Scrieri_pentru_Regnabit_persp3Prezent în dicționare de filosofie, de esoterism sau de masonerie, René Guénon rămîne înainte de orice un purtător de cuvînt al Tradiției. Unii comentatori au încercat să-i cuprindă scrierile într-o metafizică dogmatică și închisă în ea însăși, cînd apelul lui René Guénon era la deșteptarea spirituală  și la reînnoirea tradițională a Occidentului. Nu întîmplător un număr dublu din iulie-decembrie 2002, al publicației „Connaissance des Religions”, s-a numit René Guénon. L’Eveilleur (1886-1951). Da, René Guénon a fost cel care a redeșteptat în Occident interesul pentru spiritualitate, pentru respingerea domniei cantității, pentru căutarea sensului etern, pentru conversia privirii, pentru transformarea interioară. A denunțat constant și cu vigoare pierderea altitudinii metafizice, pierderea Cunoașterii simbolice, pierderea principiilor și criteriilor Artei sacre, pierderea simplicității. Pînă acum aproape trei decenii, în România numele lui René Guénon era știut de un număr restrîns de cunoscători; întreținuse o vastă corespondență cu trei gînditori români: Vasile Lovinescu, Marc-Mihai Avramescu și Mihai Vâlsan; scrierile sale erau doar în cîteva biblioteci, nu fuseseră traduse în limba română, nu se scria despre opera sa. După 1990 au început să fie traduse cele mai importante scrieri ale gînditorului francez: Simboluri ale științei sacre; Domnia cantității și semnele vremurilor; Criza lumii moderne, la Editura Humanitas; Ezoterismul lui Dante; Simbolismulcrucii la Editura Aion. Cele mai multe scrieri ale lui René Guénon au aparut la Editura Herald; amintim dintre acestea: Ezoterismul creștin; Scurtă privire asupra inițierii; Inițiere și realizare spirituală; Autoritate spirituală și putere temporală; Stările multiple ale ființei; Francmasonerie și companionaj. Recent a apărut volumul René Guénon, Scrieri pentru Regnabit, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, 2017, 208 p. Este un volum care reunește toate articolele scrise de René Guénon pentru revista Regnabit, între anii 1925 și 1927, în ultimii ani înainte de plecarea sa în Egipt. Regnabit. Revue Universelle du Sacre-Coeur a fost fondată de părintele Félix Anizan, în semn de devoțiune pentru Inima Sfîntă, și s-a remarcat prin publicarea unor texte profunde, de ordin doctrinal și simbolic.

Volumul adună 19 texte, cele mai multe dintre ele revăzute și publicate de René Guénon în Simbolismul crucii și în Scurtă privire asupra inițierii, altele au fost reluate în culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Textele guénoniene publicate inițial în Regnabit au fost editate în 1999 de Pier Luigi Zoccatelli, la editura Arche, din Milano. Editia în limba română respectă versiunea originală și ordinea cronologică permițind astfel cititorului să urmărească preocupările autorului într-o perioadă deosebit de importantă în care, prin intermediul lui Louis Charbonneau-Lassay, Guénon își exercită talentul și își afirmă cunoștințele în medii catolice preocupate de simbolismul sacru. Poate deloc întîmplător primul articol al lui Guénon este despre inima sacră și sfîntul Graal, vas luat ca simbol al inimii, vas care a alimentat imaginarul medieval, mai cu seamă cel legat de istoria cavalerilor Mesei Rotunde. Simbolismul inimii este una din temele predilecte ale lui Guénon, mai multe texte ale sale despre inimă fiind reunite în capitolul „Simbolismul inimii”, din culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Scriind despre inima cu raze și inima în flăcări, amintește despre simbolismul conform căruia inima este asimilată soarelui și creierul lunii, întrucît „gîndirea rațională și discursivă, al cărei organ sau instrument este creierul, nu e decît un reflex al adevăratei inteligențe, așa cum lumina lunii nu e decît un reflex al luminii soarelui.” Guénon duce gîndul mai departe susținînd ca Ființa supremă l-a înzestrat pe om cu o inimă, un punct de sprijin imuabil, un centru de mișcare, dar l-a înzestrat și cu un creier, supus unui ordin de mișcare secundară: „Creierul, instrument al gîndirii închise în lume și transformator spre folosul omului și al lumii al acestei Gîndiri latente, o face astfel realizabilă prin intermediul său. Însă doar inima, printr-o inspirare și o expirare secrete, îi permite omului, rămînînd unită cu Dumnezeul său, să fie Gîndire vie.”

