profetul si oglinda fermecataÎn gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p.

În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii care încearcă să descifreze enigmele create de Maimonide.” Călăuza rătăciților este o lucrare esoterică, se adresa unei elite compuse din oameni perfecți în credința lor, dotați cu un înalt grad de înțelegere filosofică. De altfel, într-un succint preambul, Maimonide îi previne pe cititorii aplecați asupra înțelesului exterior  că nu vor desluși alegoriile foarte obscure, că nu vor înțelege sensul esoteric, dar susține cu tărie că preferă să displacă la zece mii de ignoranți, dar să scoată din încurcătură un singur om deosebit. Sistemul lui Maimonide este unul al spiritualismului teocentric în armonie cu rațiunea umană, Madeea Axinciuc sugerînd că filosofia iudaică se află între Atena și Ierusalim, pe urmele cărții cu același titlu al gînditorului Leon Șestov; autoarea a ales din lucrarea lui Moise Maimonide, relevantă pentru filosofia iudaică și pentru gîndirea evreiască în ansamblu, două teme: imaginația și profeția.

Pentru Maimonide, imaginația era o „facultate corporală” care astfel ține de trup, de materie. „În exercitarea ei obișnuită, imaginația traduce în reprezentări, via simțuri, percepțiile ce-și au izvorul în contactul cu lumea materială exterioară și, eventual, le combină mai departe pentru a forma noi reprezentări care își au sau nu corespondent în afară”, afirmă Madeea Axinciuc. Materia fiind așezată sub semnul duplicității, reprezentările pot fi înșelătoare; în vreme ce forma are atributul permanenței, materia are atributul corupției, Maimonide exemplificînd prin metafora femeii adultere, a soției infidele din Pildele lui Solomon, care „în înțelepciunea lui, s-a exprimat remarcabil comparînd materia cu forma adulteră; căci materia, neputînd în nici un fel exista fără formă, este mereu asemenea unei femei măritate, care în veci nu scapă de soțul ei și în veci nu este liberă”, scrie Maimonide. Sînt reliefate atît aspectele negative, cît și cele pozitive ale imaginației, darul ei de a ascunde, de a dezvălui și de a lăsa să se întrevadă; omul trebuie să păstreze „dreapta măsură”, să nu cadă în păcatul idolatriei, să folosească rolul intermediar al facultății imaginației, Madeea Axinciuc subliniind că „desăvîrșirea omului în trup depinde, între altele, de perfecta alcătuire și funcționare a facultății imaginației.” Dacă înaintarea în ordinea cunoașterii asigură transparența vizibilului, omul desăvîrșit este cel care aduce cuvîntul lui Dumnezeu, iar cei care primesc cuvîntul lui Dumnezeu sînt profeții, cei care au asigurat o lungă tradiție începută cu Moise, cel prin care s-a dat Legea pe muntele Sinai: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel proroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut față către față. La orice alt profet în afară de Moise, stăpînul nostru, revelația venea prin intermediul unui înger”, afirma Maimonide. Mecanismul trecerii nevăzutului în văzut este explicat de filosoful evreu prin revărsarea emanației dinspre Dumnezeu către imaginație, după ce a trecut succesiv prin intelectul activ și rațiune. El vorbește deopotrivă de cele zece Inteligențe pure, din care nouă guvernează cele noua sfere, iar a zecea este Intelectul agent. „Profetul”, scrie Madeea Axinciuc, „trebuie să-și desăvîrșească în același timp facultatea rațională, prin studiu, și facultatea imaginativă, printr-o viață chibzuită, nesupusă plăcerilor trupului. (…) Profetul, om desăvîrșit, trebuie să-și armonizeze toate facultățile proprii, actualizîndu-le în egală măsură, făcîndu-le să funcționeze, pe cît posibil, la capacitate maximă. Numai cînd toate facultățile conlucrează putem vorbi despre profeție.” Profeția este ultima treaptă a desăvîrșirii în trup, la rîndul lor treptele profeției fiind în număr de zece, de la profetul care simte un ajutor divin la profetul care vorbește cu un înger. Profetul este omul desăvîrșit, dar nu toți oamenii desăvîrșiți sînt și profeți.

Călăuza rătăciților este un demers inițiatic, pentru pătrunderea misterelor Torei, dar maestrul își alege discipolii, doar discipoli care vor renunța la prejudecăți, se vor încrede în învățătura maestrului care va ști să-i apropie de adevărurile divine ascunse, că vizibilul este o peliculă superficială, „cuvînt al necuvîntului, văzut al nevăzutului, materie a imaterialului, vizibilul este Multiplul Unului invizibil”, concluzionează convingător Madeea Axinciuc. Așa cum vălul învăluie și dezvăluie „…discursul care are două fețe, adică un sens exterior și unul interior, trebuie să aibă exteriorul frumos ca argintul, iar interiorul său trebuie să fie încă și mai frumos decît exteriorul sau, astfel încît interiorul să fie în comparație cu exteriorul precum este aurul față de argint”. Evitînd calea credinței false, greșeala care îl îndepartează pe om de adevăr, cel chemat/așteptat se apropie de înțelepciune, căreia Maimonide îi găsește patru sensuri: patrunderea adevărurilor filosofice, stăpînirea unei arte, dobîndirea virtuților morale, puterea de pătrundere a minții. Maimonide însuși își dorea ca propria carte să nu fie una care să cadă în mîinile tuturor, ci doar în mîinile discipolilor care se vor fi școlit în ale logicii și fizicii; fericitul ales a fost Joseph ben Juda ibn Sham’un, căruia Maimonide îi va înmîna Călăuza rătăciților capitol cu capitol, amintind astfel răspunsul lui Aristotel la reproșul lui Alexandru cel Mare că au fost publicate cărțile acroatice/esoterice … Învățatul i-a răspuns calm că ele vor fi înțelese doar de cei care i-au ascultat prelegerile.

Prin Profetul și oglinda fermecată, Madeea Axinciuc deschide o poartă către cîteva teme ale uneia dintre cărțile tulburătoare ale filosofiei și teologiei medievale. Călăuza rătăciților este o carte ale cărei idei au pătruns în mediile filosofice, culturale, religioase dincolo de confesiune. Ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere, pentru că Maimonide și-a ascuns învățătura sub artificii literare…