respingerea_tuturor_ereziilor_perspCele mai multe dicționare definesc erezia ca fiind o doctrină sau o credință religioasă care ia naștere în sînul unei religii dogmatice, opunîndu-se tradiției, și care este condamnată de religia respectivă. Mai totdeauna termenul haeresis este folosit în legătură cu creștinismul, deși termenul este anterior creștinismului; după unele surse el ar data din secolul al III-lea î. C. și s-ar referi la atitudini față de cetate, monarh, zei. Cu toate acestea este consacrat cu precădere în lumea religioasă, în lumea creștină a primelor veacuri, o lume preocupată de unitate, erezia avînd o conotație peiorativă. În Întîa epistolă către corinteni,  apostolul Pavel spune: „…fiindcă voi vă adunați nu numai spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întîi aud că atunci cînd vă adunați în biserică, între voi sînt dezbinări, și în parte cred. Căci între voi trebuie să fie și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.” Epistola către galateni a apostolului Pavel aduce o lungă listă de fapte contrare Legii: adulter, desfrînare, destrăbălare, închinare la idoli,, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, chefuri. Evident termenul de erezie s-a impus cu preponderență în lumea religioasă, în lumea creștină ereziile fiind concepții particulare despre Sfînta Treime, despre îndumnezeirea lui Isus, despre firea Sa omenească; o mare varietate aparține ereziilor hristologice, negarea firii umane autentice în persoana lui Isus. Dintre cele mai cunoscute erezii dicționarele amintesc arianismul (învățătura susținută de Arie, care separă firea Tatălui de cea a Fiului, o tentativă de introducere a elenismului în teologie), nestorianismul ( susținuta de patriarhul Nestorie, care atribuie lui Isus două persoane, una divină și una umană), monofizismul (erezie susținută de Eutihie, învățînd că Isus nu are decît o singură fire), apolinarismul ( susținută de Apolinarie, care afirma că Isus este radical deosebit de noi), marcionismul ( Marcion, susținea existența a doi dumnezei, unul al Vechiului Testament, celălalt al Noului Testament), maniheismul (un sistem gnostic dual, binele și răul, propagat de filosoful persan Manes-Mani). Unul dintre primii autori care au combătut ereziile a fost Hipolit din Roma în cartea Respingerea tuturor ereziilor, recent apărută în limba română (București, Editura Herald, traducere din limba engleză de Octavian Cocoș, colecția „Manuscris”, 2017, 400 p.).

Manuscrisul cărții lui Hipolit din Roma a fost descoperit în 1842, de Minoides Mynas, într-o mănăstire de pe Muntele Athos; a fost editată la Clarendon Press în 1851, sub îngrijirea editorului Emmanuel Miller, care a atribuit lucrarea lui pseudo-Origen. De altfel, în Encyclopedie Philosophique Universelle. Les Oeuvres philosophiques, Presses Universitaires de France, 1992, cartea Refutation de toutes les heresies (Refutatio omnium haeresium) apare în dreptul lui pseudo-Origen, cu precizarea că în general scrierea este atribuită lui Hipolit, deși și această ipoteză a întîlnit obiecții. Stilul cărții nu este al lui Origen, care nu a fost nici episcop, nici nu a locuit la Roma timp îndelungat. Sigur se poate specula asupra locului în care a fost descoperit manuscrisul, dar autorul a fost prezent la Roma timp de două decenii. Cartea lui Hipolit nu este despre ereziile amintite, decît în mică măsură, excepție făcînd gnosticismul, el fiind într-o acerbă dispută cu doctrinele filosofilor lumii antice, cu practica misterelor și cu „rătăcirile” astrologilor. Termenul de erezie căpătase o conotație peiorativă fiind vorba de mobiluri religioase contrare unității și majorității, de adeziune la un grup de persoane avînd un program, altul decît cel al „convingerii doctrinale” și al „școlii de gîndire”, persoane amatoare de inutile dispute, dornice să se îndepărteze de adevărata credință.

