Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum spunea Maimonide: “Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care l-au precedat şi care l-au urmat”. Sau cum scrie în Deuteronom: “De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă”. Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : “Eu sînt Cel ce sînt“.

Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar atît contemporanii cît şi urmaşii sînt de acord că a fost o personalitate uimitoare, un reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, atent la muzica sferelor ca şi la armonia cetăţii. Poate că a fost primul filosof, căci a găsit cu cale să contemple lucrurile cele mai frumoase: “Căci frumoasă este contemplarea întregului cer şi a stelelor care se mişcă pe el, dacă le este observată ordinea. Acest lucru se datorează participării lumii la principiul prim şi la Inteligibil. După Pitagora principiul prim era natura omniprezentă a numerelor şi a proporţiilor potrivit căreia toate sînt alcătuite armonios şi rînduite cum se cuvine. În realitate înţelepciunea este cunoaşterea care priveşte lucrurile frumoase, prime, divine, neamestecate, care sînt mereu aceleaşi şi în aceeaşi stare şi de la care se împărtăşesc şi celelalte lucruri care ar putea fi numite frumoase”, scria Iamblichos în De vita pythagorica. El a creat şcoala de la Crotona, acolo unde transmitea fiecăruia o parte de înţelepciune pe măsura firii şi a capacităţii sale. Să amintim în treacăt că pitagoreicii au teoretizat asupra monadei, diadei, tetradei-tetraktys, pentadei sau decadei.

Pentru ce l-au ales printre cei cinci înţelepţi pe Platon? Pentru celebrele sale dialoguri, pentru că Whitehide a spus că întreaga istorie a filosofiei este o notă într-un subsol al unei pagini datorată lui Platon? Se pot da multe răspunsuri, iar despre Platon s-au scris biblioteci întregi. Dacă ar fi răspund în nume personal, ceea ce şi fac, l-aş alege pe Platon fie şi numai pentru mitul peşterii relatat în cartea a VII-a din dialogul Republica, unde vorbind despre educaţie şi lipsa de educaţie povesteşte următoarea întîmplare: “iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc”; dialogul continuă cu tulburătoarea întrebare: Dacă cineva le-ar spune celor din peşteră că ceea ce văzuse înainte erau deşertăciuni, iar acum se află mai aproape de ceea-ce-este, nu i-ar pune în încurcătură, încît ei ar socoti că cele văzute  înainte erau mai adevărate decît cele arătate acum?  Lecţia mitului este că educaţia adevărată nu constă în a vărsa ştiinţa în suflet; sufletul în întregul său, a cărui matrice este peştera, trebuie să se întoarcă el însuşi spre lumină pentru a susţine contemplarea fiinţei şi a înţelege, cu ciclul cunoaşterii, ciclul timpului. Imaginea peşterii ne dă de gîndit, zi şi noapte, că omul, această creatură efemeră, nu poate fi, după spusa lui Pindar, decît “visul unei umbre”.

Cine este Hermes Trismegistos? La această întrebare răspunsul îl dă însuşi Hermes, în celebra Tabula Smaragdina: “Mi se spune Hermes Trismegistos fiindcă deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi”. Evident în cazul hermetismului este un amestec de adevăr şi legendă specific de altfel epocii elenistice. Despre Hermes ilustrul psiholog Carl Gustav Jung spunea că “e una dintre figurile cele mai pline de contradicţii ale sincretismului elenistic; Hermes e un zeu al revelaţiilor şi, în filosofia naturală a evului mediu timpuriu, nici mai mult, nici mai puţin decît Nous-ul creator al lumii”. Aproape toţi exegeţii recunosc urmele unui sincretism în care se regăsesc elemente egiptene, arabe, greco-romane. Corpus hermeticum, ansamblul scrierilor atribuite lui Hermes Trismegistos, adică de Trei ori mare a fost redescoperit lumii apusene la mijlocul veacului al XV-lea, traducerea şi interpretarea lui fiind una din mărcile Academiei florentine şi a activităţii lui Marsilio Ficino şi Pico dela Mirandola. Mircea Eliade spunea că: “Nu trebuie pierdut din vedere că revelaţia cuprinsă în marile tratate din Corpus hermeticum constituie o gnoză supremă şi anume cunoaşterea esoterică ce asigură mîntuirea; simplul fapt de a o fi înţeles şi asimilat echivalează cu o iniţiere”.

Ultimul din cei cinci înţelepţi, aşezaţi în ordine cronologică, este Paracelsus, unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie de la începutul secolului al XVI-lea, autor al unor lucrări importante precum: Catehism alchimic, Tinctura filosofilor, Cerul filosofilor, Revelaţia lui Hermes, Aurora filosofilor. Despre această din urmă carte s-a spus că este voit obscură, plină de misticism medieval, ritualuri esoterice şi procese chimice misterioase. În adevăr, cartea este expresie a vieţii zbuciumate a lui Paracelsus şi a contextului epocii, este o îmbinare de procese ale gîndirii medievale cu cele ale Renaşterii şi Reformei. El foloseşte conceptul renascentist al perfectibilităţii omului pentru explicarea problemei Pietrei Filosofale, unul dintre cele mai obscure secrete ale omenirii; Paracelsus a continuat să se întrebe şi să filosofeze despre Piatră, căutînd să descifreze şi să înţeleagă originea ei divină: “Materia Pietrei Filosofale nu este altceva decît Mercurul arzător şi perfect, extras de Natură şi Artă, care este adevăratul Adam hermafrodit şi microcosmos preparat cu cea mai mare iscusinţă”.

Iată într-o prezentare succintă de ce numele celor cinci înţelepţi sînt rostite în călătoriile viitoarei calfe către cerurile cunoaşterii.

“În Evul Mediu, genul uman nu a gîndit nimic important care să

nu fi fost scris în piatră“, Victor Hugo, Notre-Dame de Paris

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: “În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare. Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer”, scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq.

Catedrala Notre-Dame de Chartres

În dialogul Republica, Platon recomanda ucenicilor în ale filosofiei să studieze muzica, astronomia, aritmetica, geometria, despre aceasta din urmă precizînd că “este ştiinţa a ceea-ce-veşnic-este. Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a atrage sufletul spre adevăr şi de a pregăti inteligenţa filosofului să îndrepte în sus facultăţile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos”. În mod tradiţional, acestor arte liberale care alcătuiau quadrivium li se adăugau alte trei: gramatica, retorica, dialectica (trivium). Cele şapte arte liberale au fost fundamentul întregului învăţămînt medieval, inclusiv al celui clerical. Secolul al XII-lea este cunoscut pentru marile enciclopedii scrise, dar şi pentru enciclopediile în piatră, una dintre acestea fiind Catedrala din Chartres, pe al cărei portal occidental sînt reprezentate cele şapte arte liberale. Texte vechi aparţinînd confreriei zidarilor medievali-manuscrisele Regius şi Cooke - enumeră ştiinţele şi artele care se vor regăsi şi în constituţiile gotice: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia.  În continuarea acestei enumerări se precizează: “Remarcaţi, vă rog, că toate ştiinţele sînt cuprinse în Geometrie; nici gramatica, nici logica, nici una din celelalte ştiinţe nu poate subzista fără Geometrie”. Adevărata tradiţie a constructorilor medievali nu consideră geometria ca o disciplină printre altele, ci ca sistemul de referinţă fundamental de la care se fac toate demersurile intelectuale, morale şi spirituale.

Imensul şantier al catedralelor care a acoperit cu o mantie albă Europa apuseană începînd cu veacul al XI-lea a lăsat în urma sa construcţii monumentale – gloria goticului, dar în acelaşi timp ne apropie de lumea constructorilor medievali, o lume în care constructorul era un creator, acţiunea sa asupra materiei fiind însoţită de o iniţiere spirituală: între artă şi meserie, între lucrător şi artizan nu era nu era nici o deosebire; lojile medievale erau deopotrivă lucuri de muncă şi de reflecţie, şantierele monumentale dezvoltînd şi o învăţătură spirituală de o mare bogăţie, care face din mîna artizanului “egala şi rivala gîndirii” (Paul Valery).

Schiţa unui contrafort al catedralei Notre-Dame de Reims, sec XIV, de Villard de Honnecourt

Este bine ştiut că înălţarea catedralelor o datorăm conlucrării diverselor confrerii de meşteşugari, numai că informaţiile asupra acestor confrerii sînt extrem de puţine. Piatra este unul dintre materialele simbolice capitale ale companionajului; simbolismul pietrei în companionaj este dificil de definit, pentru că ritualurile tăietorilor în piatră nu au fost niciodată divulgate, dar şi pentru că un simbolism apropiat l-au dezvoltat lojile masonice, ceea ce a incitat la asimilări facile, forţate şi hazardante. Piatra este fundament al relaţiei între om şi cer, este simbol al actului sacru fondator, semnificaţie pe care o regăsim în simbolistica pietrei brute sau a pietrei divine căzute din cer. Daniel Beresniak ne tălmăceşte într-un stil metaforic povestea pietrei din capul unghiului, despre care aminteşte Psalmul 117,22: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Celui care bate la poarta excelenţilor constructori i se cere o probă a calificării sale. Atunci, el prezintă cu umilinţă “opera” sa ofiţerilor gardieni. Această operă este o piatră tăiată, imagine a lui însuşi, proiecţie minerală a entităţii sale nevăzute, cucerită şi percepută în geometrie. Gardienii examinează această piatră, o întorc pe toate feţele, o judecă după normele cunoaşterii ai căror depozitari sînt şi apoi o aruncă. Piatra nu este conformă. Ea nu-şi are locul în edificiul în construcţie. Ea este de aruncat ca rebut. Cu capul plecat, ruşinat, autorul acestei pietre ratate nu opune decît tăcerea sarcasmelor dispreţuitoare şi criticilor emise cu emfază. El a perturbat reuniunea arhitecţilor.

Castelul Corvinilor (Cetatea Hunedoara)

Dar în momentul în care trebuie să părăsească şantierul este anunţată sosirea Maestrului Arhitect, autor al planului general al edificiului. Nu mai este vreme pentru a deschide poarta pentru a alunga intrusul, căci acesta ar putea să se întîlnească faţă în faţă cu Maestrul Arhitect. Acesta anunţă că edificiul este aproape gata şi întreabă dacă cheia de boltă a fost tăiată. Apoi, după un moment de tăcere stînjenitoare a adunării, maestrul anunţă că această piatră există şi îi îndeamnă pe lucrători să o caute. Toţi caută şi nu găsesc. Atunci, Maestrul Arhitect se îndreaptă către rebuturi, acolo unde încă nimeni nu căutase. El descoperă cheia de boltă în grămada de pietre aruncate. El o examinează şi o găseşte perfectă. Această piatră, spune el, este cea care va încheia în mod fericit edificiul. Cum a fost posibil ca ea să fie aruncată? Constructorii au pierdut din vedere sensul şi finalitatea muncii lor. Ei s-au instalat în obişnuinţele lor. Repetiţia gesturilor lor i-a slăbit mental: ei au confundat scopul şi mijloacele, au uitat esenţialul, au instituit ca norme absolute normele relative ale fazelor tranzitorii.

Maestrul Arhitect cere să-i fie prezentat autorul pietrei îndelung aşteptate. Gardienii îl aduc respectuos pe cel pe care îl condamnaseră. Maestrul Arhitect îl îmbrăţişează, îi înmînează ciocanul, semn al autorităţii, şi i se adresează: “Tu vei prezida faza cea mai delicată a construcţiei. Tu singur eşti calificat pentru a face aceasta, pentru că eşti autorul pietrei unice, cea a unghiului. Opera ta este cea prin care sfidarea pe care am lansat-o legilor gravitaţiei este victorioasă. Tu singur, aici, eşti demn de titlul pe care îl port. Cînd tu vei fi plasat piatra ta, tu vei concepe planul aunui alt edificiu, mai frumos, mai puternic şi mai încăpător decît acesta”.

