Elementele-filosofiei-lui-Newton_persp7Pseudonim al numelui de François-Marie Arouet, Voltaire a fost una dintre personalitățile remarcabile, o figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea, reprezentant de marcă al Iluminismului. Educat de părinții iezuiți de la colegiul parizian Louis-le-Grand, Voltaire s-a format în spiritul culturii clasice, cu un gust al competiției și al succesului, în opoziție cu ideile janseniste din mediul său familial. De tînăr a frecventat mediile libertine, cercuri intelectuale pariziene ale liberilor gînditori, întîlniri care au jucat un rol important în formarea sa intelectuală; publicarea unei satire împotriva Regenței, aplecarea sa către desacralizare și nonconformism, i-au adus un an de închisoare în temuta și celebra Bastilie. Va alege literatura pentru a-și face cunoscute ideile filosofice, piesa Oedipe, prima dintr-o lungă serie, aducîndu-i un răsunător succes. O experiență decisivă în formarea sa intelectuală a reprezentat-o șederea în Anglia (1726-1729), timp în care contactul cu raționalismul englez, cu știința newtoniană, cu empirismul lui Locke i-au risipit rătăcirile metafizice ale lui Descartes și Malebranche, întărindu-i convingerile deiste. Lettres philosophiques și Lettres anglaises dau seamă despre experiența sa engleză, adică despre toleranța religioasă, libertatea politică, noua știință, deism. Cartea Lettres anglaises a fost condamnată și arsă, iar Voltaire amenințat cu închisoarea. Retras în Lorena, Voltaire se consacră studiului și scrisului: Traite de metaphysique, Le Mondain și Elements de la philosophie de Newton. Această din urmă carte a apărut recent și în traducere în limba română: Elementele filosofiei lui Newton, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, prefață și note de Adrian Niță, 2017, 240 p. Această apariție prelungește preocuparea editurii Herald pentru traducerea operelor marilor gînditori, în cazul de față, încă o carte de Voltaire, după Tratat despre toleranță, despre Newton, din care editura bucureșteană publicase în, 2015, Filosofia naturală.

Apariția lucrării Principiile matematice ale filosofiei naturale, a lui Newton, din 1687, este considerată un moment de cotitură, o schimbare de paradigmă în raport cu vechea știință aristotelico-scolastică: „cosmosul grecilor este complet distrus, căci ne dă o lume ordonată, stratificată, ierarhizată. Lumea de sus era considerată perfectă, eternă, imuabilă, căci era lumea cerurilor și a stelelor, adică a unui loc inaccesibil pentru oameni. Spre deosebire, lumea de jos, pămînteană, este supusă schimbării, coruptibilă și în permanentă mișcare. Odată cu secolul al XVII-lea, această lume veche, înțeleasă drept cosmos, devine univers, adică ceva infinit, nestratificat, aflat mai degrabă în dezordine decît în ordine, fiind unificată prin legile care o caracterizează”, afirmă Adrian Niță, în prefața cărții. Sub influența lui Maupertuis, Voltaire aderă începînd cu 1732 la noile teorii ale fizicii atracției, teorie care întîmpina o puternică rezistență pe continentul european. Elementele filosofiei lui Newton a fost scrisă cu intenția de a face cunoscute publicului francez lucrările lui Newton pe care majoritatea membrilor Academiei de Științe, de obediență carteziană, le respingea, nu le lua în serios. Voltaire dedică această carte doamnei Du Chatelet, cea care a tradus și comentat lucrarile lui Newton, cea care a înțeles mai bine decît mulți contemporani subtilitățile teoriilor newtoniene. Voltaire intenționa să facă o expunere a principiilor metafizice, a reprezentărilor spațiului, timpului, materiei, a divinului, implicate în demersurile demonstrative proprii fizicii savantului englez și care contraziceau fundamentele marilor edificii sistematice, cum erau cele ale lui Descartes, Malebranche și Leibniz. Pentru Voltaire opera lui Newton , prin eficacitatea experimentală și prin propozițiile metafizice întrupa ceea ce aștepta de la filosofie: o abordare rațională și empirică a universului, o confirmare științifică a prezenței unei ordini în lume, deci a unui ceasonicar, ceea ce descalifica orice atracție către ateism.

