Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor.

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe cărți despre hermetism vom întîlni trimiteri la alchimie, gnosticism, esoterism, teosofie, ocultism.

Poate fi considerată revelația hermetică o adevărată filosofie, în sensul pe care grecii i-l atribuiau, constituie ea o doctrină secretă, esoterică sau mai curînd este mai apropiată de una dintre numeroasele mișcări gnostice? Sînt întrebări cărora, acum mai bine de 250 de ani, încerca sa le răspundă învățatul francez Nicolas Lenglet du Fresnoy în cartea sa Istoria filosofiei hermetice. După spusele autorului, ne aflăm în prezența “celei mai mari nebunii și a celei mai mari înțelepciuni de care oamenii au fost capabili vreodată.” La mijlocul veacului al XVIII-lea noțiunea de hermetism nu era clarificată, așa cum nu este pe deplin nici în zilele noastre, iar din acest motiv cele mai multe trimiteri ale autorului sînt îndreptate spre alchimie, mai cu seamă că alchimia continuă să fie înțeleasă ca o doctrină secretă, ca o filosofie hermetică. Privit cu simpatie sau blamat, hermetismul este totdeauna asimilat sincretismului, cei mai mulți comentatori fiind critici, vorbind de un mozaic de idei vechi, deși sînt și istorici ai religiilor, cum este Mircea Elaide, care recunosc amploarea și “uluitoarea creativitate” a sincretismului elenistic și a posterității sale. După considerațiile asupra științei hermetice în Egipt și în vechea Grecie (Democrit, Synesius, Heliodor, Zosima, Athenagoras), Nicolas Lenglet du Fresnoy face o incursiune în contribuțiile arabilor în știința hermetică. Arabii s-au apropiat de hermetism după trecerea la islamism; în timpul lui Al-Mansur, Harun al-Rashid și Al-Mamun alchimia a început să fie apreciată, înființîndu-se academii unde era studiată filosofia hermetică. Trebuie amintite aici contribuțiile lui Geber, Mohamed Ben Zaharia, Farabi, Morien sau Avicenna; astăzi este recunoscut rolul important în alchimie pe care l-au avut arabii, atît în ceea ce privește vocabularul alchimic, cît și în trecerea alchimiei din Orient în Occident.

Hermes_Maia_Staatliche_Antikensammlungen_2304

Nicolas Lenglet du Fresnoy consideră că la jumătatea secolului al XIII-lea hermetismul a pătruns și în Occident, un rol determinant avîndu-l cruciadele, cucerirea Constantinopolului, la 1205, însemnînd pentru apuseni și descoperirea izvoarelor științei hermetice: “Putem observa că la mijlocul secolului al XIII-lea, știința hermetică va fi cultivată în același timp în diferite regate ale Europei, unde se va răspîndi, iar de atunci nu mai găsim urmele practicării alchimiei în Grecia, ca și cum această știință s-ar fi pierdut definitiv din amintirea acestui popor.” Așadar, alchimia devenise “nebunia vremii”, practicată deopotrivă de savanți, medici, de călugări și episcopi, dar și de oameni de rînd. Unul dintre primii savanți din secolul al XIII-lea care s-a ocupat de hermetism a fost englezul Roger Bacon, “unul dintre acele genii pătrunzătoare cărora le era suficient să audă despre vreo știință, că se și apucau să o aprofundeze. Dincolo de teologie, pe care o stăpînea la perfecțiune, nimic nu i-a fost străin sau necunoscut.” Datorită vastității cunoștințelor sale era privit adeseori ca un magician, faimă sporită de maniera în care își încifra scrierile, secretele naturii și ale artei alchimice trebuind să rămînă ascunse ochilor profanilor.

Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au aparut marile sinteze doctrinale ale vastei mișcări intelectuale cunoscute sub numele de scolastică. Printre marii filosofi și teologi ai acelui secol trebuie totdeauna amintiți Toma de Aquino, Albert cel Mare, Siger de Brabant, Ramon Llull/Raymundus Lulus, Arnauld de Villanova, Alain de Lille; de ce le sînt amintite numele în acest context? Pentru că au fost preocupați de alchimie, sînt autori de tratate alchimice. A scrie chiar și astăzi că Toma de Aquino a fost interesat de alchimie poate stîrni frisoane în rîndul celor care știu că doctor angelicus este doar autorul celebrelor Summa theologiae, Compendium theologiae, atribuirea unor lucrări de alchimie fiind sinonimă cu blasfemia. I s-au recunoscut cîteva tratate de alchimie (Despre piatra filosofală, Despre arta alchimică), altele i-au fost atribuite în mod eronat. De la mijlocul secolului al XX-lea se acceptă cu tot mai multă insistență că Toma de Aquino este autorul tratatului Aurora consurgens, cele mai temeinice comentarii aparținînd unei ilustre colaboratoare a lui C.G. Jung, Marie-Louise von Franz. Arnauld de Villanova a consolidat aspectul filosofic al alchimiei, a dezvoltat noțiunea de Spiritus care constituie vehiculul influențelor aștrilor în univers. Unul dintre discipolii săi a fost Ramon Llull, despre care du Fresnoy afirmă tranșant: “putem spune că nu a existat alt alchimist care să fi produs mai multă vîlvă în secolul al XIII-lea. Povestea sa, omul și cunoștințele lui reprezintă un soi de miracol.” Un amestec de cunoștințe științifice, filosofice si religioase, de fervoare în răspîndirea creștinismului și converirea necreștinilor; du Fresnoy folosește cu totul inadecvat, în spiritul vremii sale, termenul de necredencioși. Ramon Llull a fost una dintre cele mai complexe personalități ale Evului Mediu, avînd cunoștințe temeinice în domeniile gramaticii, retoricii, logicii, moralei, dreptului civil și canonic, matematicii, astronomiei, metafizicii, dogmaticii, alchimiei. Unul dintre cei mai iluștri bărbați ai vremii, atras de alchime, a fost Nicolas Flamel, copist, pictor, poet și alchimist, celebru pentru cărțile sale Cartea figurilor hieroglifice și Dorința dorită. Legenda spune că Nicolas Flamel a descoperit la un anticar un manuscris antic scris pe o coajă de copac, un text misterios atribuit unui anume Abraham Evreul, reprezentînd Marea Operă, al cărei secret Flamel avea să-l descopere ca urmare a unei lungi călătorii în Spania. Sigur alături de Nicolas Flamel, personajul real, s-a înfiripat legenda, personajul mitic, pornind și de la nume, un nume predestinat alchimiei, un nume simbolic care evocă flacările. Flamel rămîne prototipul adeptului, al alchimistului desăvîrșit.

