departe cea mai cunoscută.

- Încă de la apariţia sa, francmasoneria a generat judecăţi pripite, a dat naştere unor atitudini pătimaşe şi unor condamnări venind mai mult din legendă, decît din minima căutare a adevărului. Ce este pentru dvs. francmasoneria?

- Dacă francmasoneria este cea mai cunoscută societate iniţiatică, aceasta se datorează faptului că uneori a rătăcit pe o „cale substituită”, cum spunea Jean Baylot. Ea s-a lăsat prinsă în capcana mentalităţii moderne şi s-a angajat uneori în acţiunea politică, lăsîndu-se contaminată din interior de bărbaţi şi femei seduşi de iluziile unei mentalităţi moderne, care au transformat, metamorfozat francmasoneria în altceva, rupînd-o de propria tradiţie neînţeleasă. Nu spun – departe de mine gîndul – că acţiunea politică sau socială ar fi în ea însăşi negativă, bineînţeles, dar francmasoneria propune o reformă a omului, nu o reformă a societăţii. Şi oamenii sînt cei care beneficiază de iniţiere, devenind un pic mai puţin ticăloşi decît alţii, cum spunea vechiul meu maestru, care, apoi, cu titlu personal şi individual, se vor putea angaja în reforma societăţii.

Din secolul al XIX-lea, în ţările latine, francmasoneria s-a transformat astfel încît s-a ajuns să se propună o lectură a Constituţiilor sale originale, ale lui Anderson, radical diferită de lectura care s-a făcut anterior şi pe care continuă să o facă masoneria tradiţională. A început să profeseze ateismul, laicitatea, anticlericalismul, şi într-o manieră generală să apere un anumit număr de valori ale iluminismului. Aceasta a dus la o creştere considerabilă a opoziţiei Bisericii catolice care, de mult timp, era neîncrezătoare în francmasonerie. Dar în marea ei majoritate, mai ales în ţările anglo-saxone, masoneria înseamnă altceva; un francmason tradiţional este înainte de toate un om religios, grijuliu cu sufletul său, credincios în Marele Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi în voinţa sa revelată.

Aşadar, mă întrebaţi ce este francmasoneria? Nu aş şti să vă răspund altfel decît prin definiţia pe care Robert Amadou a conturat-o în timpul studiilor sale şi a parcursului său masonic exemplar, şi care este următoarea: „Francmasoneria este o confrerie iniţiatică ale cărei origini istorice, jaloane stabile şi simbolism metodic ţin de tradiţia medievală a meseriilor construcţiei şi o constituie în ordinea societăţii, în numele şi în gloria Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu şi care revelează voinţa sa în literele Sfintei Scripturi, în natură şi în inima oamenilor”. Totul este aici!

iubesc ideea de filiație de dorință

- De la începuturile sale francmasoneria a exercitat o anumită atracţie, pe care continuă să o exercite şi în zilele noastre. Care consideraţi că este elemetul preponderent al acestei atracţii: esoterismul şi ritualurile, sau pretinsa influenţă în mediile sociale şi politice?

- Bineînţeles, au existat totdeauna şi vor exista totdeauna bărbaţi şi femei care intră în francmasonerie – tradiţională sau progresistă – pentru rele motive, sau să spunem pentru motive străine tuturor formelor masonice. Dar ei reprezintă minoritatea.

Alţii, cu intenţii mai nobile, sînt atraşi de valorile de egalitate, de libertate şi de fraternitate pe care le profesează francmasoneria progresistă. Cel mai adesea aceştia sînt angajaţi în acţiunea socială, sindicală sau politică, şi ei găsesc în masoneria modernă un laborator, un loc de schimb şi de reflecţie într-un cadru care favorizează liniştea.

Dacă marea majoritate a francmasonilor de astăzi rămîne fidelă spiritului original al francmasoneriei speculative, foarte puţini se interesează cu adevărat de esoterism. Ei fac esoterism fără să o ştie!

În sfîrşit, după secolul al XVIII-lea, cîţiva francmasoni au găsit în Ordinul masonic oportunitatea de a cultiva esoterismul sub forma riturilor masonice specifice, care se leagă în mod ideal de hermetism, sau de Rosa-Cruce, sau de Egiptul antic. Pentru aceştia, esoterismul este esenţial, sub multiple aspecte. Este ceea ce numim francmasonerie iluministă, sau mistică, sau chiar ocultistă. Este o francmasonerie de margine, cum spun anglo-saxonii. Dar ea mi se pare de departe cea mai interesantă!

- Aţi studiat ritualurile egiptene din masoneria speculativă. Tradiţia primordială a Egiptului antic a influenţat cu adevărat riturile egiptene?

- Dacă vorbim de o influenţă care s-ar fi transmis prin istorie, prin relaţii bine stabilite, de la Egiptul antic pînă la francmasoneria modernă, răspunsul este nu. Francmasoneria nu coboară nici într-un caz şi în vreun fel pînă în Egiptul faraonic, şi cei ce cred contrariul se amăgesc.

