Mircea Eliade Itinerare labirintice_Mihaela Chiribau AlbuExegeții operei lui Mircea Eliade sînt unanimi cînd îi apreciază deopotrivă monumentalitatea și originalitatea, o operă în care se întîlnesc și se împletesc armonios două versante ilustrate cu același talent, dăruire și consecvență: literatura și reflecția științifică. Omul poate fi înțeles în integralitatea sa urmărindu-i manifestările singulare, care îi conferă particularitate: credințe, putința de a capta misterele spiritului, creația literară, atracția către ceea ce este fascinant, misterios sau inexplicabil; sub aceste dimensiuni încercau, acum patru decenii, autorii invitați de Constantin Tacou să configureze personalitatea lui Mircea Eliade în Cahier de l’Herne. În studiul său despre literatura în lumina miturilor, Simone Vierne amintește de anii ’50 ai secolului trecut cînd timid își făcea loc lectura critică a operelor literare ținînd seama de sugestii venind dinspre alte discipline, psihanaliză, sociologie, mitologie; la Universitatea din Grenoble, unde avea să se înființeze Centrul de cercetare asupra imaginarului, condus de Gilbert Durand, devenise o practică studierea operelor literare prin prisma miturilor, credințelor, fantasmelor. Prin forța cercetărilor sale în domeniul istoriei religiilor, al miturilor și simbolurilor, Mircea Eliade deschidea o nouă perspectivă asupra imaginarului în creația literară, a imaginarului din propria creație. În egală măsură, pentru alți cercetători, studiile lui Mircea Eliade arătau că în literatura modernă, sub enorma masă de limbaj desacralizat, se află un continent de idei, sentimente înrădăcinate într-o lume uitată, o lume a cărei semnificație nu a fost epuizată. De altfel, în Jurnal, Eliade mărturisea că o serie de întrebări, mistere, probleme care nu și-a găsit împlinirea în activitatea științifică, a găsit o altă exprimare în libertatea unei opere literare. Căutarea unei structuri simbolice profunde, prezente deopotrivă în opera științifică, cît și în cea literară, a călăuzit-o pe Mihaela Chiribău-Albu în scrierea cărții Mircea Eliade. Itinerare labirintice, București, Editura Eikon, colecția «Universitas», prefață de Vasile Spiridon, 2016, 562 p.

Simbol al căutărilor alchimice, fir al Ariadnei, echivalent al lui Uroboros, însemn al pavimentelor catedralelor gotice, simbol al căutării inițiatice, labirintul este un simbol prezent în toate culturile vechi, perpetuîndu-și prezența în artă și literatură, în varii forme. «Itinerarul labirintic, afirmă Mihaela Chiribău-Albu, este un tip special de călătorie care, inițial, a reprezentat o peregrinare reală, într-o geografie reală, în labirinturi construite de natură sau de om, pentru ca, treptat, să înlocuiască datele concrete cu cele imaginare. Drept urmare, evoluția unui personaj, într-un text literar, poate lau forma unui itinerar labirintic, acreditînd un motiv literar de mare rezonanță în romantism – viața ca voiaj», prin aceste notații autoarea prefigurînd motivul cercetării sale, acela de a surprinde călătoria labirintică, răscrucile, bifurcațiile ca un teritoriu interior al personajelor literare. După necesarele lămuriri etimologice și de clasificare a labirinturilor, Mihaela Chiribău-Albu aduce în atenție mitul labirintului, începînd cu cel din celebrul palalt din Cnossos, continuînd cu simbolismul grotei, cu trimiteri la mandala, insistînd evident pe simbolismul labirintului în lucrările de istoria religiilor ale lui Eliade, pe simbolismul centrului văzut ca o figurare a interiorității, a metamorfozei interioare, totul într-un inspirat parcurs ale cărui borne sînt, printre alții, Nicolaus Cusanus, Pico della Mirandola, C.G. Jung, scrierile alchimice. Labirintul nu este numai misteriosul desen din pavimentele catedralelor gotice, mandalele sau manuscrisele artistic lucrate, este și o pecete a identității, a centrului, a căutării neîncetate. Din această perspectivă trebuie văzut labirintul spiritual indian al lui Eliade, perioada în care i-a fost student profesorului Dasgupta; fascinanta Indie îl va atrage prin cultură, prin spiritualitate, prin monumente, prin religie, încît trecerea de la un aspect la altul îi va provoca deseori  disperare, munca i se va părea inutilă, iar voința zadarnică; iar cînd la cele amintite se adaugă «un lung, beatific și totuși terifiant vis de noapte de vară», iubirea pentru Maitrey, urmat de alungarea din casa familiei Dasgupta, filosoful traiește un descensus ad inferos, în care «sciziunea sufletească și gîndurile contradictorii dovedesc o coborîre în Infern, un Infern care îl pune față în față cu Minotaurul din el, un Minotaur învins în repetate rînduri dar niciodată răpus definitiv. De ce? Pentru că Mircea Eliade ratează atingerea centrului», afirmă Mihaela Chiribău-Albu. Din aceeași perspectivă a labirintului este privită și activitatea lui Eliade după revenirea la București, cu precădere susținerea pe care filosoful o arată mișcării legionare care, în opinia sa, realiza o sinteză între românism și spiritualitate, adeziune care a dat naștere unui alt labirint, al interpretărilor, din care de multe ori era exclusă opera.