Lucrul asupra pietrei este dublat de un act mental, de o putere spirituală. Depăşind strictul cadru practic sau profesional, operaţiile de tăiere şi şlefuire a pietrei se sublimează, şi perfecta stăpînire a manualităţii conduce la o disciplină interioară; tăietorii în piatră au înscris ecoul Cuvîntului Pierdut în tăcerea seculară a pietrei pe care o ascultă cei predestinaţi. Este ceea ce spunea şi profetul Isaia: “Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va clătina! Şi voi face judecata dreptar şi dreptatea cumpănă”.

Interpretarea reală a pietrei unghiulare ca piatră a vîrfului era foarte cunoscută în Evul Mediu, iar o ilustraţie din Speculum Humanae Salvationis înfăţişează doi zidari,fiecare ţinînd în mînă cîte o mistrie, iar cu cealaltă mînă susţin o piatră pe care se pregătesc să o pună în vîrful unui edificiu. Simbolismul constructorilor medievali se sprijină pe tradiţia iudeo-creştină şi este legat de construirea Templului lui Solomon. Pentru companioni sau maeştrii zidari, piatra asupra căreia lucrează manual şi spiritual simbolizează atît “piatra unghiulară a Templului imaterial înălţat Filosofiei”, cît şi “emblema sufletului aspirînd să se înalţe către sursa sa”. În opinia lui Jean-Pierre Laurant, munca transformă piatra brută într-o formă elaborată, abstractă care asociază pătratul şi triunghiul echilateral: “Ca figură a stabilităţii perfecte în universul creat, pătratul se raportează la numărul 4 al fiecăreia din laturile sale şi la multiplii săi, iar triunghiul la numărul 3 al activităţii creatoare; asocierea lor rezumă cele şapte zile ale creaţiei lumii şi consacră construcţia edificiului. Suprafaţa pătratului, 4×4=16, adăugată lui 10 al tetraktisului dă 26, adică suma literelor tetragramei divine în ebraică. Unitatea simbolizată de vîrful triunghiului este retrimisă din ceruri pe pămînt prin firul de plumb care marchează punctul central în jurul căruia se articulează planul universului creat”.

Atît cît de mult putem coborî în timp constatăm venerarea pietrei. Piatra devine un simbol, imagine a pămîntului, reprezentat sub forma unui pătrat, care are ca valoare cifra patru; cerul, care este domul, cupola, bolta are ca ca simbol cifra trei. Pătratul se leagă de cerc pentru a arăta că totul aparţine Întregului. Ritualurile tăietorilor în piatră, fericită îmbinare a manualităţii şi spiritualităţii, descoperă valoarea iniţiatică absolută, transmisă cu rigoare. Piatra, înainte de a se integra în fastuoasele edificii gotice, închide în ea însăşi multe secrete şi bogăţii. Această rădăcină a umanităţii este puterea centrală, ea triumfă peste toate ca într-o operaţie alchimică. Fruct al uniunii cerului şi a pămîntului, piatra reprezintă viaţa şi sacrul, o realitate absolută care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai hermetice.

În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic. “Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală”, afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri.

Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: “Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi.” Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: “O scară ‘n faţă cum în soare-o are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n’aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că ‘n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci ‘ndeolaltă”.

În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: “Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului”, iar în Upanişade găsim acest îndemn: “Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine”; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi o altă persoană, o parte transcendentă care ne rămîne invizibilă; misticismul iudaic aminteşte trei naturi umane: una care reprezintă totalitatea psiho-fizică a omului, o alta preocupată exclusiv de cunoaşterea mistică, iar a treia reprezintă starea intermediară, care implică puterea de a distinge între bine şi rău.

Dar ascensiunea către esenţă cere din partea celui care porneşte la un asemenea drum să se detaşeze de ceea ce îl leagă de lumea exterioară; Ioan al Crucii spunea: “Este clar că dorinţele chinuie şi obosesc sufletul; fiindcă sînt ca nişte copii neliniştiţi şi nemulţumiţi”, iar un mistic iudaic spunea că “trupul este preocupat de interesul pentru propria bunăstare. Aici se află cauza primară a distrugerii şi a morţii în cazul uamnităţii; tot aici este cauza inevitabilei nelinişti, a necazului şi frămîntării sufletului”. Ca simbol religios, scara este considerată una din etapele vieţii spirituale, una din imaginile favorite ale vieţii spirituale în mediile monastice. Cel mai lung capitol din Regula sfîntului Benedict este consacrat “scării umilinţei”; nu este vorba numai de a urca pe această scară, ci mai ales de a ţine seamă din ce este ea constituită: barele verticale ale scării sînt corpul şi sufletul, iar treptele sînt gradele de umilinţă. Cele 12 trepte sînt calităţile esenţiale ale vieţii monastice aşa cum o înţelegea Sf. Benedict; amintim cîteva: frica de Dumnezeu, absenţa ambiţiei personale, supunerea în faţa superiorului, răbdare în faţa dificultăţilor, umilinţa interioară sinceră, respectarea regulii, tăcerea, scurtimea vorbii cînd este cazul. După ce  a construit această scară, călugărul va fi capabil să înceapă ascensiunea şi să ajungă la perfecta iubire a lui Dumnezeu. Şase secole mai tîrziu, Bernard de Clairvaux va interpreta scara lui Benedict în tratatul său Les degres de l’umilite et de l’orgueil, în care a făcut mai mult decît o ascensiune, care merge de la umilinţă la contemplare prin iubire, şi va adăuga o scară a orgoliului.

În tradiţia creştină orientală, “scara” monastică cea mai influentă este Scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scăraru, carte care se citeşte cu precădere în Postul Paştelui, sf. Ioan Scărarul fiind celebrat în a patra duminică a Postului, dar şi pe 30 martie. Teologii sînt de acord, indiferent de confesiune, că scrierea lui Ioan Scărarul, trăitor pe muntele Sinai în prima jumătate a secolului al VII-lea, este mai elaborată decît cea a sf. Benedict, are 30 de trepte ale desăvîrşirii, fiind cu adevărat o expresie  a progresului spiritual, propovăduind renunţarea, detaşarea, cultivarea virtuţilor necesare vieţii monastice ( supunere, penitenţă, gîndire asupra vieţii de apoi), a simplităţii, umilinţei şi discernămîntului. Ajuns la acest stadiu, călugărul poate trece la contemplare, la deplina linişte sufletească, la iubirea prin rugăciune şi stăpînirea desăvîrşită a pasiunilor. În cartea sa Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, important iconograf grec de la Athos, scrie la vieţile sfinţilor: “Ioan Scărarul, bătrîn cu barba mare, zice: “Ca pe scară te înalţi în virtute, mintea urcînd-o în treze cugetări.”

Imaginea scării din visul lui Iacov avea să dăinuie şi să se regăsească în diverse reprezentări artistice unde reprezintă viaţa umană, într-o perpetuă ezitare între tendinţe salvatoare şi înălţătoare şi acţiuni degradante. Este ceea ce spunea şi Platon în Phaidros: “Cînd sufletul e desăvîrşit şi bine înaripat, se ridică în văzduhuri şi stăpîneşte peste lumea întreagă; însă, de îndată ce şi-a pierdut aripile, el rătăceşte pînă ce dă peste tăria unui lucru de care se anină.” În misterele lui Mithra, scara are şapte trepte, fiecare alcătuită dintr-un metal diferit atribuit cîte unei planete; urcînd această scară ceremonială, iniţiatul străbătea efectiv cele şapte ceruri, ridicîndu-se astfel pînă la Empireu, avea să spună Eliade pe urmele lui Celsus.

Tot o scară cu şapte trepte, dar de această dată o scară dublă, apare şi în iniţierea Cavalerului Kadosh. Într-o lume în căutarea unor repere spirituale, într-o lume în care noţiunea de sacru pierde tot mai mult teren, Henry Welsh pledează pentru redescoperirea căii spirituale şi a Tradiţiei în rîndul unui Ordin iniţiatic- Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, iar pledoaria sa este despre Scara Misterioasă: Le Pèlerin sur l’Echelle, Grosslay, coll. “Les architectes de la connaissance”, 2007, 264 p. Scara Misterioasă este unul dintre simbolurile pe care lesne îl putem integra în suma celor despre care vorbea la modul general Marie-Madelaine Davy: “Simbolul se prezintă ca un absolut. Pentru a-l sesiza se cuvine a încerca o nostalgie a cunoaşterii, o deschidere constantă, un apetit. În măsura acestei dorinţe de cunoaştere, a acestei deschideri, a acestui apetit, simbolul îşi arată conţinutul, sau mai bine-zis se revelează, căci cunoaşterea simbolică este comparabilă cu o revelaţie”. Reflecţiile meditative ale lui Henry Welsh despre Scara Misterioasă a Cavalerului Kadosh sînt o incursiune într-o practică a căutării în care în tăcere, cu răbdare, fără a cere ceva şi căutînd prin efort propriu să dobîndească, prin călătorii repetate într-o lume care nu-şi dezvăluie farmecul la prima vedere, masonul va descoperi în urma îndelungilor peregrinări piatra ascunsă,simbolul înţelepciunii.

Pe una din laturi (Oheb Eloah-iubirea de Dumnezeu) sînt gravate şapte virtuţi, în vreme ce pe cealaltă (Oheb Kerobo-iubirea aproapelui) sînt înscrise cele şapte arte liberale. După  Le Tuileur, scris de Vuillaume în 1820, pe coloana de Miazăzi pe fiecare din cele şapte trepte este  încrustată în ebraică cîte o virtute: Tsedakah, dreptatea; nici o operă umană nu se poate întemeia pe injustiţie, dreptatea trebuie să se supună legii morale, legii iubirii; cavalerul Kadosh aflat pe această treaptă devine un om drept, fidel lui Dumnezeu. Schor Laban, candoarea, sufletul curat; este una din interpretările mai potrivite, căci în sens literal traducerea este “taurul alb” în care unii au văzut forţa şi inocenţa templierilor; este un simbol al sacrifiuciului animalităţii. Mothek, dulceaţa; este o trimitere evidentă la dulceaţa fructelor amintită în Biblie ( “Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea”- Cîntarea cîntărilor, “Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cîrmuiesc copacii?”- Cartea judecătorilor), fructul acţiunii cavalerului Kadosh trebuie să fie dulce. Emounah, buna credinţă, credinţa; este una din virtuţile teologale fără care ascensiunea spre spiritualitate nu poate avea loc. Hamah Scheal, măreţia muncii, munca neobosită; fără o muncă perseverentă ascensiunea spre perfecţiune este de neconceput. Sebel, răbdarea în adversitate; urmarea logică a precedentei trepte. Khokhmah, Binah,Tebounah, înţelepciune, inţelegere, comprehensiune; primii doi termeni sînt două sefiroturi precedînd Kether, Coroana. Accesul la treapta cea mai înaltă, Coroana, este, pentru cabalişti, dincolo de posibilităţile spiritului uman.

