Misticii_islamului_perspDe-a lungul a multe secole conceptul și cîmpul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. În lumea creștină începînd cu Bernard de Clairvaux se afirmă o literatură mistică, care se înscrie în prelungirea moștenirii patristice, ca o reacție la scolastică, aceasta îndepărtîndu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Începînd cu veacul al XIV-lea, mistica îsi afirmă autonomia, mai cu seamă prin apariția tratatului lui Gerson, Theologie mystique. Dacă la început a fost un simplu adjectiv, cuvîntul mistic desemnează fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiențe mistice (misticii). În celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophique, al lui Andre Lalande, se afirmă că propriu stărilor mistice sînt ștergerea simbolurilor sensibile și a noțiunilor gîndirii abstracte și discursive, dar și contactul direct al spiritului cu realitatea posedată; dacă prima trăsătură nu este totdeauna evidentă, cea de a doua este proprie tuturor stărilor mistice. În funcție de natura realității posedate, se disting o mistică de imanență și o mistică de transcendență; prima este specifică misticilor hinduși, cea de-a doua misticilor evrei, creștini, musulmani.

Sufismul este deseori identificat cu mistica musulmană, toate dicționarele teologice afirmînd că sufismul este linia care traversează întreg Islamul, de la origini pînă în zilele noastre, și reprezintă căutarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devoțiune interioară pînă la înaltele stări mistice. În România, filosofia și mistica islamice sînt în general puțin cunoscute, în afara cercului restrîns al specialiștilor; în ultimii ani, Editura Herald a căutat să ofere cititorilor interesați cîteva repere care să dea contur unui spațiu cultural divers și fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrină, ordine, maeștri; Obîrșia Luminii. Islamul șiit în texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Șabestari, Hafez; Ibn al-Arabi, Iluminări. De curînd acestor titluri li s-a mai adăugat unul demn de interes: Reynold Nicholson, Misticii Islamului, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru, 2017, 192 p.

Cartea lui Reynold Nicholson este una despre sufism, autorul citînd cea mai veche definitie a sufismului („neliniștea căutării manifestărilor Realității divine”) și încercînd să apropie cititorii de căutătorii Luminii, Cunoașterii și Iubirii. Printre posibile surse non-islamice, Nicholson identifică creștinismul, neoplatonismul, gnosticismul, budismul; în urma unui exercițiu comparativ, autorul este în măsură să afirme că „semnificația sufismului constă în faptul că acțiunile care ar trebui să fie trăite de sufit (altfel spus, să fie experimentate de el) sînt cele care sînt cunoscute doar de Dumnezeu și în faptul că el ar trebui să fie întotdeauna cu Dumnezeu într-un mod care este cunoscut doar de Dumnezeu.” Evoluția vieții spirituale este descrisă de mistici drept o călătorie, în care credinciosul pornește în căutarea lui Dumnezeu. Calea sufitului este marcată de șapte stadii: căința, abstinența, renunțarea, sărăcia, răbdarea, încrederea în Dumnezeu, realizarea; aceste stadii constituie disciplina ascetică și etică a sufletului, ele îi permit căutătorului să privească divinitatea cu ochiul interior, să privească lumina lui Allah: „Există în realitate două genuri de contemplare. Cel dintîi este rezultatul unei credințe absolute, cel de-al doilea, al unei iubiri fascinante, deoarece prin iubirea fascinantă un om atinge un asemenea nivel de pasiune, încît întreaga sa ființă este absorbită de gîndul la Iubirea sa, iar el nu mai vede nimic altceva”, scria Hujwiiri, autorul celui mai vechi tratat persan despre sufism. Ca în toate marile tradiții mistice, și în sufism starea extatică este singura modalitate care asigură comunicarea în mod direct cu Dumnezeu, comunicare care se face în sufism prin inimă, spirit și suflet. Discuția despre islam nu poate ocoli frumoasa poezie mistică a islamului, care exprimă aspirația sufletului care accede către Dumnezeu. Stilul metaforic al poeziei islamice a fost văzut ca o mască, ca un văl în spatele căruia se ascundeau misterele, cele rezervate unui grup restrîns de esoteriști. Reynold Nicholson apreciază că misticii musulmani se bucurau de o mai mare libertate de exprimare decît confrații lor creștini, oferind ca exemplu cîteva rime ale lui Jalal al-Din Rumi: „Voi ce sînteți în căutarea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu vreți să Îl urmați,/ Voi nu pe Dumnezeu trebuie să-L cătați, ci pe voi ar trebui să vă căutați!/ De ce să căutați ceva ce niciodată vouă nu v-a lipsit?/ Mîntuit nimeni altul nu-i, ci voi doar – unde, o, oare unde?” În secolul al X-lea, al-Hallaj a fost condamnat la moarte pentru o propoziție blasfemiatorie: „Eu sînt Dumnezeu”; au trecut zece secole pînă cînd a fost descifrat sensul pe care al-Hallaj l-a atribuit cuvintelor sale: el vorbea despre starea unitivă în care „umanitatea” lui Dumnezeu include natura fizică și spirituală a omului. La capătul călătoriilor sale în căutarea Realității divine, sufitul se unește cu Sufletul Universal ceea ce reprezintă suprema beatitudine imaginabilă pentru sufletele care împărtășesc iubirea unuia pentru celălalt.