dimitrie-cantemir-metafizicaG. Călinescu își începe capitolul “D. Cantemir: filozof și romancier”, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cu această afirmație: “Neștiința de carte a lui Constantin-vodă Cantemir avu o urmare neașteptată: fiul său Dimitrie deveni un erudit de faimă europeană”. Ca o compensare a lipsei sale de cultură, Constantin Cantemir se îngrijește de educația celor doi fii, Antioh și Dimitrie, care în afara învățăturii obișnuite pe care o primeau fiii de boieri (teologia, slavona, greaca și latina) au fost instruiți și de teologul și filosoful Ieremia Cacavela, care venise în Moldova de la Academia din Constantinopol, și care era discipolul lui Teofil Corydaleu, format la Școala din Padova sub conducerea lui Cesare Cremonini; aceste se bucura de un prestigiu enorm, el căutînd să restabilească un aristotelism eliberat de ideile platoniciene care erau la modă la Florența, sub înrîurirea lui Marsilio Ficino și Pico della Mirandola. Corydaleu reprezenta direcția progresistă și liberală a gîndirii apusene, restabilind contactul dintre Occident și Orient, reprezentînd punctul de plecare al procesului de influență occidentală în Orient în domeniul gîndirii și instrucției. Anii de studiu de la Iași, lunga și benefica ședere la Constantinopol îi vor aduce lui Dimitrie Cantemir contactul cultural cu Orientul și Occidentul al cărui ecou va fi opera prințului moldovean; să amintim doar Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, prefațată laudativ de fostul său profesor, Ieremia Cacavela, Istoria ieroglifică, cea mai importantă operă literară a lui Cantemir, Descriptio Moldaviae, Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. În anul 1700, sub influența teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago, pentru care echivalentele românești au fost Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a științei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a științei sacrosancte sau Metafizica. Sub acest titlu a fost tradusă de Nicodim Locusteanu, în 1928. Recent a fost reeditată Metafizica. Știința sacro-sanctă a lui Dimitrie Cantemir, București, Editura acum.info, prefață de Vlad T. Popescu, 2015, 256 p.

Metafizica se prezintă ca o lucrare de teologie și filosofie sistematică, ca o polemică cu fizica și ontologia aristotelică și scolastica. Scrierea lui Cantemir cuprinde șase părți, în care tratează pe rînd probleme de teoria cunoașterii, de fizică (originea materiei și creația lumii), noțiunea de timp, chestiunea universaliilor, intens dezbătută în epoca medievală, probleme de etică și cele legate de destinul omului. “Cartea în ansamblul ei este o polemică cu neoristotelismul și cu scolastica. Autorul încearcă să argumenteze pe cale filosofică doctrina creștină, împletind, într-o manieră specific medievală, probleme de filosofia naturii și de teologie, chestiuni gnoseologice și moral religioase”, scrie Algeria Simota în Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Scrierea lui Cantemir este și una care lasă se vadă talentul literar chiar și atunci cînd subiectul este unul arid, cum ar putea fi filosofia naturii și ontologia: “Nenorocitul intelect omenesc este prins în valea mizeriilor, în creasta îndoielilor și în negura lucrurilor ce nu se pot cunoaște. Iar lumina imaterială, copleșită de bezna materială a corporalității, este încătușată de lanțurile indisolubile ale simțurilor și aproape cu desăvîrșire prăbușită în ignoranță, nevoindu-se ca să explice pe cel creat din cel necreat, pe cel vremelnic din cel etern, nimicul din Ființă, muritorul din nemuritor și – ce lucru mai îndrăzneț să spun? – pe cel mort din viață, și să facă să lucească razele luminii proprii pentru priceperea celor de cunoscut, muncit de ideea de unde să înceapă și către care țel să se îndrepte.”

