marie-louise-von-franz-pisica-c1În România, scrierile lui C.G. Jung au pătruns relativ tîrziu, traducerea operei psihologului elvețian făcîndu-se temeinic abia din anul 2003, la editura Trei, la care apar Opere complete, unde avea să apară în 2011 și, de acum, celebra lucrare Cartea Roșie. În același timp, au început să fie  traduse cărți ale discipolilor sau continuatorilor lui C.G. Jung, în acest fel ajungînd să fie cunoscute cititorilor români numele și lucrările unor autori precum Etienne Perrot, Aniela Jaffe, Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Jolande Jacobi, Edward F. Edinger. Considerată cel mai important continuator al lui C.G. Jung, fondatoare a Institutului C.G. Jung din Zurich, autoare care abordează subiecte și probleme ce țin de alchimie, vise, basme, mitologii, psihoterapie, Marie-Louise von Franz este deja un nume binecunoscut cititorilor români. I-au fost traduse mai multe cărți care au apărut la editura Herald (Dimensiuni arhetipale ale psihicului; Psihic si materie) și la editura Nemira (Visele și moartea; Problema Puer Aeternus). Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă traducere din Marie-Louise von Franz: Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Sanda Roșescu, colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 136 p.

Cartea lui Marie-Louise von Franz despre motive arhetipale, despre contrarii gravitează în jurul unui basm românesc, Pisica, redat în întregime după culegerea Die Marchen der Weltliteratur. Un împărat bogat era nefericit pentru că nu avea copii; îi construiește soției o corabie, o trimite în lume, avertizînd-o să nu se întoarcă dacă nu rămîne însărcinată. Împărăteasa rămîne însărcinată, dar asupra fetei nenăscute cade blestemul ca la adolescență să se transforme în pisică și să rămînă în trupul pisicii pînă cînd un fiu de împărat îi va tăia capul. Povestea își urmează cursul, fiul cel mic al unui alt împărat pornit în lume să caute o pînză fină de in, ajunge la împărăteasa pisicilor care îi împlinește ruga, dar îi cere fiului de împărat să-i taie capul, astfel pisica preschimbîndu-se într-o frumoasă prințesă. Un basm mai puțin cunoscut a cărui temă principală este uniunea contrariilor, coniunctio; dar este un basm în care Marie-Louise von Franz găseste temeiuri ale discuției despre Sine, despre deficiențe ale constiinței omenești, despre viața colectivă si necesitatea regenerării unui regat: “S-ar zice că relația de cuplu a împăratului și împărătesei, respectiv principiului masculin și a celui feminin, deși nu e conflictuală, e lipsită de armonie. Între ei pare să existe un fel de pact: sunt politicoși unul cu celălalt, dar nu se iubesc cu adevărat. Relația lor e sterilă. Iar ea ar vrea să plece să se plimbe, ceva neobișnuit în povești. Trebuie așadar să ne întrebăm ce neajunsuri întîmpină femininul în această poveste.” În cealaltă împărație femininul a dispărut, împăratul abandonîndu-se patimii băuturii, un viciu absent din poveștile lumii, un viciu care corespunde sindromului abandonului, un abandon de sine, o afundare în neîncredere și pierderea demnității de sine; două împărății, două lumi în care nu se regăsește complementaritatea care apropie, care unește.

În basmul comentat de Marie-Louise von Franz, pisica îi spune eroului cînd să se ducă la tatăl său, cînd să se întoarcă acasă, îi arată ce trebuie să facă pentru a o preschimba în prințesă. De ce o pisică? Este cunoscut simbolismul eterogen al pisicii, fiind cînd blîndă cînd ascunsă, oscilînd între benefic și malefic, cu preponderență pe ultimul aspect, nu de puține ori fiind văzută ca o întrupare a diavolului. Egiptul antic a venerat pisica divină, Bastet, ca pe o binefăcătoare și ocrotitoare a oamenilor, ea retezînd capul șarpelui Apophis, balaurul întunericului, “personificare a dușmanilor Soarelui, care încearcă să răstoarne luntrea sacră în timpul trecerii ei prin lumea subpămînteană. Aici, pisica simbolizează forța și sprinteneala felinei, pe care o zeiță tutelară o pune în slujba omului spre a-l ajuta ș-și biruie dusmanii ascunși”, scriu autorii cunoscutului Dicționar de simboluri. După Vechiul Egipt, unde a fost domesticită cu aproape o mie de ani înaintea erei noastre, pisica începe să fie menționată mai tîrziu în Grecia și la Roma, totdeauna privită cu o anume reticență, păstrată pînă tîrziu, exprimată prin zicala că pisica aparține casei, nu stăpînului. Pentru celți, pisica simboliza puterile malefice, era deținătoare de puteri magice; văzul nocturn atrăgea asupra pisicii neîncrederea, dușmănia, care nu de puține ori luau forma sacrificiului ritual. “Aspectul diavolesc al pisicii, cel de vrăjitoare, nu a ieșit la suprafață decît în timpul creștinismului. Acest lucru trebuie pus în relație cu suprimarea patriarhală a umbrei feminine. Atunci devine pisica un animal al vrăjitoarelor, o unealtă a diavolului și un vampir. Au existat ritualuri de spînzurare ale pisicilor, analoage persecuțiilor vrăjitoarelor. În mod evident, se credea că astfel răul este înlăturat; dar răul fusese mai întîi proiectat asupra animalului, care era apoi spînzurat”, scrie Marie-Louise von Franz. Psihologia privește pisica în general ca un “animal tipic feminin” (E. Aeppli), ca un animal al nopții, o anume misoginie psihologică amintind obsesiv că femeia își are rădăcinile profunde de straturile obscure și indistincte ale vieții.

De ce o poveste despre răscumpărarea femininului pornind de la un basm despre o pisică? Marie-Louise von Franz vede dincolo de urzeala poveștii simboluri ale psihologiei individuale și colective, compensări ale dezechilibrelor, eterne căutări, aspirații și întrupări în care se împletesc animus și anima. Este cunoscută vitalitatea pisicii, capacitatea sa de supraviețuire, dorința ei de independență. “Femeile dependente, scrie Marie-Louise von Franz, cele care sînt atașate cu prea mult devotament cîinesc de bărbații și de copiii lor, visează deseori pisici, acestora le sugerez comportamentul pisicii. O pisică știe întotdeauna ce vrea, face ce vrea și merge pe drumul ei. E o cruzime să ții o pisică închisă, pentru că are nevoie de independență, are nevoie să se plimbe și să-și ducă viața ei.” În basm pisica și după ce redevine umană are puteri magice îndemnîndu-și soțul sa aibă o atitudine tranșantă față de tatăl care-i voise pierduți. Probabil eroul basmului a rămas captiv unui trecut care îl va poseda totdeauna, ori de cîte ori va reveni, pentru că nu a avut curajul înlăturării vechilor obiceiuri. Pisica va ști totdeauna să se furișeze și dintr-un palat alegînd potecile care o duc spre libertate …