Cînd publica, în 1927, Criza lumii moderne, René Guénon spera că diagnosticul său va precipita reîntoarcerea Occidentului modern la Tradiție, altfel spus la respectul față de principiile eterne și universale, inspiratoare ale autenticei metafizici. Luciditate deranjantă sau idealism?, se întreba Françoise Bonardel, într-un articol din 2002. Guénon nu înceta să afirme cu tărie și contra curentului vremii sale că substratul viu al unei culturi este necesarmente de ordin metafizic și că intelectualitatea transmisă și cultivată de Tradiție nu trebuie confundată cu raționalismul filosofic și științific pe bazele căruia se edifică lumea modernă, funciarmente materialistă și profană; el consideră civilizația modernă ca fiind singura care nu se întemeiază pe un principiu de ordin superior. El nu recunoaște nici filosofiei dreptul de a-și gîndi propria continuitate în termeni de „tradiție”, pentru că nu este decît un exemplu printre altele a denaturării ideii de tradiție pe care o comit modernii. Guénon recunoștea  existența unor curente anti-moderne în sînul modernitații, dar cel mult avînd o funcție critică, neexercitînd vreo presiune pentru restaurarea adevăratei intelectualități. El alege un exemplu „suficient pentru a măsura amploarea acestei regresii: Summa Theologica a Sfîntului Toma de Aquino era , la timpul său, un manual pentru studenți; unde sînt astăzi studenții capabili să o aprofundeze și asimileze?” Dar declinul s-a produs în timp, odată cu avansul raționalismului, al cunoașterii pur intelectuale, Descartes fiind unul dintre corifeii noii teorii. La acest climat a contribuit și religia, văzută mai mult ca trăire, sentiment religios, fără importanță intelectuală, or aici Guénon vede obstacolul cel mai grav, ca și în confuzia între intelectualism și raționalism. Rămînînd pe terenul Tradiției, Guénon arată că noțiunea de contemporaneitate nu privește doar comunitatea temporală a celor care trăiesc același timp istoric, ci mai ales capacitatea de a accede la o dimensiune meta-istorică, intrînd contra curentului într-un timp cvasi inițiatic.

De ce întîlnim atîta ostilitate făță de simbolism? se întreabă René Guénon. Pentru că este un tip de expresie străin mentalității moderne, omul respingînd ceea ce scapă înțelegerii comune: „Simbolismul este mijlocul cel mai potrivit pentru învățarea unor adevăruri de ordin superior, religioase și metafizice, adică a tot ce respinge sau neglijează spiritul modern; el este exact opusul a ceea ce propune raționalismul, toți adversarii săi comportîndu-se, unii fără să o știe, ca niște adevărați raționaliști.” Tocmai pentru că simbolismul nu era înțeles în epoca sa, Guénon va scrie pentru Regnabit mai multe articole în care să restituie importanța intelectuală și semnificația reală a unor simboluri tradiționale, să facă o breșă în lipsa de cunoaștere și ignoranța contemporanilor săi față de știința sacră care deschide către nebănuite orizonturi ale cunoașterii. În cîteva articole („Verbul și simbolul”, „Considerații asupra simbolismului I și II”) René Guénon abordează subiecte generale asupra simbolismului, a raporturilor între mit și simbol, între simbolism si filosofie. Discuția lui Guénon despre mit și simbol pornește de la definirea incorectă a mitului și simbolului, primul ținînd de modul verbal, celălalt de modul grafic de expresie; pentru René Guénon, ceea ce se spune în mit este altceva decît ceea ce se vrea, dar prin analogie se sugerează, ceea ce este esența oricărui simbolism. Simbolismul și mitul se întîlnesc în taina inițierii, acolo unde „misterul este în mod propriu inexprimabilul, care nu poate fi decît contemplat în tăcere.” Guénon polemizează și cu opinia potrivit căreia simbolismul nu ține de filosofie, ci de literatură, recunoscînd că există o opoziție între filosofie și simbolism, filosofia ținînd de gîndirea discursivă, care impune limitări, în vreme ce simbolismul este suportul gîndirii intuitive, deschizînd posibilități nelimitate, ceea ce duce distincția și mai departe, filosofia ținînd de „știința profană”, în vreme ce simbolismul face parte din „știința sacră”.

Cînd René Guénon folosea cuvîntul criză el gîndea și la un punct critic de unde devine posibilă evaluarea unei situații, pentru el această anomalie fiind cea pe care o reprezenta lumea modernă; dar evaluarea sa era însoțită și evocarea posibilităților de redresare a mentalității contemporane. Pentru René Guénon nu era decît o singură cale: redescoperirea Tradiției.