De partea cealaltă a scării Cavalerului Kadosh sînt treptele pe care sînt înscrise numele celor şapte arte liberale, evident în pandant cu virtuţile amintite.  Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella la începutul secolului al V-lea. El a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a fixat definitiv. Înaintea sa, sf. Augustin considera că cele şapte arte liberale conţin aproape toate cunoştinţele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaştere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, şi ştiinţa numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia. Cele şapte arte liberale sînt citate în numeroase texte ale vechilor zidari, dar grăitoare sînt definiţiile date acestor arte în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius şi Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke: “pentru cea care este prima şi care este fundamentul ştiinţelor are ca nume gramatica, ea te învaţă să vorbeşti corect şi să scrii bine; a doua este retorica şi ea te învaţă să vorbeşti frumos şi cu graţie; a treia este dialectica şi această ştiinţă te învaţă să distingi adevărul de fals şi este de obicei numită arta sofistică; a patra se numeşte aritmetica ce te învaţă arta numerelor, cum să calculezi şi să socoteşti toate lucrurile; a cincea, geometria care te învaţă toate dimensiunile şi măsurile calculul greutăţii ştiinţelor de orice fel; a şasea este muzica ce te învaţă arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă şi harpă, dar şi la orice alt instrument; a şaptea este astronomia care te învaţă cursul soarelui şi al lunii ca şi al altor stele şi planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident cea care era în afara teologiei şi a dreptului canonic.

În desenul acestei scări misterioase a Cavalerului Kadosh, gramatica corespunde treptei de sus a virtuţilor. Deviza celui care urcă această scară este Nec plus ultra, deasupra nu mai este nimic. Ce-şi poate dori mai mult cel pornit pe drumul perfecţiunii decît să trăiască practicînd virtutea şi cunoscînd cele şapte arte liberale? Dar drumul său spre perfecţiune s-a încheiat odată ajuns în vîrful scării? Pelerinul ajuns după un lung periplu la Compostella rămîne acolo pentru a vedea Calea lactee coborînd spre ocean? Cel pornit pe drumul iniţierii, pelerinajul, călătoria, ascensiunea, sînt etape ale parcursului iniţiatic, reface drumul pentru a reveni între ai săi şi a le servi drept pildă a drumului care trebuie făcut, a probelor care trebuie trecute, revenirea fiind o nouă ascensiune care îl apropie de Adevărul căutat.

În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia “trăită” ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: “Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu” şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: “O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi”. Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt.

Osiris

Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: “Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului”, scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în Nil. Osiris simbolizează drama existenţei umane şi triumful periodic asupra morţii, după cum avea să scrie Mircea Eliade: “Avem de a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvîrşeşte trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea”.

Una dintre cele mai emoţionante legende ale lumii antice este cea a zeiţei Iştar, principiu al feminităţii, zeiţă a fecundităţii şi a fertilităţii. Iştar, zeiţa cetăţii Erek, căsătorită cu ciobanul Dumuzi, se hotărăşte să coboare în Infern pentru a lua puterile surorii mai vîrstnice, Ereşkigal; Iştar se îndreaptă către “Casa întunecată, locuinţa lui Irka,/ Către casa pe care nimeni n-o mai părăseşte, cînd a intrat,/ Către calea pe care nu te mai poţi întoarce înapoi,/  Către casa în care cei intraţi sînt lipsiţi de lumină”. Ajunsă la palatul lui Ereşkigal, pe măsură ce trece de cele Şapte porţi, paznicul o despoaie de veşminte şi de însemnele sale. Despuiată de orice “putere”, Iştar este pironită de privirea ucigătoare a surorii sale. Întrucît întreaga viaţă era ameninţată prin dispariţia zeiţei dragostei şi a fertilităţii, zeii intervin şi Iştar este readusă la viaţă.

Legenda zeiţei Iştar îi prilejuieşte lui Oswald Wirth interesante consideraţii: “Un sens esoteric profund se leagă de foarte vechiul poem al coborîrii lui Iştar în Infern. Plictisită de frivolitate, zeiţa babiloniană se îndepărtează de cei vii şi se cufundă într-o şedere printre morţi. Ea se loveşte aici de şapte porţi, pe care nu le poate trece decît despuindu-se puţin cîte puţin de metale şi de veşminte. Ea se prezintă astfel într-o stare de absolută goliciune în faţa Reginei Infernurilor, sora sa, care, după ce a provocat-o pe Iştar să se revolte reproşîndu-i greşelile sale, o pedepseşte împovărînd-o cu toate relele şi reţinînd-o ca prozonieră. Acest mit face aluzie la reînnoirea primăvăratecă a vegetaţiei; dar nu am avea dreptate dacă nu i-am atribui o deschidere mai subtilă. Coborîrea în Infern, despuierea, apoi restituirea metalelor, moartea şi învierea, marchează fazele programului constant al tuturor iniţierilor. Să considerăm deci povestirea, a cărei versiune asiriană a fost păstrată integral, ca primul inel al acestui lanţ de texte iniţiatice care ajung în final la legenda lui Hiram.”

Hiram Abif

Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conştiinţa europeană modernă în primele decenii ale secoluli al XVIII-lea. Hiram, meşteşugar genial, este un personaj biblic menţionat în Cartea regilor III şi în Cronici II, în legătură cu construcţia Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon: “Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tyr. Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă. Şi a aşezat stîlpii în pridvorul templului, punînd un stîlp în partea dreaptă şi dîndu-i numele de Iachin; şi pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele de Booz” (III Regi 7, 13-21). Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al noii instituţii speculative care se răspîndea cu repeziciune în Europa începutului de veac XVIII.

Moartea maestrului este una simbolică, dar are menirea de a aminti că reactualizează misterul original. Moartea iniţiatică este repetiţia dramei primordiale care aminteşte necesitatea morţii pentru a accede la o altă înţelegere a universului. În aplicarea simbolică a mitului la ceremoniile iniţiatice, candidatul trebuie mai întîi să moară pentru sine, cele trei lovituri din legenda lui Hiram simbolizînd întreita lui moarte: fizică, sufletească şi mentală. Dar ca orice moarte iniţiatică, aceasta premerge renaşterii într-un nou Hiram. Taina lui Hiram, cuvîntul căutat al maestrului constau în această lege a devenirii lăuntrice, în căutarea integrităţii personale şi în transformarea spirituală: învestit cu calităţile lui Hiram, iniţiatul devine la rîndu-i Maestru.

Mitul lui Hiram, prin puterea sa sugestivă şi prin frumuseţe, nu putea să nu hrănească imaginarul prozatorilor şi poeţilor romantici; una dintre cele mai izbutite redări literare, admirabilă prin plasticitatea formulărilor, este povestea orientală “Makbenah” din capitolul “Nopţile Ramazanului” din volumul Călătorie în Orient, al lui Gerard de Nerval. La capătul unei zile de muncă, Adoniram, sub acest nume apare Hiram în povestirea lui Gerard de Nerval, inspectează şantierul. Încercînd să iasă prin poarta de la occident, Adoniram este oprit de un companion care îi cere cuvîntul de trecere al maeştrilor; refuzînd să divulge acest secret, Adoniram este lovit în cap cu un ciocan. apoi, la porţile din nord şi de la răsărit alţi doi companioni îi cer din nou parola, sînt refuzaţi şi în cele din urmă Adoniram este omorît. Cei trei asasini au îngropat trupul lui Adoniram, unul dintre ei înfigînd în pămînt o ramură de acacia. După cîteva zile de căutări, trupul lui Adoniram este descoperit, iar cei care l-au căutat au jurat că primul cuvînt rostit de unul dintre ei va deveni noul cuvînt de trecere: acesta avea să fie Makbenah.

Moartea inspiră teamă, oroare, angoasă, teroare, căci “Cine nu ştie, cine nu refuză/ Acest vid craniu şi-acest rîs etern!” (Paul Valery, Cimitirul marin). Moartea este pentru noi non-existenţa absolută, este ceva de negîndit, este neantul absolut, abolirea existenţei şi a fiinţei individuale, marea tăcere eternă: “Cum nu ştiu de unde vin, nu ştiu încotro mă îndrept. Ştiu numai că ieşind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”, spunea Pascal. Moartea este singura realitate, singura certitudine pe care omul o uită de cele mai multe ori, forţînd ideea nemuririi: “Tu, neagră nemurire poleită,/ Consolatoare-ngrozitor boită,/ Ce faci din orice moarte sîn matern,/ Minciună mîndră şi pioasă scuză!” (Cimitirul marin). Omul a născocit această idee de nemurire şi eternitate care a luat diverse forme şi s-a exprimat prin credinţe religioase şi idei filosofice: ideea învierii în trup, ideea reîncarnării, a nemuririi sufletelor, a palingenezei nu aparţin unor timpuri ancestrale; Spinoza spunea că “sufletul uman nu poate să piară în întregime ca trupul; rămîne ceva din el, ceva etern”, iar Jaspers credea că a filosofa înseamnă a inventa o idee care să dea sens la ceea ce nu are sens.

Eshatologiile marilor religii monoteiste vorbesc despre o viaţă eternă, dar ceea ce putem înţelege din legenda lui Hiram este că omul poate să-şi construiască viaţa, dacă mai întîi ia seamă la finitudinea vieţii şi la prezenţa morţii. Prin aceasta, paradoxal doar în aparenţă, moartea poate da sens vieţii. Sensul profund al vieţii poate fi găsit printr-o reflecţie, printr-o meditaţie asupra morţii. La aceasta trebuie să fi gîndit Montaigne, pe urmele lui Platon, cînd a scris: “A filosofa înseamnă a învăţa să mori. A învăţa să trăieşti şi a şti să mori sînt fără îndoială unul şi acelaşi gînd”. Moartea lui Hiram arată că tot ceea ce omul gîndeşte şi face, trebuie să fie gîndit şi trăit în lumina morţii, în sensul gîndului lui Malebranche: “moartea care ne închide ochii ne deschide spiritul”. Ucenicia vieţii şi a morţii sînt două faţete indisociabile ale unui adevăr căruia Hiram îi este deopotrivă martor şi semn, pentru că ne învaţă să trăim viaţa nu sub aspectul spaţiului şi al timpului, ci sub aspectul eternităţii, sub specie aeternitatis, cum spunea Spinoza. În anul 1814, Goethe scria poemul Nostalgie preafericită, în care ultimul catren este o trimitere evidentă la legenda lui Hiram. Aminteam că taina lui Hiram este legea devenirii lăuntrice. Poemul lui Goethe se încheie cu un vers care pentru mulţi a rămas straniu şi care încă dă de gîndit: “Mori şi devino!”

Fără îndoială nimeni nu poate gîndi moartea, nimeni nu poate gîndi eternitatea, dar putem gîndi plecînd de la moarte şi plecînd de la eternitate. La fel, nimeni nu poate spune cu certitudine că moartea este sfîrşitul, neantul absolut, noaptea totală, sau că moartea este adevărata lumină. Totul este de domeniul credinţei şi al speranţei. Moartea lui Hiram îl aşază pe francmason în prezenţa morţii ca element esenţial al condiţiei umane şi al unei posibile eternităţi. Dar legenda lui Hiram pune francmasonul în faţa problemei morţii celui drept, a omului drept condamnat de companionii decăzuţi. În faţa ambiţiei, vanităţii şi fanatismului, Hiram a ales să se supună Datoriei. Aceasta este lecţia morală pe care ne-o oferă Hiram în cel de-al treilea grad al francmasoneriei, lecţia Datoriei împlinite, pînă la sacrificiul ultim. Pentru unii, Datoria poate fi un simplu cuvînt, pentru alţii poate fi un cuvînt golit de înţeles, dar nu Datoria, această nobilă idee este cea care permite omului să se ridice deasupra lui însuşi? Prin desăvîrşirea datoriei sale, prin supunearea faţă de Legea morală omul atinge măreţia şi îşi găseşte dimensiunea metafizică.