Prima parte a cărții lui Voltaire este o expunere a tezelor cardinale ale metafizicii lui Newton; existența lui Dumnezeu este demonstrată a posteriori, Newton fiind convins de existența lui Dumnezeu, ca o ființă supremă care a creat și aranjat totul în mod liber, după un plan variat la infinit, „ce strălucește în cele mai vaste sau mai mici părți ale universului.” Newton a văzut în cauzele finale cea mai puternică dovadă a existenței lui Dumnezeu, un cîmp de experiență în ansamblul său, unde se manifestă atracția universală, abordare la care Voltaire nu aderase în lucrările sale anterioare. Spațiul și durata sînt proprietăți esențiale nu ale materiei, ci ale lui Dumnezeu care a creat materia printr-un act de voință, liber, și nu în funcție de principiul unei rațiuni exterioare; oamenilor le-a oferit un spațiu al libertății, supunîndu-i totodată legilor morale naturale. În această primă parte a cărții lui Voltaire abundă referințele la teoriile lui Locke și Clarke, autori care au în comun cu Newton empirismul, deismul si anticartezianismul; teoriile celor trei sînt complementare, interschimbabile. Dar Voltaire nu este un adulator necondiționat al teoriilor celor trei; el reproșează lui Clarke unele convingeri religioase sau că „amestecă acreala argumentelor sale”, lui Newton că foloseste în chip nefericit termenul de sensorium în legătură cu spațiul și timpul, sau lui Locke negarea ideii că ar exista o noțiune de bine și de rău care să fie comună tuturor oamenilor. Sînt rezerve minime față de aprecierea scrierilor acestora, a noutății teoriilor avansate de ei, a conturării prin metafizica lor a unei noi imagini asupra lumii.  Metafizica lor așază omul într-un univers supus legilor mecanice (gravitație, sensul rotației planetelor, înclinarea axei) alese de Dumnezeu, ceea ce îndepartează spectrul ateismului și evită fatalismul leibnizienilor, cei cu care Voltaire era într-o vie polemică.

Următoarele două părți ale cărții lui Voltaire sînt despre fizica și optica lui Newton, filosoful francez propunîndu-și să le restituie într-o perspectivă istorică: „Scopul principal, în cercetarea pe care o fac, este de a prezenta, mie și poate cîtorva cititori, ideile clare cu privire la legile fundamentale ale naturii, descoperite de Newton. Voi examina pînă unde s-a ajuns înainte de el, de unde a plecat el, unde s-a ajuns și, uneori, ce s-a mai aflat după el.” Pentru Voltaire, obscuritatea grecilor venea din faptul că ei nu erau luminați, în vreme ce tenebrele newtoniene veneau din faptul că lumina cunoștințelor savantului englez era prea departe de ochii contemporanilor săi, or tocmai asta își propunea, să-și apropie contemporanii de teoria luminii, de legile gravitației și legile atracției, de cunoștințe de optică, de teoria Pămîntului, de limbajul astronomiei și al mișcării corpurilor cosmice. Newton își baza studiul pe cîteva reguli simple: admiterea doar a cauzelor adevărate și suficiente pentru explicarea fenomenelor; pentru aceleași efecte trebuie să atribuim aceleași cauze; calitățile corpurilor sînt acceptate universal, nici sporite, nici diminuate. Mecanismul complicat al lumii, așa cum îl înțelegea Newton, era unul în care natura și legile sale erau întruparea voinței și a rațiunii lui Dumnezeu, cel care „a făcut lumea și o cîrmuiește în mod nevăzut.” În mod tradițional, fizica făcea pereche cu discursul filosofic, cu metafizica; Newton vorbea despre „filosofia naturală”, contribuind la o nouă definiție a fizicii în raport cu filosofia, care includea mecanica, știința mișcării corpurilor. În prefața la ediția a doua a cărții Principia. Principiile matematice ale filosofiei naturale, Roger Cotes scria: „Desfăcînd astfel porțile, el ne-a deschis drumul spre tainele cele mai frumoase ale naturii. Ne-a lămurit în sfîrșit atît de clar structura foarte elegantă a sistemului lumii.”

În contextul ideologic în care cartezienii încă mai dețineau întîietatea științifică, cartea Elementele filosofiei lui Newton făcea cunoscute teoriile și tezele epistemologice și metafizice ale savantului englez, Voltaire încercînd să-și convingă conaționalii de pertinența lor. John Maynard Keynes îl numea magician pe Newton pentru că a privit universul ca pe o enigmă, ca pe un secret care poate fi citit prin aplicarea gîndirii pure la anumite dovezi presărate de Dumnezeu prin lume; în personalitatea lui Isaac Newton, spunea același Keynes, s-au întîlnit Copernic și Faust …