Dar labirintul nu este numai o matrice a căutărilor lăuntrice, a căutărilor în sens mai larg pentru cel dezrădăcinat de țară, este, în cazul scrierilor literare ale lui Mircea Eliade, și o coborîre în întunericul propriei ființe, unul dintre itinerarele profunde fiind cel al iubirii, cu toate trăirile sale contradictorii, admirabil ilustrate în Maitreyi, Nuntă în cer, Noaptea de Sânziene, Pe strada Mântuleasa sau  Domnișoara Christina. Romanul Maitreyi aducea în literatura română nu doar exotismul Indiei, pentru mulți rămasă și astăzi la fel de necunoscută, ci și tema itinerariului labirintic al «durerii omenești», a refacerii unei experiențe esențiale. Maitreyi îi prilejuiește autoarei cîteva reflecții despre centru, iar în roman acest centru este experiența inițiatică a Erosului, un Eros văzut cu căldura renascentistă pe care o arătau scrierile lui Marsilio Ficino și Giordano Bruno. Mihaela Chiribău-Albu caută firul mergător prin labirinturi camuflate în simboluri reperabile în scrierile literare ale lui Mircea Eliade: pădurea, insula, șarpele, grădina, arborele, dublul, camera, oglinda, biblioteca, podul. Descifrarea itinerarelor labirintice, a simbolurilor cu multiplele lor sensuri «camuflate în destin și operă» oferă o nouă cheie de lectură a scrierilor lui Eliade. «Dimensionat metafizic, ca drum spre înțelepciunea sau libertatea propriei ființe, ori religios, ca drum spre sacru, itinerarul labirintic conduce totdeauna dinspre non-esse spre esse. Labirintul apare ca o zonă situată între două lumi, ca un teritoriu în care contrariile coexistă», scrie Mihaela Chiribău-Albu.

Subiectul cărții Mihaelei Chiribău-Albu este confluența mitului din istoria religiilor cu cel din scrierile literare, fiind o altă «încercare a labirintului», una care dezvăluie filiația gîndului purtat de istoricul religiilor din lumea miturilor și a religiilor în cea a ficțiunii literare. Încoronare a Operei, piatră filosofală, pecete a operei alchimice, însemn central al pavimentelor catedralelor, materia prima a construcției templului interior, labirintul își arată dimensiunea inițiatică doar celor care știu să treacă de suprafața lucrurilor.