Dar istoria nu este totul. Pentru masonerie există un Egipt simbolic, care nu este cel al geografilor şi al istoricilor, aşa cum există o Scoţie simbolică. Iubesc ideea de filiaţii de dorinţă, cum spunea Robert Amadou, care nu sînt filiaţii rituale istorice, ci dovedesc dorinţa sinceră a cîtorva oameni de a se lega de ceva vechi care pentru ei are o mare valoare. Ce valorează, veţi întreba, aceste filiaţii de dorinţă? În mod natural aceasta depinde de intenţiile şi de fidelitatea faţă de tradiţia din care se reclamă. Dar dacă aceste intenţii sînt pure şi reconstrucţia se arată fidelă spiritului, adică literii acestei tradiţii, de ce această resurgenţă, pentru a vorbi ca ocultiştii, nu ar avea valoarea sa şi eficacitatea sa? Dacă noi ne plasăm în perspectiva unui model al lumii conform celui pe care îl propune ocultismul sau esoterismul, realitatea nu se reduce la lumea vizibilă, nu-i aşa? Şi dacă un lucru a dispărut aici jos este posibil a-l reîncarna, dacă pot spune aşa.

Din această perspectivă, există cu siguranţă rituri „egiptene” fanteziste, nu o neg. Dar altele pot fi mai puţin fanteziste decît par, pentru că ele vehiculează ceva, şi acest ceva se arată eficace.

-Cunoaşteţi şi alte rituri în afara celui egiptean; puteţi schiţa cîteva apropieri şi diferenţe între alte rituri şi cele egiptene?

- Dacă riturile masonice egiptene au fost totdeauna considerate cu un anume respect în francmasoneria iluminista, ele au fost deseori descrise, combătute de o bună parte a masoneriei, inclusiv cea tradiţională. De ce acest lucru? Pentru că aceste rituri au avut o istorie frămîntată, făcută din schisme în cascadă, şi pentru că reprezentanţii lor sau fondatorii lor erau personaje marginale, originale şi adeseori aprinse la faţă! Pe scurt, ei nelinişteau burghezia masonică conformistă, uneori pe bună dreptate, dar înşelîndu-se de nenumărate ori. De unde neîncrederea multor masoni faţă de aceşti stranii fraţi.

După al doilea război mondial, lucrurile au evoluat. Mai întîi pentru că masonii egipteni au fost ca şi alţii, martirizaţi de nazişti. Apoi pentru că oameni foarte respectabili au arătat că masoneria egipteană nu era rezervată extravaganţilor, escrocilor şi nebunilor! Ei au arătat-o sub adevărata ei înfăţişare, pentru a relua titlul unei cărţi de Constant Chevillon, mason egiptean asasinat de poliţia politică a guvernului de la Vichy.

În sfîrşit, în aceşti ultimi ani, mari obedienţe masonice cum ar fi Marele Orient al Franţei au primit în sînul lor loji egiptene care au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Totdeauna sînt privite ca „exotice”, dar cu respect şi afecţiune.

-Un personaj straniu, adulat şi contestat, a fost Giuseppe Balsamo, mai cunoscut sub numele de Cagliostro, care se prezenta drept conte dar şi Mare Copt. Robert Amadou spunea că Balsamo, Cagliostro şi Marele Copt coexistau într-un singur om, dar nu se înţelegeau bine totdeauna. Dvs. scriaţi că Balsamo-Cagliostro „ în marginea marginalilor, dar în inima masoneriei egiptene” a fost mult timp necunoscut şi nedrept tratat, iar că personajul continuă să intrige şi să seducă…

-Cagliostro este acelaşi tip de mason egiptean, dubios în ochii burghezilor, suspectat de escrocherie, marginal şi de neînţeles. Şi totuşi Marc Haven a arătat ce om extraordinar se ascundea sub această mască socială. Cagliostro merită respectul pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce a făcut.

Ritul său al înaltei masonerii egiptene este el însuşi mult mai profund decît ar părea la o primă abordare. Este un foarte frumos rit masonic, care este într-o oarecare măsură arhetipul riturilor egiptene, la fel cum Cagliostro este arhetipul masonilor egipteni.

Dar ritul lui Cagliostro nu a avut o influenţă directă asupra altor rituri, chiar dacă uneori acestea au încercat să-l copie. Cagliostro se arată foarte original chiar în propria familie. Totuşi după ani, profitînd de o revenire a riturilor egiptene pe scena masonică şi de o reabiltare a lui Cagliostro, masoni egipteni erudiţi au căutat să insereze în riturile egiptene elemente proprii ritului lui Cagliostro. Această mişcare pornită în Franţa de Robert Ambelain a fost urmată de alţii şi în ceea ce mă priveşte găsesc acest şantier dintre cele mai interesante.