Nu asta cerea Anderson în primul articol al Constituţiilor cînd proclama că francmasonul se va supune mai întîi legii morale? Prin actul său, Hiram alege datoria şi dreptatea. El stabileşte un ordin, un ordin al dreptăţii, un ordin al binelui, un ordin al spiritului. Acest ordin exterior este reflectarea unui ordin interior, cel pe care înţeleptul reuşeşte să-l instaureze în el însuşi. Astfel, cel de-al treilea grad, cel de maestru este realizarea şi desăvîrşirea primelor două grade ale francmasoneriei. Primele trei grade, ucenic, companion, maestru formează un tot şi prezintă o unitate. Ele sînt indisociabile şi complementare, şi fiecare în specificitatea sa ne descoperă un adevăr sau mai curînd ne pregăteşte să descoperim un adevăr, ne angajează pe drumul cunoaşterii.

Mai întîi aflăm ce putem şti despre lume, univers, cosmos, despre noi înşine; apoi ce trebuie să facem pentru a transforma, pentru a construi lumea, pentru a înălţa templul umanităţii, iar în cele din urmă ce ne este permis să sperăm. Prin această ultimă întrebare se depăşeşte şi planul naturii şi cel al omului însuşi pentru a accede la dimensiunea metafizică, la dimensiunea spirituală şi morală. Şi adevărurile sînt descoperite, dezvăluite în sînul unui ordin şi fiecare etapă a acestui parcurs este de neînlocuit. Într-o societate care îşi pierde cu uşurinţă reperele, care nesocoteşte Tradiţia şi transmiterea ei, nu ideea de ordin este cea care poate salva omul zilelor noastre? A regăsi, a menţine şi a transmite această idee de ordin masonic înseamnă a regăsi, a menţine şi a perpetua sensul şi adevărul francmasoneriei. Cînd spunem că Maestrul Hiram reînvie în fiecare din noi, nu spunem că trebuie să fim fideli memoriei sale, exemplului său, spiritului care l-a animat, adică spiritului însuşi al francmasoneriei? Nu aceasta trebuie să fie misiunea Maestrului Mason care vrea să rămînă fidel angajamentului său şi jurămîntului său?

Din antichitatea clasică grecească ni s-au transmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelor noastre încă mai au a zăbovi pentru a descifra noi înţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon este Symposion sau Banchetul, dialog etic despre iubire. Dialogul lui Platon dă curs discuţiilor între cîţiva bărbaţi: Socrate, Aristodem, Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofan invitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şi libaţiile care o însoţeau, invitaţii au ales să-şi petreacă ziua în convorbiri despre un subiect asupra căruia nimeni nu se oprise în cîntările închinate zeilor: Despre Eros. După rînduială, au luat pe rînd cuvîntul toţi participanţii la banchet, iar la urmă Socrate, cel care spusese că “dacă cei dintîi au să vorbească mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi”. N-a fost aşa, Socrate fiind rugat să spună un cuvînt despre Eros. Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros “firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare”, că prin Eros oamenii agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea – pentru toată vremea ce va să vină. Apoi Diotima vorbeşte despre creatorii în spirit, despre cele referitoare la gîndire şi la orice altă direcţie spirituală, despre poeţii care creează lucruri originale, despre tehnicienii numiţi genii inventive, despre întocmirea cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti; vorbeşte despre treptele iniţierii desăvîrşite, iar în final despre descoperirea Frumosului în sine: ” Încearcă acum, îi spuse Diotima lui Socrate, să-ţi ţii atenţia cît poţi mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încît s-ajungă a pătrunde misterele amorului pînă la această treaptă şi cine va contempla pe rînd şi exact obiecte frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui Eros, va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşe de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfîrşit, într-un punct frumoasă, într-altul urîtă; cîte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţe ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce rămîne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unitatea formei. Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva să o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi”. Ce îndemn mai frumos de a ne lepăda de zgura firii muritoare şi de a contempla frumuseţea cea limpede şi curată, decît acest fascinant discurs al Diotimei, străina din Mantineia, discurs ajuns la noi prin spusa lui Socrate?

După mai bine de o mie de ani de la dialogul platonician, cînd antichitatea ieşea de pe scena istoriei pentru a face loc zorilor unui nou ev, evul mediu, închis pe nedrept într-o temniţă din nordul Italiei, un cărturar, pe nume Boethius, scria una din marile opere ale omenirii- Mîngîierile filosofiei. Departe de strălucirea gloriei pe care o cunoscuse în toată splendoarea, aruncat în deznădejde şi umilinţă, Boethius scrie cu puţin timp înainte de a fi executat acest catehism al datoriei şi al sacrificiului. Îngîndurat de întorsătura pe care o luase viaţa sa, Boethius scrie: “Pe cînd depănam în tăcere aceste gînduri şi însemnam în scris tînguirea mea înlăcrimată, mi s-a arătat, stîndu-mi deasupra capului, o femeie distinsă la înfăţişare, cu ochii arzători şi cu priviri mai presus  de felul obişnuit al oamenilor, cu o culoare vie şi respirînd o nesecată vigoare. În mîna dreaptă purta o carte, iar în cea stîngă sceptrul. Cînd a văzut muzele poeziei stîndu-mi la căpătîi şi dictîndu-mi cuvinte potrivite cu lacrimile mele, cu priviri duşmănoase a strigat: Cine a îngăduit să se apropie de bolnav aceste curtezane de teatru, care nu numai că nu i-ar linişti durerile prin nici un remediu, dar chiar i le-ar mări mai mult cu veninuri dulci? Căci ele sînt cele care, cu spinii sterili ai pasiunilor, ucid rodul bogat al raţiunii şi minţile oamenilor le obişnuiesc cu boala. După ce s-au împrăştiat în acest chip norii tristeţii mele, am privit cu lăcomie cerul şi mi-am recăpătat simţurile ca să cunosc faţa lecuitoarei. Astfel, cînd mi-am îndreptat ochii spre ea şi am fixat-o cu privirea, am recunoscut pe doica mea, Filosofia.” Această Doamnă, care întruchipează Flosofia, va îndruma paşii lui Boethius pentru a părăsi starea de deznădejne în care fusese aruncat; mîngîierea Filosofiei nu este un îndemn la a plînge pe umărul celuilat, ci  este un îndemn de a fortifica, de a întări în sine toate resursele şi de a exercita toate virtuţile. Prin aceasta înţelepciunea este mîngîietoare.

Şirul ipostazelor feminine care au întruchipat virtuţi călăuzitoare este prea lung pentru a fi aici doar amintit. Ar fi de evocat figuri feminine care le-au fost călăuze şi inspiratoare celor care s-au revendicat din războinici, dar şi-au căutat şi găsit mîngîierea altundeva decît pe cîmpul de luptă. Să amintim doar lungul periplu pe mări al lui Ulise pentru a reveni în cele din urmă la Penelopa care îl aşteptase şi cînd Ulise fusese vrăjit de Calipso, şi cînd a zăbovit pe insula lui Circe, şi cînd, legat de catargul navei, rezistase ispititorului cîntec al sirenelor: “Ulise lăudate, vino-ncoace,/ Opreşte vasul să ne auzi cîntarea,/ Căci nu vîsli vrun om pe-aici cu vasul/ Vreodată fără să ne-audă glasul/ Ca mierea de plăcut din gura noastră./ Şi cum ne-aude oricine se desfată”. Dar Ulise ştia că adevărata înţelepciune era în Itaca, unde o lăsase pe Penelopa care continua să ţese la pînza comparată de înţelepţii antici cu adevărata înţelepciune. De la ea a plecat ca dintr-o patrie, spunea Eustathius, pentru a ajunge la Calipso şi trebuia să revină la ea, în afara căreia nu se afla adevărata înţelepciune.

În cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuni aprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decît atunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fost reprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardea focul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta la romani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile unei femei; o zeitate care nu reprezenta nici fecunditatea, nici puterea, ci ordinea, dar nu ordinea abstractă, ci ordinea morală. Era zeitatea căminului, cea care veghea asupra focului din vatra casei.

Se spune că doctrina, cunoaşterea ar fi atributele masculinului, în vreme misterul ar fi mai curînd un atribut al femininului. Mergînd pe acest fir, trebuie să acceptăm că femeia ar avea ca rol să vegheze asupra nevăzutului, să reamintească această prezenţă de neînlocuit a nevăzutului. Nu este nevoie de o  nouă Casandra care să ne prezică despre ceea ce este dincolo de vălul care ne separă de nevăzut. Să avem aşadar Forţa să trecem dincolo de văl şi vom întîlni Frumuseţea şi Înţelepciunea în toată splendoarea lor.

Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: “Oh, slujnico Italie! trist ospel/ şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,/ nu doamnă de provincii, ci bordel!” Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; “valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce încheie Antepurgatoriul, vestind Paradisul terestru, culmea Purgatoriului, şi pentru a întări similitudinea, Dante aşază ca paznici ai văii doi îngeri cu săbii de foc, aceştia luptîndu-se şi îndepărtînd Adversarul-şarpe”. În vîlceaua înflorită Dante adoarme, în vis apărîndu-i Lucia, cea care îl va conduce la poarta Purgatioriului: “văzui că-i poartă, şi că stau supt ea/ trei scări de trei colori deosebite,/ şi-avînd portar ce mut încă stătea.// Voi cei de jos,-aşa-ncepu a zice,-/ ce vreţi, şi cene-i cel ce v-a condus?/ Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!// Spre bine paşii ducă-vi-i nainte,-/ vorbi din nou acel gentil portar,-/ păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte”. Cele trei trepte sînt albă ca marmura, lustruită ca oglinda, prima, aspră şi arsă, a doua, compactă şi solidă, de culoarea sîngelui proaspăt, a treia. Cele trei trepte pot sugera trei trepte ale mărturisirii (pocăinţa, mărturisirea, mulţumirea) sau cele trei faze alchimice inversate. Îngerul le va deschide poarta cu două chei, una de aur, cealaltă de argint, indicîndu-le succesiunea misterelor, dar mai ales atrăgîndu-le atenţia să nu privească înapoi, să lase deoparte legăturile lumeşti, căci altfel vor fi respinşi din Purgatoriu.

Urmează cele şapte cercuri sau ocoluri în care cei doi călători întîlnesc relele morale ale lumii: trufia, invidia, mînia, trîndăvia, zgîrcenia şi risipa, lăcomia, desfrînarea. Depăşirea celor şapte cercuri îl apropie pe Dante de Paradisul terestru, apropiere vestită de cîteva semne: un arbore ciudat, avînd forma unui brad inversat, un arbore încovoiat de fructe şi provenind ca vlăstar din Arborele cunoaşterii binelui şi răului: “Din ram în ram, cum bradul se gurguie/ spre vîrf, acesta-n jos se-nrămura,/ ca nimeni, cred, în el să nu se suie”. Guénon spunea că la arborele inversat rădăcinile reprezintă principiul, iar ramurile manifestarea. Străbaterea celor şapte cercuri se încheie cu purificarea în foc: “Şi-apoi:-De-aici în sus, închis la deal vi-e pasul/ cît timp n-aţi ars în foc! Intraţi, şi-un cînt/ din foc venind vă va conduce pasul (…) Frîngîndu-mi mîinile spre cer aduse/ priveam în foc, imaginîndu-mi foarte/ văzute trupuri de-om de foc distruse (…) Şi sigur crede că-ntr-această pară/ a focului chiar mii de ani de-i sta/ nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară (…) Văzînd că stau tot ferm şi-nchis în mine,/- Atît-mi-a zis, puţin cu vorbe crude-/ e zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine”, Beatrice reprezentînd influenţa spirituală care permite depăşirea probei. Dante pătrunde în Paradisul terestru, descris ca o pădure divină, înmiresmată şi răsunînd de cîntecul păsărilor; ajuns pe celălalt mal al rîului Lete, ultimul obstacol care îl desparte de celălat tărîm, Dante va avea un alt ghid, pe Matelda, misiunea lui Vergiliu încheindu-se.