Hipolit consideră periculoase dogmele filosofilor naturaliști, morali și logicieni: „Nu trebuie să ne scape din vedere nicio plăsmuire a celor ce trec drept filosofi printre greci. Căci pînă și dogmele incoerente ale acestora par demne de crezare din pricina nebuniei excesive a ereticilor; aceștia, întrucît au păstrat tăcerea și și-au tăinuit misterele lor inefabile, au fost socotiți de mulți oameni ca fiind adoratori ai lui Dumnezeu.” Fără nici o reținere, după propria formulare, Hipolit prezintă dogmele cîtorva filosofi, cum ar fi: Thales, Pitagora, Empedocle, Heraclit, Anaximandru, Anaxagora, Parmenide, Socrate, Platon,  Aristotel, Epicur, toți acuzați de susținerea unor concepții contrare doctrinei religioase. O altă erezie viu combătută este astrologia, concepția despre influența siderală și configurația stelelor asupra destinului uman, imposibilitatea stabilirii horoscopului, absurditatea artei caldeene a cerurilor și calculelor astronomice, subterfugiile teoreticienilor numerelor. Sigur argumentele lui Hipolit în contra ereticilor par astăzi hazlii, cu siguranță nici în epocă nu puteau convinge; în plin avînt neo-elenistic să vii cu argumente subțiri, să scrii cu ușurință despre constelații lăsate pe cer de la începutul lumii e un exercițiu frivol, neargumentat, subțire în fața oricărui exercițiu de minimă raționalitate. În tot exercițiul său Hipolit cere cititorilor filosofilor eretici să nu adere la opiniile acestora, dar argumentația nu este fundamentată decît pe un presupus argument al dreptei credinței, insuficient susținut. Hipolit combate teoriile lui Simon Magul acuzat că interpretează forțat Scriptura, copiind opiniile lui Empedocle, Heraclit și Aristotel, că a considerat că părțile focului posedă înțelegere și o doză de inteligență. O altă erezie combătută de Hipolit este cea a lui Valentin, inspirată din doctrinele lui Platon și Pitagora, care ar fi preluat, după spusa lui Hipolit, dogmele egiptenilor pe care le-au transmis grecilor, Valentin adoptînd o terminologie proprie: „Și am demonstrat că Valentin și-a adunat materialul pentru ereziile sale din aceste sisteme, și nu din Evanghelii, și, prin urmare, el poate fi considerat a fi pitagoreic sau platonician, dar nu creștin.”

Examinarea ereziilor continuă cu note despre Basilides și contactul acestuia cu filosofia lui Aristotel, despre „sminteala lui Marcion” a carui dogmă nu se inspira din din Sfintele Scripturi, ci direct din filosofia lui Empedocle. Hipolit face o schiță a filosofiei lui Aristotel cu scopul de a permite cititorilor „să perceapă cu ușurință faptul că doctrinele promovate de Basilides sînt în realitate jocurile iscusite de cuvinte ale lui Aristotel.” Hipolit combate cosmogonia Stagiritului, împărțirea substanței în trei elemente, critică doctrina aristotelică a nonentității, teoria entelehiei, comparînd ereziile cu oceanul furtunos, iar doctrinele ereticilor cu niște obiecte aruncate de colo-colo de violența valurilor oceanului, amintind de povestea lui Ulise și a sirenelor, acestea „cu cîntecele lor suave și pline de armonie, i-au fermecat pe călători, ademenindu-i cu vocile lor armonioase, pe cei care le ascultă.” Îndemnul lui Hipolit era ca oamenii apărători ai dreptei credințe să-și astupe urechile cu ceară, să nu dea ascultare „doctrinelor care sînt capabile să-i ademenească cu ușurință către plăcere, precum înfățișarea atrăgătoare a sirenelor.” În timp lupta împotriva ereziilor a prins conturul unei discipline teologice care depistează și combate îndepărtările de la autenticitatea creștină. În primele veacuri creștine se afirmă apologetica și ereziologia, o contribuție decisivă în acele vremuri de început filosoful grec Iustin, cunoscut și drept „platonicianul”. Unul dintre continuatorii săi avea să fie Hipolit din Roma, care în finalul cărții sale Respingerea tuturor ereziilor: „Pentru voi toți (locuitori ai lumii știute atunci – n.n.) eu sînt un sfătuitor, întrucît sînt un discipol al Logosului binevoitor și uman, și vă îndemn să vă grăbiți, și prin noi să primiți învățătura referitoare la Dumnezeul cel adevărat și la creația sa bine orînduită. Nu luați în seamă aberațiile discursurilor artificiale, nici promisiunile zadarnice ale ereticilor plagiatori, ci simplitatea respectabilă a adevărului.”