întîlnirea cu Robert Amadou a fost cu adevărat providențială

-La o privire atentă este uşor de văzut că resurecţia interesului pentru esoterism şi societăţi iniţiatice nu este decît rareori urmarea unor preocupări cărturăreşti autentice, de cele mai multe ori imboldul fiind dat de aura de secret şi mister aflată în spatele acestor domenii. Istoria complexă şi zbuciumată a Ritului Memphis-Misraim a stat sub semnul egiptosofiei sau mai curînd al egiptomaniei?

-Este adevărat că istoria riturilor masonice egiptene este adeseori dezolantă pentru că ea este făcută din dispute şi schisme. Dar istoria umanităţii nu este ea însăşi făcută din războaie, din lacrimi şi din sînge? Numai din acest motiv nu putem deduce că omul ar fi o fiinţă radical rea. La fel stau lucrurile şi pentru riturile egiptene a căror istorie, la suprafaţă, nu este reprezentativă pentru întreaga realitate. Şi această realitate este în adevăr complexă.

Riturile egiptene s-au născut la puţin timp după campania lui Bonaparte în Egipt, şi cu siguranţă ele mărturisesc un interes cultural al Europei pentru Egipt, la întîlnirea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dar acest interes se sublimează la unii, şi îndeosebi la unii masoni egipteni, în toate timpurile şi în toate locurile, într-o căutare a tradiţiei şi înţelepciunii Egiptului antic. Riturile egiptene sînt o expresie, o manifestare în universul masonic al acestei căutări, ele oferind astfel mijlocul. Sînt într-o oarecare măsură instrumente masonice pentru o căutare a Înţelepciunii, în forma sa egipteană antică reînsufleţită sau revizitată. Cred că putem vorbi în adevăr – nu spun că pentru toţi – de egiptosofie. Căci tradiţia egipteană astfel înţeleasă, iniţierea egipteană astfel trăită, prin această legare de dorinţa şi eficacitatea riturilor masonice, permite, sau ar trebui să permită unora să realizeze această dorinţă, care este fundamental dorinţa de Dumnezeu, vreau să spun dorinţa omului în căutarea lui Dumnezeu.

-Pe parcursul dialogului nostru a fost amintit în mai multe rînduri numele lui Robert Amadou, autor a numeroase articole şi studii despre riturile egiptene, cel care a prefaţat două din cărţile dvs., cel care a primit lumina de la Robert Ambelain. În încheiera dialogului nostru vă rog să faceţi un scurt portret al lui Robert Amadou.

- Nimic nu-mi putea face mai mare plăcere decît să închei acest interviu prin acest omagiu, la care mă invitaţi, închinat celui căruia îi datorez cu adevărat intrarea şi avansarea mea în „carieră” cum spunea Louis-Claude de Saint-Martin. Consider întîlnirea mea cu Robert Amadou, în 1983, ca fiind cu adevărat providenţială. Nu împlinisem încă 20 de ani, dar eram deja de cîţiva ani pe cărare, şi începusem să studiez istoria ocultismului. Pentru mine, această întîlnire a fost cu adevărat lovitura de trăznet iniţiatică. Imediat Robert mi-a arătat calea, mi-a deschis multe uşi, m-a prezentat multor prieteni ai săi, şi foarte repede am avut privilegiul de a colabora cu el pe mai multe şantiere. De asemenea, foarte repede el mi-a permis să public primele mele lucrări, şi el nu a încetat, timp de 25 de ani, să mă onoreze cu prietenia sa paternă.

Intrat în ocultism la vîrsta de 14 ani, Robert Amadou şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu şi creaţiei sale. A fost hirotonisit preot în Biserica siriană a Antiohiei, s-a interesat de sufism şi de cabală. A studiat ştiinţele tradiţionale, cum ar fi astrologia, alchimia, magia. A colaborat în anii regimului nazist cu Robert Ambelain care l-a iniţiat în francmasonerie şi i-a facilitat intrarea în alte societăţi iniţiatice. După război, Robert Amadou a contribuit la naşterea parapsihologiei ca disciplină ştiinţifică.

Din punctul meu de vedere, cele mai importante lucrări ale lui Robert sînt cele consacrate martinismului, sub multiplele sale expresii. El va rămîne cel mai mare biograf al lui Louis-Claude de Saint-Martin, numit şi Filosoful necunoscut, căruia i-a găsit şi publicat multe scrieri care se credeau a fi pierdute. El s-a interesat îndeaproape şi de Martines de Pasqually, al cărui elev a fost Saint-Martin. Robert Amadou este nu numai cel mai mare ocultist modern, ci şi cel mai mare şi mai sigur istoric al ocultismului, un om de o cultură universală, o cunoaştere enciclopedică, în slujba omului şi a lui Dumnezeu. Robert a fost primul meu maestru, aşa cum Saint-Martin spunea de Martines de Pasqually, şi cum Robert spunea el însuşi de Robert Ambelain. Şi va rămîne aşa pentru totdeauna!