A treia carte din Divina Comedie este Paradisul, descrierea călătoriei cereşti, care debutează cu o descriere a ceea ce este indicibil: “Mărirea Celui care-atotpătrunde/ mişcînd întregul tot şi dînd splendoare/ mai mult’ aici şi mai puţin’ altunde!// În cerul cel mai plin de-a lui lucoare/ eu fui! Văzut-am stări, ce-a le descrie/ nu şiu, nu pot, cîţi au să le scoboare.” O primă etapă a călătoriei este cerul Lunii, acolo unde se află cei care şi-au călcat siliţi jurămintele; referindu-se la “viia rază”, Mircea Tămaş face o apropiere cu era masonică a Adevăratei Lumini, numărul ciclic 65 se scrie în cifre romane LXV, de unde LVX, Lux, Lumina divină. Al doilea cer este al lui Mercur unde lumina devine mai intensă datorită capacităţii lui Dante de a vedea limpede; aici sînt cei cei care au fost tentaţi prea mult de faima lumească, în detrimentul gloriei celeste. Al treilea cer este cel în care se află duhurile iubitoare, este cel care încheie seria cerurilor afectate de lumea pămîntească, de lumea contingentului. Trecînd de aceste trei cercuri, Dante se îndreaptă spre cerurile duhurilor perfecte, care sînt deasupra oricăror influenţe spirituale. Dante enumeră 12 înţelepţi, printre care Toma de Aquino, Albert cel Mare, Solomon, Dionisie Areopagitul, Boeţiu, sf. Dominic, sf. Francisc. Dante împreună cu Beatrice trec prin cîteva cercuri îndreptîndu-se către mijlocul cercului unde, într-o lumină orbitoare se arată Soarele spiritual, Isus, înconjurat de sufletele fericiţilor: “văzui-aşa ‘ntre mii de flăcărele/ nou soare-acum, şi-asemeni foc le da/ cum face-al nostru cu-ale noastre stele.// Prin viia lui lumină s’arata/ aşa de-aprins substanţa lucitoare/ în ochii mei că n’o putui răbda.” Dante se află acum în Empireu, acolo unde prin îmbăierea în fluviul Paradisului se transformă şi va putea zări trandafirul celest (“apoi spre-al rozei centru aureu”), pentru ca apoteoza să se poată împlini: eliberarea, identitatea supremă, vederea desăvîrşită, Lumina luminilor. “Vederea luminii, cum o descrie Dante, afirmă Mircea Tămaş, este desăvîrşirea iniţiatică, realizarea spirituală care, în isihasm, e o vedere negrăită a Tenebrelor supra-luminoase”. Este unirea cu Lumina adevărată, veşnică, neschimbătoare, netrecătoare: “spre veşnica lumin’ apoi cătară/ cum nu credeam să poat’un muritor/ să caute’n ea cu-aşa lumină clară (…) Lumină’n veci, ce-ntreci cu-o veşnicie/ umanul gînd (…) Înaltul vis se rupse aici de-odată;/ ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,/ asemeni roţii ce-i egal mişcată/ iubirea care mişcă sori şi stele”. Cu aceste versuri se încheie una din marile creaţii poetice ale universalităţii, care de secole stîrneşte deopotrivă admiraţie şi nedumerire, incitînd la noi interpretări ale viziunii danteşti asupra lumii.

Aceste rînduri nu şi-au propus decît o succintă privire asupra firului întîmplărilor pe care Dante le-a trăit în călătoriile sale prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care, pe urmele altor cititori, am văzut posibile etape ale unui parcurs iniţiatic. Este cu putinţă ca multe interpretări care au urmat această linie să fie influenţate de lecturi asupra tradiţiei iniţiatice, lecturi ale unor cărţi apărute cu precădere în secolul al XIX-lea, să fie de asemenea influenţate de afirmarea unor curente de gîndire, cum este rozicrucianismul, cu mult posterioare scrierii lui Dante, dar în care pot fi identificate unele elemente similare, dar este greu de susţinut că J.V. Andreae ar fi fost influenţat de poetul florentin. Că în scrierea lui Dante există un sens aparent şi un sens ascuns, este un fapt prea bine ştiut, la fel şi existenţa a patru nivele posibile de lectură şi de interpretare nu mai poate nimeni să o conteste. René Guénon vorbeste despre posibile apropieri între textul lui Dante şi scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene. Este posibil ca părinţii masoneriei speculative să fi introdus în ritualurile gradelor înalte elemente din Divina Comedie, unii cercetători detectînd astfel de influenţe în ritualul Cavalerului Crucii şi al Trandafirului sau în cel al Cavalerului Vulturului alb şi negru. Un interpret al lui Dante, Aroux îşi intitula cartea din 1939 incitant şi harzardant: Dante heretique, revolutionaire et socialiste; era un mod de a da curs întrebărilor dacă Dante era catolic sau albiginez, dacă era creştin sau păgîn, dacă în scrierea sa pot fi identificate elemente de revoltă faţă de papa Clement al V-lea şi faţă de regele Filip cel Frumos, cei care au suprimat Ordinul Cavalerilor Templieri.

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve: “Ţine de însăşi esenţa simbolismului iniţiatic să nu poată fi redus la formule mai mult sau mai puţin îngust sistematice, precum cele în care se complace filosofia profană; rolul simbolurilor este de a fi suportul concepţiilor ale căror posibilităţi de extensie sînt cu adevărat nelimitate, şi orice expresie nu este la rîndul ei decît simbol; prin urmare, trebuie rezervat întotdeauna un loc inexprimabilului, care este chiar, în ordinul metafizicii pure, cel mai important”.  René Guénon lansa o cale de cercetare, asupra desăvîrşirii iniţiatice, care este şi astăzi de urmat de cei care se aventurează pe urmele lui Dante în Infernul, Purgatoriul şi Paradisul lumii simbolurilor.

“Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!“

Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica.

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci “e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru a atinge nemurirea”.

Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Sînt primele două strofe din Divina Comedie, aici în traducerea lui George Coşbuc. Amintim că un cunoscut esoterolog român, Mircea A. Tămaş, într-un frumos studiu despre Dante apărut ca postfaţă la traducerea românească a cărţii lui Guenon Ezoterismul lui Dante, afirma că “Divina Comedie a lui Dante trebuie parcursă, măcar o dată în viaţă, în original. De aceea, vom ilustra prezentul studiu cu citatele în limba italiană, o limbă accesibilă cititorului român”…

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
Mi ritrovai per una selva oscura,
Chè la diritta via era smarrita.
Ah! quanto, a dir qual era, è cosa dura,
Questa selva selvaggia e aspre e forte,
Che, nel pensier, rinnova la paura!

În miezul vieţii Dante trebuie să facă o călătorie iniţiatică, drumul începînd într-o pădure întunecată simbol al relativităţii lumii, al vieţii profane, al nopţii ignoranţei, al fricii şi al tenebrelor. Drumul iniţiatic este unul plin de primejdii, încît doar cei cu inima curată şi avînd nobile idealuri pot să treacă dificilele probe. O primă încercare pentru Dante este întîlnirea cu fiara care-l împingea “acolo unde-orice lumină tace”, iar depăşirea obstacolului era de neconceput fără o călăuză:

Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om –am zis- te rog ai îndurare. (…)
Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.
Vezi fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mi înţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă.

Apariţia lui Vergiliu, în acel loc şi în acel moment, nu este întîmplătoare:

Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,
-mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară-
de vrei să scapi de locul ăst cumplit. (…)
Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcînd prin loc etern să treci.

Cufundat în ignoranţa simbolizată de pădurea întunecoasă, poetul are nevoie de o iniţiere autentică pentru a atinge centrul fiinţei, iar apoi vîrful muntelui: “este o mare iluzie a crede că, rătăcit în pădurea obscură, se poate de unul singur, fără un ataşament iniţiatic, să dobîndeşti Paradisul”, scrie Mircea Tămaş.

Ascensiunea către înălţimile sacre ale cunoaşterii este una anevoiasă; din văgăuna obscură pînă pe colina Purgatoriului, iar de acolo pînă în vîrful căreia se află Paradisul terestru se întinde lungul drum al iniţierii. O primă încercare este urcarea colinei, Dante fiind împiedicat de trei fiare, despre care s-a spus că ar reprezenta lăcomia, violenţa şi înşelăciunea, sau desfrîul, trufia şi lăcomia; dar ele pot fi şi embleme ale celor trei lumi pe care Dante trebuie să le asimileze, o sinteză a celor trei trepte iniţiatice, notează Mircea Tămaş. Rătăcit în pădurea sălbatică, singurul drum salvator pentru Dante este coborîrea în Infern, moartea iniţiatică urmată de o nouă naştere, în întregul proces eroul fiind îndrumat de o călăuză iniţiatică, Vergiliu, a cărui scriere Eneida este la rîndu-i o lucrare iniţiatică.

În urma lui Vergiliu, Dante îşi începe călătoria spre Infern “pe drumul aspru şi silvestru” trecînd poarta Infernului:

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m-a durut,
iubirea primă şi suprema minte.

Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a-ntrat.

Dincolo de această poartă a deznădejdii erau subteranele unde se aflau condamnaţii fără speranţă, nepăsătorii, cei care nu au ales nici o cale de urmat, “îngerii mişei / cari nici fideli Puterii creatoare, / dar nici rebeli n-au fost”. Dar încercările la care este supus cel ce ţinteşte Paradisul nu sînt decît la început. Luntraşul Caron încearcă să-l oprească pe Dante să treacă Aheronul, dar la intervenţia lui Vergiliu în favoarea călătorului aflat sub oblăduirea sa, Dante este trecut pe celălalt mal.

Urmează cele nouă cercuri ale Infernului; în primul -Limbul- Dante îi aşază pe înaintaşii din antichitate, care deşi localizaţi în Infern sînt luminaţi de un foc “ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare”, iar în jurul focului erau patru umbre: Homer, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan; în acelaşi cerc, plin de uimire dar şi de mîndrie, Dante îi întîlneşte pe Hector, Eneas, Cezar, Anaxagoras, Platon, Aristotel, Seneca, Orfeu, Avicenna, Ptolemeu, Hipocrat, Saladin, Euclid. Al doilea cerc îl are ca păzitor pe judecătorul Minos (“Grozav aici stă Minos şi rînjeşte, / judeţ el ţine-acolea-n poartă stînd / şi-azvîrle-n Iad precum se-ncolăceşte”), iar în cerc Dante plasează îndrăgostiţii care au păcătuit în dragoste. Al treilea cerc este păzit de Cerber (“Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată, / cîineşte latr-aici la ticăloşii / plouaţi etern, trei guri căscînd deodată”), în el aflîndu-se lacomii. În al patrulea cerc, păzit de Pluto, se aflau două cete într-o veşnică dispută: avarii şi risipitorii. Al cincilea cerc este cel al izvorului şi al mlaştinei fetide a Stixului (“Pe cînd pluteam pe-a morţii baltă mare, / ieşi murdar-o umbră-n faţa mea: – Tu cine esti de vii avînd suflare? / – Eu vin -am zis- dar nu voi rămînea”). Al şaselea cerc este al ereticilor, Dante fiind condus în faţa cetăţii Dite, inima împietrită a omului ignorant; “cetatea Dite reprezintă o etapă majoră a călătoriei infernale, desemnînd atingerea unui alt nivel al fiinţei, unde sînt răscolite puternice reacţiuni psihice, puteri tenebroase, simbolizate prin demonii ce se împotrivesc pătrunderii în cetate a drumeţilor”, notează Mircea Tămaş. În cetatea Dite se petrece un moment de cumpănă în care însuşi Vergiliu se dovedeşte neputincios, ceea ce duce la reapariţia fricii şi neîncrederii în sufletul lui Dante, la periclitarea procesului iniţiatic, cele trei Furii încercînd să-l întoarcă pe Dante din drum, dar în cele din urmă Dante care “nu priveşte înapoi”, Vergiliu care îi acoperă ochii ferindu-l de Meduză, şi solul divin care coboară influenţa spirituală înving Furiile şi dracii. Cercul al şaptelea este păzit de Minotaur şi este al mînioşilor, al sinucigaşilor şi al risipitorilor, al violenţilor împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, împotriva artei, cercul fiind compus din trei brîuri. În cercul al optulea forţele malefice încearcă o ultimă împotrivire prin înşelătorie, călăuze mincinoase, ipocrizie, în cele zece bolgii Dante asistînd la încercări care-l puneau în dificultate pînă şi pe Vergiliu. Ultimul cerc al Infernului aduce o nouă “cădere” a lui Dante urmată de cîteva încercări: puţul Giganţilor, întîlnirea uriaşilor, trecerea prin interiorul unei stînci către o peşteră. (va urma)

Pentru că ce povestim noi nu sînt amănunte,
Fiind noi ai Crucii Rose fraţi:
Avem masonicul cuvînt şi viziune,
Noi lucruri viitoare putem întocmai povesti.

