1-Radu-Cernatescu-SupraCoperta-22novEsoterismul a stîrnit nedumeriri, a suscitat adeziuni grăbite și gratuite din partea celor ce visau la descifrarea tainelor lumii, dar a generat și adversități neîntemeiate din partea celor care nu puteau ieși din cadrul unui raționalism reductiv, închis în propriile limite. Dacă raționalismul îi neagă fundamentul, alte forțe îi amenință temelia, funcția și chiar existența. “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai ales de la autorități; denigrarea, de la indivizi sau popor; denaturarea, de la intelectuali”, scrie Pierre Riffard, universitarul a cărui teză de doctorat, L’idee de l’esoterisme, a fost refuzată de șapte profesori, pentru ca în cele din urmă Jean Deprun să asume conducerea tezei, altfel bine primită de sorbonarzi. Și acestea în Franța, la Paris, orașul  în care din 1965 exista o catedră universitară intitulată “Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa  modernă și contemporană”. În acest context este de amintit că Rene Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”. Dar astfel de afirmații nu au golit niciodată universul de rețelele sale simbolice. Esoterologii nu au afirmat vreodată că ar exista un esoterism “în sine”, un esoterism universal, ci au vorbit doar de o formă de gîndire, așa cum există o formă de gîndire filosofică, o formă de gîndire teologică sau o formă de gîndire științifică. Forma de gîndire esoterică funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate și favorizează o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Denigrarea la care a fost și este supus esoterismul își are nesecata sursă în anatemnizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Themistius aprecia că “Aristotel a acoperit cu obscuritate și a învăluit în tenebre înțelepciunea, fruct al geniului său și al minții sale, nevoind să-i priveze pe cei buni și nici să o arunce la răscruci”. Despre misterul ascuns în lucruri și despre conceptualizarea sa este recenta carte semnată de Radu Cernătescu, Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, Iași, Editura Junimea, 2017, 530 p.

Termenul de esoterism circulă sub mai multe accepțiuni, cea mai răspîndită fiind cea de cunoaștere a ceva ascuns, ocult, secret, înțeles a cărui origine se află într-un răspuns dat de Aristotel elevului său, Alexandru cel Mare, care îi reproșa că a publicat lecțiile predate în particular; prin ce mă voi deosebi acum eu de ceilalți de vreme ce ai publicat cărțile? Răspunsul filosofului a fost: “Cărțile acroatice de care te plîngi că au fost publicate și de aceea nu mai sînt niște taine ascunse, să știi că le-am publicat și nu le-am publicat, fiindcă ele sînt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat”. Antoine Faivre, unul dintre recunoscuții esoterologi contemporani vede în esoterism o construcție/o formă de gîndire identificabilă prin prezența a patru elemente constitutive fundamentale și a două elemente secundare: corespondențele, natura vie, imaginația creatoare și medierea, experiența transmutației, practica concordanței și transmiterea. Schimbările în mentalul colectiv se produc în decursul timpului, încît întrebarea lui Marie-Madelaine Davy, “Cui îi este frică de esoterism?”, rămîne actuală. Frica poate veni dintr-un deficit de imaginație creativă, sugerează Radu Cernătescu: “dacă miturile au obiectivat un mundus imaginalis, transformînd lumea imaginată într-o realitate de dincolo de realitate, filosofia ocultă a construit din imagini și din simboluri puntea de acces dinspre această realitate spre gîndire, oferindu-i omului încrederea că potențialul său imaginativ poate fi o formă de apropiere a transcendenței”. Este un elogiu adus de autor filosofiei arcanelor care a îmbogățit umanitatea cu mituri, filosofilor lumii, de la Hipias la Leibniz, care au făcut din obsesia de a măsura cerul un cîștig pentru artă și știință, idealul lor fiind identificat în emblema XXI din Atalanta fugiens, de Michael Maier: “Fă din bărbat și femeie un cerc, din el un patrulater, apoi un triunghi; fă un cerc și vei obține Piatra Filosofală”. Dar Radu Cernătescu răspunde în cartea sa și legitimei întrebări “ce este filosofia ocultă?”, el optînd pentru arcanosophia “termen sintetic care ilustrează nu atît manopera misterului, cît, mai ales, teoretizarea lui. Arcanosophia ar fi, așadar, o filosofie a filosofie oculte, un termen prin care dorim să subliniem că misterul a fost și rămîne esența unei discipline marginale care și-a propus ca scop celălalt versant al ființei, tărîmul plin de promisiuni al umbrei și al ne-ființei, tărîm în numele căruia s-au strămutat hotare, s-au măsurat ceruri, s-au colonizat galaxiile fanteziei”.

Așadar, Radu Cernătescu nu ne propune “vreo pioasă îmbălsămare de autori”, ci “o reamintire a acelui spiritus magicus care a străbătut istoria”. Sub baniera arcanosophiei autorul așază mitologia misterului, pe Zamolxis, Dante, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Agrippa von Nettesheim, Rabelais, Paracelsus, Robert Fludd, Proust și Wittgenstein, Egiptul ocult, kabbala, alchimia, tradiția rozicruciană, Faust-ul lui Goethe, necunoscute shakespeariene sau mitologice românești, Lucifer, hermeneutica heideggeriană. Nu este vorba despre o succesiune de școli și sisteme, ci de o ciclică întoarcere la aceleași mistere asumate din perspective diferite. Scriind despre Dante și divinul său poem, Divina Comedie, Radu Cernătescu arată că în poem sînt incluse mari teme filosofice, teologice șo politice, că ea ar trebui interpretată după cele patru sensuri despre care vorbește Dante în Convivio: literal, alegoric, moral și anagogic, urmînd astfel îndemnul poetului: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătați aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăț, îmi zace-ascuns!” Radu Cernătescu nu este de acord cu avalanșa de interpretări și căutări ale aurului îngropat de florentin în subtext și care “va mai face multe nopți albe printre hermeneuți”, ceea ce nu-l împiedică să urmărească polisemia textului dantesc pe filieră creștină și pe filieră iudaică sau să urmărească stratificarea de sensuri care ar fi ajuns la Dante dinspre teoretizările kabbalei; dincolo de ortografie, vocația intimă și ultimă a cabalei este divinizarea omului, a omului care se arată dornic și capabil, cabala urmărind să scoată sufletul din planul uman al existenței pentru a-l face să atingă planul divin al esenței absolute; nefiind un discurs, ci o metodă, o asceză, un demers, un drum, o cale mistică și inițiatică, sens în care trebuie să o fi înțeles și autorul român.

Lecturile lui Radu Cernătescu sînt mistice, esoterice, inițiatice, sînt de cele mai multe ori adevărate cercetări de arheologie a spiritului, coborîri în profunzimea subiectelor și temelor abordate urmate de deschideri către alte orizonturi de lectură, de gîndire, totdeauna atent la nuanțe, la infinitatea spațiilor de interpretare. Cartea lui Radu Cernătescu este una despre tradiție și inițiere, despre arca păstrătoare a Tradiției, este o invitație de a trece pragul și de a ne aventura pe calea regală care ne va apropia de adevărata cunoaștere. Invitația pe care ne-o face autorul trimite cu gîndul la labirint ca o matrice de explicare a căutărilor spirituale, o hartă topografică a misterului, un simbol criptografic al reprezentării cosmologice a “înnodării lumii”, un simbol al drumului ocolit care duce spre perfecțiune.