le mystere de job et les epreuves initiatiquesCartea lui Iov aparține patrimoniului spiritual al umanității, aducînd sub ochii cititorului tulburătoarea poveste a lui Iov, misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. Despre Cartea lui Iov s-au scris numeroase cărți, din perspective teologice, filosofice sau psihanalitice; de asemenea, textul biblic a fost subiect de inspirație pentru numeroși pictori, gravori sau sculptori. De curînd în bibliografia despre Cartea lui Iov s-a mai înscris un titlu: Isabelle Dupuis, Le mystère de Job et les épreuves initiatiques, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Symboles maçonniques-Symboles universels”, 2017, 126 p.

Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii. Istoria lui Iov este tulburătoare; Iov, un om în bunăstare și mulțumire, este supus la cele mai grele încercări (casa distrusă, turmele ucise, boala), încît Iov se întreabă: „De ce n-am murit eu cînd eram la sînul mamei mele?” Este întrebarea fundamentală pe care Iov o pune singurului care ar putea să-i răspundă; urmează alte întrebări, expresie a nedumeririi lui Iov pentru mînia lui Dumnezeu, sînt întrebările unui credincios confruntat cu enigma destinului său. La Saint-Martin de Champeaux există un ansamblu de douăsprezece statui consacrate istoriei lui Iov, prezentarea lor fiind miezul și miza cărții lui Isabelle Dupuis. Să amintim că la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1825, William Blake publica 21 de gravuri prin care ilustra Cartea lui Iov.

Primele trei statui surprind anii fericiți ai lui Iov și ai familiei sale („Și omul acesta era cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”). Isabelle Dupuis atrage atenția asupra posibilității de a citi Cartea lui Iov în sens strict literal sau în manieră simbolică: „Istoria lui Iov nu are ca finalitate stabilirea judecăților de valoare ci de a învăța principiul și dinamica drumului inițiatic.” Pe plan inițiatic, perfecțiunea nu descrie un moment al existenței ci corespunde unei capacități de a trăi metamorfoze, iar aceasta înseamnă că niciodată conștiința unui inițiat nu va fi deplin satisfăcută. Reîntoarcerea la lumină este de cele mai multe ori o probă dureroasă, comparabilă cu coborîrea în infern, dar este prețul plătit pentru ieșirea din orbire. Ioan al Crucii compară această probă cu lumina crudă, dureroasă ca o rană, dar este breșa prin care trece lumina adevărului.

De cele mai multe ori, urmînd textul biblic, este evocată bogăția materială a lui Iov, nu se spune nimic despre cea spirituală; or Iov trebuie să treacă de la frică, de la respect la a învăța să cunoască iubirea puterii divine. Supus unor dificile și neașteptate încercări, Iov trebuie să-și redescopere interioritatea și să învingă obstacolele. Sigur, Iov a respectat regulile, „era fără prihană și drept”, dar el trebuia să treacă proba focului, să înceapă o luptă care era o adevărată lucrare alchimică: „Iov trăiește incendiul tuturor bunurilor sale. Focul este aici profund simbolic. El echivalează cu o imensă purificare care consumă ceea ce este de ordinul perisabilului.” Cînd Iov spune că gol a ieșit din pîntecele mamei, gol merge în pămînt, cuvintele sale amintesc nașterea spirituală a sufletului și drumul spiritual către lumină. În dialogul lui Satan cu Dumnezeu, despre încercările la care va fi supus Iov, Satan îi spune: „Cojoc pentru cojoc. Că tot ce are omul dă pentru viața lui”; pentru Isabelle Dupuis, această expresie evocă mitul lui Hiram, este un simbol al transformarii, al metamorfozelor care permit omului trecerea din moarte la renașterea în lumină. Fidelitatea lui Iov fusese cea a unui om fericit, prosper și respectat. Fericirea și prosperitatea le-a pierdut, i-a rămas credința, iar cînd a pierdut dimensiunile măsurabile ale lumii sale și a redevenit gol și vulnerabil, lui Iov îi este încercată credința: „Iov se lasă acum copleșit de nigredo, noaptea întunecată a sufletului. Intră într-o stare de întunecime și disperare suicidară. Întrebările fundamentale au deja rostite, iar ce a mai rămas din dramă nu face decît să vină cu răspunsurile corespunzătoare, transpuse într-o imagistică simbolică”, scrie Edward F. Edinger într-o carte despre Iov în viziunea artistică a lui William Blake și interpretarea psihanalitică a lui C.G. Jung.