Primele cercetări asupra influenţelor şi posibelelor filiaţii apar în Germania secolului al XVIII-lea şi au fost expuse de J.G.Buhle şi au fost reluate în Anglia de Thomas de Quincey: “Cititorul va găsi că toate misterele francmasoneriei, aşa cum există pretutindeni în lume, după trecerea a mai bine de două secole, se află aici (adică în cartea lui Buhle-n.n.) pe deplin lămurite. Lucrurile au plecat de la o farsă jucată de un tînăr extrem de talentat, pe la începutul secolului al XVII-lea, dar pentru un scop mai elevat decît urmăresc, de obicei, farsele”. Evident tînărul talentat nu era altcineva decît Johann Valentin Andreae, iar farsa era relatarea despre Fraternitatea Rosicruciană, pe care Buhle o socoteşte ca fiind la originea masoneriei speculative. Thomas de Quincey era convins că atunci cînd a fost transplantat în Anglia, rosicrucianismul a devenit francmasonerie, afirmînd că “francmasoneria nu este nici mai mult, nici mai puţin decît un rosicrucianism modificat de cei care l-au strămutat în Anglia”.

De Quincey considera că Robert Fludd era răspunzător pentru transplantarea rosicrucianismului în Anglia şi pentru transformările ulterioare. Fără a-i împărtăşi ideile întrutotul, Frances Yeats reţine ca deschizătoare de noi orizonturi pentru istoria ideilor contactele dintre Germania şi Anglia şi transplantul curentelor de gîndire între cele două ţări. Se ştie că doi dintre primii “acceptaţi”, Robert Moray şi Elias Ashmole erau adepţi al rosicrucianismului. Cu rezerva specifică istoricului care îşi conturează discursul după fapte şi dovezi istorice şi documentare, evitînd capcana legendelor, Frances Yeats este tranşantă:”fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mişcarea rosicruciană!” Roland Edighoffer, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului rosicrucian, scria: “Acţiunea spirituală, socială şi culturală a lui Andreae arată că mitul rosicrucian nu era nici un simplu exerciţiu literar, nici un ludibrium, cum l-a calificat apoi autorul, din motive diplomatice. El este, în fapt, o expresie deosebit de reuşită a eforturilor desfăşurate de Andreae pentru a se opune secularizării culturii. Atît în domeniul vieţii individuale, cît şi în organizarea societăţii şi în cercetarea ştiinţifică, regenerarea, trăită simbolic în procesul unei alchimii spirituale, îi apărea ca fiind cheia salvării omului şi a întregii creaţii”. Aproape că face unanimitate ideea că suprema întruchipare a mitului rosicrucian în masoneria speculativă o reprezintă gradul al 18-lea: Cavaler al crucii şi al trandafirului, cavaler al vulturului şi al pelicanului şi al ordinului lui Heredom, din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. La vremea constituirii sale, gradul a l8-lea era considerat nec plus ultra în masoneria gradelor înalte.

Simbolismul gradului de Cavaler al crucii şi al trandafirului nu s-a schimbat de la creearea sa, dar există unele diferenţe de nuanţe  în funcţie de obedienţa în care este practicat. Cele mai multe Supreme Consilii îi dau un sens apropiat de creştinism şi văd în simbolul trandafirului pe cruce una dintre reprezentările patimilor lui Isus, în vreme ce altele, invocînd evitarea oricărui dogmatism şi respectarea libertăţii de opinie, merg către o laicizare a ritualului şi văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseţii, a iubirii. Revenim la întrebarea lui Goethe: “Aşadar, cine a împletit trandafirul cu crucea?” Alături de cerc, centru şi pătrat, crucea este unul din cele patru simboluri fundamentale, fiind, prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol. În opinia lui G. De Champeaux şi S. Sterckx “crucea are, în consecinţă, o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întîlnesc cerul şi pămîntul. În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile, este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa permanentă, aducere laolaltă a universului, şi comunicare între pămîn şi cer, de sus în jos şi din jos în sus”. Simbol abstract din antichitatea cea mai îndepărtată şi pe o arie geografică extinsă, crucea a căpătat noi valenţe în tradiţia creştină, condensînd în această imagine patimile şi mîntuirea lui Isus, Chiril al Ierusalimului arătînd că “Dumnezeu Şi-a desfăşurat mîinile pe cruce spre a îmbrăţişa marginile lumii întregi şi, de aceea, muntele Golgota este creştetul lumii”. Crucea este însă şi simbolul slavei veşnice, pe care o evocă Dante în Paradisul:

Căci sus străfulgera Cristos
şi pilde n-am să-i dovedesc prin ele-
Dar cei ce-şi poartă crucea-ntru-Cristos
mă vor ierta că-mi scap din mîini unealta,
cînd fi-vor să-l zărească pe Cristos.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului crucii şi al trandafirului este trandafirul, floare ale cărei origini antichitatea le leagă de moartea lui Adonis, ale cărei picături de sînge au dat naştere trandafirilor roşii. De atunci, trandafirii au devenit simbol al iubirii care învinge moartea şi al renaşterii. Referindu-se la metamorfozele eroului din Măgarul de aur, Hans Biedermann observă că “în procesul de iniţiere psihică ce ne este descris aici, după moartea şi “coborîrea în infern” care urmează, trandafirul este marca renaşterii spirituale sub auspiciile iubirii divine – dar a unei divinităţi carea apare sub aspectul său feminin (…). De asemenea, nu trebuie să surprindă că creştinismul avea să reia această temă a trandafirului pentru a-l dedica Fecioarei Maria”. În simbolistica creştină trandafirul roşu va reprezenta sîngele lui Isus care a curs de pe cruce. Întrucît cu rosicrucianismul iniţial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Charbonneau-Lassay semnala existenţa unui tipar de ostie pe care se poate vedea cum sîngele ce picură din rănile Mîntuitorului se transformă în trandafiri; nu trebuie omis faptul că se fac apropieri între forma trandafirului şi potir, şi implicit Graalul în care a curs sîngele lui Isus. Un simbol al suferinţei tragice şi al morţii (crucea) devine prin cele patru braţe îndreptate în cele patru zări – emblema nesfîrşitului, se uneşte cu un simbol al regenerării, al purităţii, al cunoaşterii şi iniţierii (trandafirul); ceea ce este fragil este legat de ceea ce este nemuritor, “trandafirul pe cruce este o picătură de sînge care renaşte”, spunea Jean Pierre Bayard.

Un simbol major al Cavalerului crucii şi al trandafirului este pelicanul, unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanităţii. Una dintre cele mai răspîndite credinţe despre pelican este aceea că îşi ucide puii şi îi învie , stropindu-i cu propriul sînge. Pelicanul este, în mod explicit, simbol al patimilor, de aceea îl găsim în numeroase invocări în litaniile medievale: “Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului în imnul Adorati pentru oficierea sfîntului sacrament:

Evlaviosule Pelican, Doamne Isuse,
Curăţă-mi necurăţenia cu sîngele tău,
Din care o picătură ar mîntui
Lumea întreagă de toate păcatele

Acelaşi simbolism şi la Angelus Silesius: “Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sîngele său şi cu apa din inima sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.

Într-o relatare a legendei Cavalerului crucii şi al trandafirului, în care vede o transpunere a patimilor Mîntuitorului, Paul Naudon arată că “după reconstrucţia Templului, masonii şi-au neglijat lucrările. Ei au abandonat preţiosul edificiu pe care l-au înălţat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd Triumful şi ridicînd, prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existenţă nu ar fi depins de acţiunea oamenilor şi care ar fi existat pentru veşnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a Edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea Templului şi pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălţată în vîrful unui munte, se va înălţa la ceruri prin trei echere, trei triunghiuri şi trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbuşite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul fusese pierdut, din piatra cubică se prelingeau sînge şi apă. De menţionat că atmosfera descrisă de Paul Naudon, privind distrugerea templului şi abandonarea lucrărilor, prezentă în ritualul Cavalerului crucii şi al trandafirului este asemănătoare climatului pe care îl exprimă evangheliştii în relatările despre moartea lui Isus: “Şi iată, catapeteasma templului s-a sfîşiat în două, de sus pînă jos, şi pămîntul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51).

Cînd Cavaleri ai Orientului şi ai Occidentului doresc să primească iniţierea şi să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata, conducătorul capitolului, le răspunde astfel: “voi ne găsiţi îndureraţi, într-o stare de deznădejde şi de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul, semănînd dezordinea şi doliul. Forţa domneşte pretutindeni şi este suverană absolută. Cuvîntul, odinioară atît de puternic, nu mai este în stare să-i convingă pe oameni. Ei au devenit nişte rebeli ai raţiunii, ai justiţiei şi ai adevărului. Ei nu mai ascultă decît vocea faptelor şi a pornirilor josnice. În atmosfera aceasta de cataclism al inteligenţei, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu se mai recunosc, uneltele sînt împrăştiate, lumina ce alunga întunericul s-a stins, cuvîntul s-a pierdut”. Într-un templu drapat în negru, trimitere evidentă la atotputernicia întunericului ce stăpîneşte o lume în care steaua arzătoare a adevărului este eclipsată, dar trimitere şi la prima fază a operei alchimice, nigredo, Athirsata îi îndeamnă pe candidaţi să pornească în căutarea Cuvîntului pierdut. Pentru aflarea acestuia, candidaţii vor călători în întuneric timp de trei zile, cifră simbolică, adevărata vîrstă a Cavlerului Rosa-Cruce fiind de 33 de ani; aceste călătorii sînt o trimitere la pelerinajele atît de răspîndite în lumea creştină medievală. De cele mai multe ori, experienţele pelerinilor nu descriu o geografie terestră, ci o geografie cerească, un “mundus imaginalis”, o lume proprie sufletului unde se produce teofania; este înainte de toate un pelerinaj interior. Avînd asupra sa un toiag, asemenea păstorului care îşi conduce turma, pe parcursul peregrinărilor sale simbolice, candidatul descoperă trei coloane pe care sînt înscrise cele trei virtuţi teologale: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, speranţa, caritatea” (I Corinteni 13, 13).