G. Călinescu observă printre primii că dacă Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea era forma otomană a Banchetului platonician, Sacrosancta scientiae era “o scriere plină de vervă și de umor dialectic în care, dacă originalitatea e redusă din punctul de vedere ideologic, găsești o mare artă de a înscena abstracțiunile.” În scrierea sa, Cantemir se arată un adept al paracelsianului van Helmont, ale cărui idei din Archaeus faber causae et initia rerum naturalium se regăsesc în Metafizica. Ca și van Helmont, Cantemir interpretează creația prin elemente (apă, aer), archei, fermenți, respingînd ideea aristotelică a primului motor care “mișcă în mod natural cele naturale”, în vreme ce Dumnezeu se află “nu în natură, ci mai presus de natură, mișcîndu-le pe toate în mod supranatural și liber. “Teologo-fizica” umanistului român admitea ideea unei materii cosmice care fermenta continuu, era păstrătoare de viață, admitea revelația divină, dar și faptul că filosoful aprofundează adevărul creștin prin iluminații proprii și caută sensuri ascunse în hieroglifele naturii. Cantemir încerca o critică a aristotelismului pornind de la datele filosofiei naturale, ale teosofiei cunoscute mai cu seamă din scrierile lui van Helmont, de la datele unei fizici întemeiate pe recunoașterea determinismului natural într-un sistem teist. În raportul dintre natural și supranatural, Cantemir consideră că după încheierea creațiunii, procesul creațiunii continuă; dacă în faza creațiunii Dumnezeu intervine nemijlocit și supranatural, el nu mai intervine în orînduirea fenomenelor naturale, ci doar a celor supranaturale, umanistul român preluînd din van Helmont (Natura este porunca lui Dumnezeu prin care un lucru este ceea ce este și face ceea ce i s-a poruncit să facă), gînd reluat de Cantemir în Istoria ieroglifică: “Iaste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sînt și a lucra ce au poruncă a lucra.” Cantemir amintește în mai multe rînduri noțiunea de “ordine a naturii”, iar istoricii filosofiei consideră că îi aparține, ea nefiind prezentă la van Helmont. Este o concepție deterministă prin care Cantemir gîndește sistematic raportul dintre Dumnezeu și natură: “Oare dacă Dumnezeu (lucru de care nimeni nu se va îndoi), Împăratul cel prea bun, prea mare și prea înțelept, este cel care prin negrăita sa dispoziție pe toate le dispune, le adaptează si spre propria țintă a fiecăreia le îndreaptă, se va putea oare da altă cauză nesocotinței și un alt mediu mișcării fără socoteală? Desigur că nu, fiindcă precum păgînii mărturisesc, din nimic nu iese nimic.” Dispoziția divină este cea care potrivește succesiunea unui lucru în altul, cea care determină principiul însuși al cauzalității naturale, recunoscînd ziditorului puterea de a interveni în mersul naturii create, admițînd totodată și elementul voluntarist specific teismului.

Sacrosancta scientiae indepingibilis imago este prima carte de filosofie scrisă de un autor român, este o meritorie încercare de a cuprinde cosmologia, ontologia, logica, într-un efort de distanțare fața de aristotelism și scolastică, preluînd ideile teosofice ale lui van Helmont. Este opera unui erudit care încerca să concilieze fizica și teologia, determinismul și puterea divină ceea ce ducea și la inevitabile oscilații. Ontologia lui Cantemir gravitează în jurul noțiunii de divinitate, existența prin excelență, existența din care derivă orice altă existență: “De aceea ca pavăză vom lua cuvîntul și numele Veșnicului: Eu sînt cel ce este. Adecă Dumnezeu este existența și viața tuturor, adică a celor ce sînt cuprinse în catalogul creațiunii și conservațiunii”. Scriitura cantemiriană este plină de vervă, de imagini extrem de sugestive, de comparații care să ușureze accesul la abstracțiuni. Ideile filosofice ale eruditului principe moldav se regăsesc și în Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea, dar și în Istoria ieroglifică. Tradusă de Nicodim Locusteanu în 1928, sub titlul Metafizica, cartea a devenit tot mai greu de găsit, încît trebuie salutată inițiativa editurii info.acum de a oferi celor interesați posibilitatea de a citi lucrarea lui Dimitrie Cantemir. În prefață, Vlad T. Popescu menționează că a asumat prin această ediție mai curînd un rol informativ.  Cei mai mulți din exegeții operei filosofice a lui Cantemir subliniază că traducerea lui Locusteanu cuprinde numeroase erori, și că se impune o nouă traducere, o ediție critică. Să fim încrezători că din buna lucrare împreună a unui latinist si a unui filosof nu va întîrzia să apară o carte importantă pentru înțelegerea începuturilor filosofiei românești.