Deși lamentațiile și întrebările sale sînt cele mai îndrăznețe din întreaga Biblie, Iov nu comite vreo impietate, nici atunci cînd vin „mîngîietorii” Elifaz, Bildad și Țofar, cărora li se va adăuga un al patrulea, Elihu; în loc să fie alaturi de prietenul lor, să intre în suferința sa, în angoasa sa, în starea sa de revoltă, ei se mărginesc să acuze, arătînd prin neputința lor singurătatea omului copleșit de suferință, încît Iov se dezice de gîndurile lor. Suferința lui Iov îl face să aibă o relație conflictuală cu Dumnezeu, o relație în termeni de decepție, nerăbdare, disperare. Iov găsește trei explicații ale nefericirii sale: Dumnezeu l-a uitat, Dumnezeu a obosit din cauza lui Iov în care nu ami vede decît o povară, Dumnezeu a devenit crud. Iov rămîne statornic în credința sa, nu reneagă nimic, deși nu înțelege asprimea judecății lui Dumnezeu. Cuvintele lui Elifaz, Bildad și Țofar nu îl ajută pe Iov, singur Elihu, cel mai tînăr dintre ei, va căuta să redeștepte conștiința lui Iov: „Dar duhul din om și suflarea Celui Atotputernic dau priceperea”, spunînd astfel că vîrsta înaintată nu e sinonimă cu înțelepciunea. Elihu, dincolo de tinerețea sa, îl va povățui pe Iov, îi va spune că păcatele sale nu pricinuiesc vreun rău lui Dumnezeu: „Privește cerurile și îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori, cît sînt ei de sus, față de tine!” Discursul lui Elihu este mult diferit de cel al prietenilor lui Iov, vocea sa este fermă, afirmațiile sînt tranșante, profunde, tinerețea sa fiind o garanție a capacității de reînnoire, a angajării pe calea transformării. Este vocea care îl scoate pe Iov din șirul interogațiilor și din lungul monolog interior.

Iov știe că „lumină biruitoare se revarsă din norii de la miazănoapte și măreția Domnului robește și cutremură inima”, îi pune întrebări și așteaptă răspunsuri. În strana de la Champeaux, în întîlnirea lui Iov cu Dumnezeu, Iov este reprezentat îngenuncheat, cu mîinile împreunate, Atotputernicul ținînd un glob reprezentînd puterea creației: „Unde erai tu, cînd am întemeiat pămîntul? Spune-Mi, dacă știi să spui. Știi tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat? Cine a închis marea cu porți, cînd ea ieșea năvalnică, din sînul firii, Și cînd i-am dat ca veșmînt negura și norii drept scutece. (….) Poți tu sa legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanțurile Orionului? Poți tu să scoți la vreme cununa zodiacului și vei fi tu cîrmaci Carului-Mare și stelelor lui?” Edward F. Edinger citește această confruntare în cheie alchimică, fiind vorba de prima materia, dar și despre nediferențiata prima materia a psihicului. Fiecare întrebare îi deschide lui Iov calea de acces către cunoaștere, către regăsirea unității. Ochiul lui Iov l-a văzut pe Dumnezeu, robul lui Dumnezeu se va urgisi pe sine însuși, se va pocăi în praf și în cenușă, încheind astfel probele inițiatice.