Nicolas Lenglet du Fresnoy își continuă periplul alchimic evocînd personalitatea lui Bernard Trevisan, a lui Cornelius Agrippa von Nettesheim, cunoscut pentru știința și extravaganța sa, dar și pentru trilogia Filosofia ocultă sau magia; nu se poate scrie despre alchimia în zorii Renașterii fără a-l aminti pe Theophrastus Bombast von Hohenheim-Paracelsus, cel pentru care omul era triplu, aparținînd lumii divine, lumii vizibile și lumii angelice. Un personaj asupra căruia insită du Fresnoy este Michel Sendivogius, cunoscut și sub numele de Sendigovius, prin inversarea unei consoane la transcrierea numelui. Nu puteau lipsi din cartea lui du Fresnoy cîteva referințe la celebrul și enigmatic ordin al rozacrucienilor; din păcate autorul francez este de-a dreptul opac la unul dintre cele mai interesante curente de gîndire de la începutul secolului al XVII-lea. Termenii folosiți de el erau nimeriți în vreun obscur manual de combatere a alchimiei sau hermetismului: “fleacuri”, “gîndirea lor himerică”, “bizarerii și extravaganțe”, “fantasmagorii și visuri uitate de mai bine de un secol”, “rătăciri și slăbiciuni”.

Nicolas Lenglet du Fresnoy și-a scris cartea într-o epocă în care hermertismul, alchimia, esoterismul erau un tot, într-o epocă în care aceleași căutări erau privite alternativ cînd mari nebunii, cînd mari înțelepciuni, o epocă în care autorii francezi, urmași ai lui Descartes!, cădeau deseori pradă unui raționalism de multe ori forțat, dispus oricînd să ocupe pe nedrept întreg spațiul spiritualității. Declinul istoric al alchimiei avea să se producă tot sub semnul unui raționalism exacerbat, iluminismul, cu aceleași false pretenții de a spulbera misterul din orice ungher. Spre liniștea căutătorilor, misterul și-a păstrat locul. Alchimia a fost cultivată și practicată deopotrivă de savanți, filosofi, dar și de magicieni și șarlatani, dar acest amestec nu trebuie vreodată să schimbe, să denatureze semnificația ei și imaginea sa despre lume. Apropierea de alchimie se poate face evitînd simplificările generatoare de neînțelegeri, iar depărtarea epocii în care se scrie despre alchimie față de epocile în care s-a practicat adevărata alchimie nu trebuie să arunce vremurile trecute sub nemeritata pecete a ignoranței; cercetătorul modern are la dispoziție mijloace tehnice altădată nici măcar visate, dar s-ar putea să-i lipsească mijloacele de cunoaștere și înțelegere a artelor spirituale, a limbajului simbolic.

În primele secole ale erei noastre, în regiunea Alexandriei, au fost scrise în greacă numeroase tratate, reunite mai tîrziu sub numele de Corpus Hermeticum, parte a unui amplu corpus numit Hermetica. Un corpus neglijat bună parte din Evul Mediu, redescoperit în timpul Renașterii, într-o mănăstire din Macedonia, tradus de Marsilio Ficino la cererea lui Cosimo de Medici. Un corpus așezat sub numele lui Hermes, despre care neoplatonicul Iamblicos spunea: “Zeul care prezidează asupra elocinței, Hermes, este, pe bună dreptate și de multă vreme, cunoscut tuturor sacerdoților; acestui unic proteguitor al adevăratei științe a zeilor, mereu același și peste tot, îi dedicau strămoșii noștri roadele înțelepciunii lor, punîndu-și sub numele lui Hermes scrierile lor.” Hermetismul neo-alexandrin reprezintă unul dintre principalele curente care compun peisajul esoterismului occidental al vremurilor moderne, alături de alte curente, printre care amintim: cabala creștină, paracelsismul, teosofia, rozacrucianismul, alchimia. În dedicația către binefăcătorul său, Marsilio Ficino amintea numele lui Moise, Atlas, Prometeu, Mercur, Hermes ca prime verigi ale lanțului de aur al cunoașterii umane, ale hermetismului, acolo unde aveau să se adauge: Synesius, Geber, Avicenna, Roger Bacon, Arnauld de Villanova, Ramon Llull, Nicolas Flamel, Cornelius Agrippa, Paracelsus, Johann Valentin Andreae, nume despre care scrie Nicolas Lenglet du Fresnoy, nume care dau seamă despre continuitatea tradiției hermetice.