Întrucît cuvîntul nu a fost găsit, iar cele trei constelaţii ale Credinţei, Speranţei şi Caritate au dispărut, întunericul fiind biruitor, Cavalerul Orientului şi al Occidentului, acoperit cu o pînză de sac, semn al umilinţei, porneşte din nou în căutarea Cuvîntului pierdut. În timpul acestei noi călătorii simbolice, templul este decorat în roşu, trimitere la încheierea operei alchimice, rubedo. “Cuvîntul regăsit este noua tetragramă I.N.R.I., semnificînd că legea cea nouă, cea a lui Isus, a înlocuit-o pe cea veche, că vechea dreptate biblică este de acum depăşită şi sublimată de iubire”, afirmă Fernand Kessis. După ce piatra cubică, udată cu sînge şi cu apă, se preschimbă în trandafir, este prezentată semnificaţia cristică şi alchimică a acronimului I.N.R.I. : Isus din Nazaret Regele Iudeilor, sau Igne Natura Renovatur Integra.

Simbolismul acestui grad a stîrnit numeroase controverse care sînt departe de se fi stins. Să amintim că în vremurile noastre, teologul dominican Jerome Rousse Lacordaire consideră că ritualurile “arată că este vorba de un grad de inspiraţie net creştină: locurile simbolice sînt Calvarul şi mormîntul lui Isus; cuvîntul este pierdut la moartea lui Isus, şi lucrările au ca vocaţie să îl regăsească la capătul unei călătorii simbolice în timpul căreia candidatul este ghidat de credinţă, speranţă şi caritate, care sînt coloanele Legii noi”. Teologul dominican nu pregetă să vadă în ritualul Cavlerului crucii şi al trandafirului o imitatio Christi passionis.

Rosa- Cruce! De aproape patru veacuri face obiectul cercetărilor serioase şi a publicităţii nemăsurate, atrage atenţia gînditorilor gravi, alimentează credulitatea populară, suscită curiozitatea erudiţilor. Rosicrucianismul – pansofie, alchimie, proiect de reformă – a fost pentru esoterismul veacului al XVII-lea, ceea ce a fost cabala creştină pentru esoterismul veacului precedent. Avîntul cu care s-a răspîndit rosicrucianismul, ca şi resurgenţa din zilele noastre arată odată în plus că Trandafirul şi Crucea nu şi-au pierdut din puterea sugestivă, că există o latenţă rosicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puţin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este cu putinţă ca răspunsurile pe care le aşteptă să fie înscrise în filigran în mesajul primilor rosicrucieni.

Una din recentele apariţii -Aspects du sacré…- este o confirmare a celor scrise mai sus. Acest număr se deschide cu interviul cu un … deschizător de drumuri – Jean Staune, el însuşi avînd totdeauna probleme cu propria prezentare, demersul său fiind acela de a scăpa oricărei standardizări, activitatea sa situîndu-se la intersecţia mai multor domenii: filosofie, teologie, ştiinţe, management; un dialog alert despre lumea de astăzi, despre iniţiere (rezervată unui număr restrîns de oameni!), despre spiritualitate, despre tradiţie. Rubrica “Arcul Regal” cuprinde articole de Jean Solis (despre geografia Arcului Regal, despre modelele american, englez şi scoţian), de Jean-Marie Marcireu (despre mitul Templului de la Ierusalim), de Willy Endress (despre alianţele biblice prezente în ritualurile gradelor capitulare). Michel Jaccard face cîteva consideraţii asupra fundamentelor ideologice şi filosofice în ritul francez, în vreme ce Fabien Bertrand, pornind de la un text al lui Michel Maffesoli, ne introduce în tainele unui simbol deseori amintit: călătoria, văzută ca dorinţă de evadare, de dezrădăcinare, de “vagabondaj” ca arhetip al unei forme de rezistenţă. Referindu-se la călătoriile candidatului, Fabien Bertrand aminteşte că acesta este confruntat cu necunoscutul, cu nesigurul şi că nu are de ales decît dezvăţul, pentru a învăţa altceva: “Este vorba de o naştere în sînul unui sistem de norme şi de valori nou pentru el şi pe care trebuie să-l interiorizeze. Călătoriile par să fie potrivite pentru realizarea acestui proiect de aculturare întrucît candidatul este deopotrivă actor şi voluntar. Demersul capătă aici întregul său sens: a călători înseamnă  a te deschide către alţii şi către lume. Sigur, candidatul pare a călători singur şi totuşi parcursul său se desfăşoară în mijlocul Lojii, el este înconjurat de toţi Fraţii şi aceştia participă la buna derulare a călătoriilor”. Louis Benedetti caută să descifreze pentru ce “părinţii masoneriei” au ales ca personaj central al mitului fondator pe Hiram, un personaj biblic secundar.

Dosarul  Aspects du sacré... cuprinde patru studii; Bertrand Vergely abordează dificila problemă a raporturilor între sacru şi filosofie, şi caută să explice motivele contradicţiei între sacru ca trimitere la religia primitivă şi sacrul care ne face să gîndim la sentimentul religios cel mai înalt. Textul lui Vergely se încheie cu un îndemn la meditaţie: “Sacrul este dificil de gîndit pentru că sacrul este un secret. Acest secret este lumina lumii, marele secret al lumii. Sacrul este dificil de gîndit pentru că ne dăm osteneala să reintrăm în secret. Dar o dată ce am reintrat în secret, secretul ne apără şi ne protejează. Noi care avem misiunea de a gîndi în cetate, noi trebuie să-i învăţăm pe oameni frumuseţea secretului”. Christan Charrière-Bournazel se întreabă dacă dreptul şi justiţia mai sînt valori sacre, făcînd o frumoasă incursiune asupra statutului persoanei umane. “Cahiers Villard de Honnecourt” este o publicaţie deschisă schimbului de idei la care sînt chemaţi, ca la un festin spiritual, toţi cei care pot aduce cu ei gînduri care pot genera dezbateri, pot îndemna la meditaţie, încît nimeni nu trebuie să fie surprins că unul din texte este semnat (la origine a fost o conferinţă publică) de scriitoarea Jacqueline Kelen şi se referă la rolul femeii în sfera sacrului, evocînd cîteva femei care au avut un rol eminent pe plan spiritual. Remarcăm frumosul portret al Diotimei din Banchetul lui Platon, o prezenţă esenţială pentru a vorbi despre iubire care nu este în mod simplu o relaţie umană, sau ceva ce ţine de emoţional, ci despre iubirea care este “această scînteie care poate deveni iluminare”; pagini admirabile despre femeia filosofie descrisă de Boethius, despre femeia din Evul Mediu, despre viziunea lui Ibn’Arabi şi Dante despre femei şi despre iubire. Să reţinem concluzia scriitoarei: “Misterul este fără îndoială mai legat de femeie, cunoaşterea sau doctrina de bărbat. Se pare, în adevăr, că femeia să fi avut ca rol particular de a veghea asupra nevăzutului sau de a reaminti fără încetare această prezenţă indispensabilă a nevăzutului”. Ultimul text din aceast dosar despre sacru este o pledoarie a lui Jean-Marie Pelt pentru a redescoperi Natura, căci sacrul indică interdicţiile şi ataşamentele fundamentale ale existenţei umane, iar lumea modernă a desconsiderat natura, şi efectele nu au întîrziat să apară.

Numărul care i-a urmat celui prezentat mai sus nu a fost mai puţin dens şi interesant. În deschidere, filosoful Bertrand Vergely răspunde întrebărilor lui Jean Pigeot despre credinţă, filosofie, cunoaştere, iniţiere; reţinem din răspunsurile sale: “Problema cea mai importantă în lume este ignoranţa. Viitorul nu este sumbru decît atunci cînd ignoranţa noastră este mare. A cunoaşte, înseamnă a înţelege că toate aspectele omului trebuie să fie recunoscute. Am credinţa pentru că, în mod fundamental, cred că omul este chemat la a fi şi nu la neant. Forţa de viaţă care este în el şi care vine de la Dumnezeu nu îl va lăsa să cadă. Ateismul nu poate răspunde setei de infinit care este în om”. În cadrul rubricii “L’Arche Royale”, Jean-Pierre Rollet se ocupă de Arca Regală ca de un sistem care poate fi trăit ca o cale practică care se degajă din trăirea individuală a ritualului; Edmond Mazet scrie despre sursele biblice (Cartea lui Ezdra şi Cartea lui Neemia) ale Arcei Regale, cu trimiteri la reconstrucţia Templului de la Ierusalim, subiect pe care îl găsim în gradele capitulare ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Alain Juillet semnează un amplu şi documentat studiu despre sursele alchimice ale Ritualului de iniţiere; după un scurt istoric din vremurile antice pînă în zorii lumii moderne şi descrierea procedeelor alchimice, Alain Juillet prezintă cele patru călătorii ale profanului prin prisma celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc), la capătul întregului proces iniţiatic ucenicul întrevăzînd fructul uniunii omului cu divinitatea, asemănîndu-se cu alchimistul care în laboratorul său înţelege că reuşita fuziunii operative şi speculative a macrocosmosului şi a microcosmosului îi va dezvălui un simbol al puterii universale: apariţia unei lumini vii. Bertrand Heyraud continuă foiletonul despre istoria gîndirii oamenilor şi zeilor, cu episodul despre Tigru şi Eufrat.

În acest număr, dosarul este consacrat Alchimiei. Căutarea pietrei filosofale este în centrul preocupărilor alchimiei, şi face obiectul studiului lui Christian Montésinos, prilej de a evoca alchimia aşa cum apare în texte mai vechi, dar şi căutările unor alchimişti cum ar fi Lascaris, Contele de Saint-Germain, Bernard de Treves sau Saint Vincent de Paul. Tabla de Smarald, unul din textele cel mai des citate în scrierile alchimice şi prilejuieşte lui Robert Hiriart şi Marc Bert cîteva consideraţii despre perenitatea textului ale cărui reverberaţii le găsim în Manifestul suprarealismului sau în scrierile lui Carl Gustav Jung, dar şi despre căutarea masonului care este asociată cu o transformare spirituală. Jean-Luc Austin este autorul unui studiu în care tratează alchimia şi francmasoneria şi raporturile lor în procesul de iniţiere, subiect aparent paradoxal, afirmă autorul, căci alchimia nu-şi propune să iniţieze în cadrul unui grup, ci urmăreşte transmutaţia materiei; studiul, întemeiat pe lecturi alchimice şi filosofice, detectează însă convergenţele între procesele alchimice şi Iniţiere, între regresia materiei la stadiul de haos pentru a ajunge prin mutaţii succesive la piatra filosofală roşie, culoarea focului divin, şi evoluţia masonului, de la profanul cufundat în tenebrele cabinetului de reflecţie la albul şorţurilor ucenicilor şi calfelor, şi la roşul şorţurilor maeştrilor, în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Un tratat despre locul şi forma apei şi a pămîntului, apaţinînd lui Dante, considerat cel puţin ciudat în ansamblul operei danteşti, este subiectul studiului filosofului Bruno Pinchard. Autorul se întreabă dacă Dante nu a găsit nimic mai bun de făcut decît să revină la proceduri de dispută scolastică pentru a  apăra o ortodoxie aristotelică într-o vreme cînd apăreau noi teorii? Lectura atentă a lucrării ne aşază în faţa unui veritabil manifest al esoterismului în care găsim ecourile alchimice ale pămîntului şi apei, înălţatea pămîntului deasupra mării, ecouri ale versurilor din Divina Comedie: “A pleca pe pămînt, în proba exilului, sau în cer în căutarea Beatricei, înseamnă în fond aceeaşi călătorie, căci este întotdeauna o călătorie în capacitatea unei materii de a primi o formă şi în capacitatea sufletului uman de a exprima lumina divină. Înaltul este ca şi josul şi josul ca înaltul, diferenţa nu este în înălţime, ci în complexitatea relaţiilor pe care le putem descifra în fiecare bucată a universului. Dante lasă acest labirint în urma lui pentru fraţii săi în călătoriile subterane şi cereşti”.

Decorul lui K. F. Schinkel pentru Flautul Fermecat (Mozart)

Frances A. Yeats, cunoscută exegetă a rosicrucianismului, avansează ideea că rosicrucianismul ar fi avut obîrşie britanică datorată ideilor reformatoare ale lui John Dee, autorul Monadei hieroglifice; comparînd proiectul de reformă al lui John Dee cu cel iniţiat de J.V. Andreae, Frances A. Yeats afirmă că “nu poate încăpea îndoială că mişcarea care se întrezăreşte în cele trei publicaţii rosicruciene este una care îşi are originea ultimă în concepţiile lui John Dee.”

O nouă perioadă înfloritoare a rosicrucianismului este în secolul al XVIII-lea, un prim semn fiind apariţia, în 1714, a unui tratat de alchimie, Adevărata şi perfecta preparare a Pietrei Filosofale de cătrte Fraternitatea Ordinului Rosa-Crucii de Aur, semnat de Sinceratus Renatus, pseudonim al pastorului silezian Samuel Richter. Accentul pus pe alchimie constituie diferenţa majoră între noul rosicrucianism şi cel originar  care punea accentul pe proiectele de reformă socială, intelectuală şi religioasă. Tratatul publicat la Breslau acordă un loc esenţial “practicilor de laborator”, ceea ce va conferi originalitatea profundă a Rosa-Cruce de Aur. Silezia era la acea vreme un vechi şi bogat creuzet al tradiţiei mistice marcate de influenţele lui Jacob Bohme, de poetul mistic Angelus Silesus şi de curentul pietist căruia îi aparţinea şi Sinceratus Renatus/Samuel Richter, curent foarte apropiat de primul rosicrucianism. Pietiştii şi rosicrucienii aveau în comun voinţa de a redescoperi un creştinism mai pur mai autentic, punînd accent pe sentiment, pe virtutea personală şi pe relaţia directă cu Dumnezeu: “Noi care sîntem reuniţi în numele lui Isus Cristos, Mîntuitorul nostru, în această congregaţie binecuvîntată de Crucea de aur îl rugăm în deplină supunere pe Dumnezeul viu, inefabil şi atotputernic, care trăieşte dintotdeauna, ca în bunătatea sa şi îndurarea sa infinite şi de asemenea cu mîna sa atotputernică să deschidă fraţilor noştri ochii înţelepciunii şi ai raţiunii şi ca El să binevoiască să le confere tăcerea şi reculegerea, pentru ca niciodată şi oricare ar fi circumstanţele ei să nu arate celorlalţi care nu sînt apropiaţii noştri fapte ale congregaţiei sau secrete secretelor”, se spunea într-o rugăciune rostită frecvent de primii adepţi ai Rosa-Cruce de Aur. Christian Mac Intosh subliniază existenţa unei coloraturi gnostice venind dinspre alchimie, dar şi de la scriitori precum Bohme, ceea ce-l îndreptăţeşte să afirme că “pietismul, alchimia şi rosicrucianismul originar inteferează în contextul redactării cărţii lui Samuel Richter, alias Sinceratus Renatus, pentru a da naştere mişcării Rosa-Cruce de Aur”.

Emblema Colegiului Invizbil

La mijlocul veacului al XVIII-lea rosicrucianismul era în plină expansiune; în 1757, apare la Frankfurt o Societas Rosae Crucis, în 1761 ia naştere la Praga loja Trandafirul Negru, cercuri similare luînd naştere la Regensburg, Viena, Munchen, Stuttgart, Augsburg, Leipzig, membrii acestor cercuri înscriindu-se într-un virulent curent ostil Iluminismului, înainte de a se apropia de Stricta Observaţă (Respectare) germană căreia este posibil să-i fi inspirat noţiunea de Superiori Necunoscuţi, un gen de colegiu ocult deţinător al cunoaşterii, şi de Cavalerii binefăcători ai Sfintei Cetăţi. Alchimia revendicată de Rosa-Cruce de Aur se prezintă ca o magie spirituală sprijinită pe cosmogonie/cosmologie teosofică, întreaga doctrină propunîndu-şi să facă să ţîşnească forţele ascunse ale naturii, să facă să strălucească lumina sa, care a fost adînc îngropată de fatalitate, şi, pe această cale, să procure o lumină interioară fiecărui frate prin care el va putea să-l vadă pe Dumnezeu invizibil şi să devină mai apropiat de el cu sursa originală a luminii, se scria într-un text anonim din 1788. Se regăseau în acea lucrare tema gnostică a luminii, scînteia divină prizonieră a lumii materiei, viziunea unei divinităţi fără vlagă. Alchimia apare astfel ca maniera simbolică şi practică în măsură să asigure adepţilor progresul spiritual pentru a se apropia de idealul prefigurat de scrierile rosicrucianismului iniţial: reformatio divini et humani.

Simbol rosicrucian

Anul 1777 marchează apariţia unui nou sistem rosicrucian; loja Trei Globuri de la Berlin, avîndu-l ca Mare Maestru pe ducele Frederich August de Brunswick, a reformulat ritualurile şi a creat Rosa-Cruce de Aur de Vechi Sistem, în care se regăseau influenţe din scrierile lui Michael Maier, Henricus Khunrath, Georg Welling. Ca şi în cazul Rosa-Cruce de Aur, noua organizaţie se pretindea păstrătoarea secretelor lui Moise, Solomon şi Hermes, afirma că subzistase în Palestina pînă la eşecul cruciadelor, cînd fraţii s-au răspîndit în lume, iar trei dintre ei au fondat în Scoţia un noviciat în care avea să fie admis celebrul Raymundus Lullus, inspirator al curentului hermetico-cabalistic în Renaştere şi al Marii Arte- arta memoriei care pe planurile intelectului, memoriei şi voinţei angajează o totalitate ontologică. Gradele înalte ale ordinului fuseseră ocupate de membrii ai caselor de York şi Lancaster, “în timp ce blazonul lor era dat de denumirea modernă de Rosa-Cruce. Aceştia se considerau elita masoneriei, deţinătoarea adevăratei Lumini, de la care ceilalţi membri, numiţi de ei Fraţi de biserică, nu primeau decît reflectarea”, notează Roland Edighoffer. Învăţătura dată în cadrul fiecăruia din cele nouă grade cuprindea o iniţiere progresivă în alchimie şi cabală. Unui specialist în rosicrucianism unanim recunoscut aşa cum este Roland Edighoffer, nu putea să-i scape amestecul de spiritualitate autentică, ambiţie şi impostură care şi-a făcut loc în noul ordin. Astfel, alături de personalităţi precum F. J. W. Schroder, bun cunoscător al hermetismului, sau Christoph Oetinger, celebrul pietist şvab, discipol al lui Bohme, s-au afirmat şi doi susţinători controversaţi: von Bischoffswerder şi J. C. Worllner. Aceştia din urmă vor aduce şi declinul ordinului, Conventul de la Wilhelmsbad din 1782 consfinţind predominanţa Cavalerilor Binefăcători ai Cetăţii Sfinte, ordin al lyonezului Jean-Baptiste Willermoz, şi importanţa doctrinei Cohen a lui Martines de Pasqually.

Rosicrucianismul iniţial a avut o fastă înrîurire asupra unor personalităţi cum ar fi marele duce Carol-August de Weimar, Herder, Knebel sau Goethe, care au zăbovit asupra romanului lui Johann Valentin Andreae, Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz, apreciind că misterioasa operă are nevoie să fie ştearsă de praf, să nu cadă pradă uitării. Într-un studiu despre Mozart şi Rosa-Cruce, Roland Edighoffer constată că în Flautul fermecat, Pamina şi Papageno interpretează un duo care rezonează ca un ecou cu cantata despre iubire din Nunta chimică. Cele trei temple închinate Înţelepciunii, Raţiunii şi Naturii, ca şi probele la care sînt supuşi Tamino şi Papageno (îndepărtarea profanilor, proba tăcerii, purificarea prin foc, apă, aer şi pămînt, învingerea chinurilor morţii răscumpărătoare) au corespondent în experienţele trăite de Christian Rosencreutz. Acelaşi exegat francez identifică în opera mozartiană fazele operei alchimice (nigredo, albedo şi rubedo), simbolica alchimică fiind completată de aurul şi argintul filosofice reprezentate ca sorele şi luna. “Flautul fermecat se situează în tradiţia alchimică şi rosicruciană, albul şi roşu, argintul şi aurul, Luna şi Soarele, Regina şi Regele, Pamino şi Tamino pot, datorită transmutării purificatoare şi prin virtutea sunetului divin al flautului să celebreze nunţile lor în Creaţia în sfîrşit reconciliată, reintegrată în sfîrşit în starea sa edenică”, observă Roland Edighoffer. Prezenţa unor elemente efgiptene poate fi pusă în legătură cu apariţia în epocă a riturilor masonice egiptene ale rosicrucianismului, aşa cum afirmase Michael Maier.

Frontispiciul original al libretului Flautul Fermecat

Odată cu trecerea timpului şi cu estomparea furorii rosicruciene, locul legendelor a început să fie luat de cercetările istorice şi filologice. Astăzi sînt tot mai puţini cei care cred că în primele decenii ale secolului al XVII-lea a existat cu adevărat o societate secretă rosicruciană, căutarea rosicrucienilor “reali” încetînd demult, în ciuda resurgenţelor contemporane ale rosicrucianismului, în fapt preluarea fără discernămînt a unei denumiri şi perpetuarea unui mit, altminteri fascinant. Începutul veacului al XVII-lea este marcat de apariţia a două curente esoterice: teosofia care se naşte odată cu primele scrieri ale lui Jacob Bohme, care, la rîndul lor, îşi au sursa într-o prototeosofie, şi rosicrucianismul, care se revendică din gîndirea lui Paracelsus. Este o perioadă de maximă efervescenţă în care se afirmă prisca philosophia (teorie care sugerează că adevărata cunoaştere exista dinaintea grecilor) şi philosophia perennis (care pune în evidenţă continuitatea adevăratei cunoaşteri, care, în ciuda eclipselor, s-a păstrat în toate epocile). Deşi nu face referire în mod explicit la philosophia perennis, rosicrucianismul se reclamă şi perpetuează o tradiţie în care se amestecă influenţe venind de la Joachim de Flore, Raymundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Marsilio Ficino, Pico dela Mirandola, Giordano Bruno, John Dee, şi dinspre hermetism, alchimie şi cabală, propunînd sub o formă mitică dorinţa contemporanilor de a depăşi dualismul creştin tradiţional, reabilitînd şi spiritualizînd materia, unind lumina graţiei divine cu lumina naturii.

Din cele arătate pînă acum este limpede că o mişcare de amplă rezonanţă aşa cum a fost rosicrucianismul nu numai că a avut un amplu ecou în epocă, reverberaţiile sale răzbind prin vălul raţionalismului ( era epoca în care Descartes afirma tranşant: “Numai cînd aud cuvîntul arcanum am o părere foarte proastă”), dar a generat şi numeroase presupoziţii despre posibile filiaţii. Evident, una din pistele cele mai frecventate este influenţa rosicrucianismului asupra unuia dintre cele mai frumoase şi încărcate de spiritualitate grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. (va urma)