bonardel-prendre-soin-de-soiTrăim un timp în care preocuparea de sine, „dezvoltarea personală”, sînt termeni ai zilei, folosiţi atît de frecvent încît sînt pe cale să-şi piardă semnificaţia primă. Rafturile librăriilor sînt neîncăpătoare  pentru titluri năstruşnice, garanţii infailibile ale succesului în viaţă, ale recăpătării siguranţei de sine! La tot pasul te întîmpină o armată de guru, atoateştiutori, gata oricînd să-l povăţuiscă pe cel aflat la o răscruce. În adevăr, preocuparea de sine nu e vreo descoperire recentă, ea însoţeşte căutările omului din vechime, doar că nu s-a făcut cu ostentaţia de astăzi. Recenta  carte semnată de Doamna profesor Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être, Paris, Editions Almora, collection „Spiritualites pratiques”, 2016, 240 p., este o rescriere istorică a subiectului, dar şi o incursiune în dimensiunea spirituală a preocupării de sine. Am scris despre multe din cărţile Doamnei Françoise Bonardel, cărţi despre hermetism, alchimie, budism şi filosofie, budism şi alchimie, despre gravurile lui Albrecht Durer sau despre criza culturii moderne. Prin această nouă carte universitarul parizian se îndepărtează de statornicele sale preocupări? Nu, pentru că şi această apariţie editorială se situează tot în sfera filosofiei, a spiritualităţii, cu atît mai mult cu cît preocuparea de sine este o temă pe marginea căreia au reflectat filosofi de la Platon şi Seneca la Schopenhauer şi Nietzsche; aceeaşi constantă a gîndului de la Pindar (Devino ceea ce eşti) la cuvintele lui C.G. Jung din Cartea Roşie (Cred că, dacă este posibil, n-ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine, altminteri îi dăm celuilalt prilejul, ba chiar îl silim, să facă acelaşi lucru. Ce se întîmplă însă dacă toţi se abandonează pe sine? Ar fi o nerozie.)

Lumii contemporane francofone, tradiţia exerciţiilor spirituale i-a fost reamintită de filosoful Pierre Hadot (1922-2010) autor al mai multor lucrări despre exerciţiile spirituale şi filosofia antică sau despre gîndirea lui Marcus Aurelius. Pentru Pierre Hadot un filosof era înainte de toate cineva care trăia filosofic, cineva căruia raţiunea îi conducea viaţa şi care practica virtuţile morale. Lumea de astăzi, în ciuda contradicţiilor şi profundei dezorientări, s-a apropiat de tradiţia exerciţiilor, dar a rămas în pragul unei incertitudini caracteristice modernităţii: cu ce începe transformarea, cu lumea, cu omul însuşi sau cu amîndouă deopotrivă. Sigur, în lumea noastră mai curînd se vorbeşte despre un maestru care să îndrume şi mai puţin de dispoziţia naturală, spontană pe care o are fiecare fiinţă, dispoziţie pe care trebuie să o cultive, nu să aştepte ca un maestru din afară, un guru atoateştiutor să se preocupe de altul aşa cum acesta ar trebui să o facă cu el însuşi. În vremuri de criză anticii se întorceau la statornicul prieten care nu i-a trădat niciodată: filosofia. Decît să ascultăm pe autoproclamaţii înţelpţi ai dezvoltării personale, „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decît cetitul cărţilor” scrise de Seneca, de Epictet, de Marcus Aurelius sau cîteva pagini dintr-un dialog platonician. Terapeutica filosofică nu se adresează nici unei fiinţe fundamental vulnerabile nici unui individ dornic să valorizeze ceea ce a dobîndit, ci verticalităţii potenţiale pe care fiecare o poartă în el însuşi. Terapia filosofică intervine în punctul de joncţiune între corp şi spirit, între conştient şi inconştient, cum se spune astăzi. „Contrar oamenilor de astăzi, scrie Françoise Bonardel, care cred că noile remedii îi scutesc de necesitatea de a schimba modul de viaţă, anticii vedeau în transformarea de sine singura «medicină» susceptibilă de a conduce la o vindecare adevărată şi care să aibă un impact social durabil.” Preocuparea de sine era preventivă şi curativă devansînd boala, considerînd că fiecare individ, fabricînd propriul rău, nu ajunge la capăt doar prin bunăvoinţă, ci prin schimbare, iar în acest proces sfatul unui maestru nu este suficient: „Oare ce fel de dascăl mai aştepţi, ca să-i încredinţezi propria ta îndreptare? Doar, nu mai eşti un băieţandru, ci un bărbat împlinit. Căci dacă vei neglija şi vei rămîne inactiv, dacă o să faci planuri după planuri, amînări, dacă vei da zilelor rînd, în grija pentru propria ta îndreptare, vei uita că tu însuţi nu ai făcut nici un progres, ci ai rămas în acelaşi stadiu, trăind şi murind ca omul de rînd”, scria Epictet în Manualul său.

Pierre Hadot, invocat deseori în cartea Doamnei Bonardel, scria despre deschiderea terapeutică pe care o ofereau exerciţiile spirituale din antichitate; practicile erau de ordin fizic, discursiv (dialogul şi meditaţia), intuitiv (contemplaţia) toate destinate unei transformări a subiectului practicant; filosofia avea o dimensiune esenţialmente practică, şi terapeutică prin caracterul ascetic al exerciţiilor, cu un pronunţat aspect intelectual, filosoful francez insistînd pe înlăturarea oricărei confuzii între asceza greacă şi ascetismul creştin, restituind cuvîntului askesis (asceză) semnificaţia originală de exerciţiu, a cărui ţintă era o schimbare în profunzime, metanoia sau conversiunea. Din acest motiv discursul filosofic antic lua deseori forma exortaţiei, a îndemnului presant la reforma lăuntrică; aparent simplă şi accesibilă, filosofia ca mod de viaţă şi practică transformatoare rămîne o sfidare pentru lumea noastră postmodernă. Fiecare epocă a căutat să regăsească un nou echilibru între interioritate şi exterioritate, între preocupare şi cunoaştere de sine. Michel Foucault (1926-1984) a fost unul din filosofii francezi care a insistat în scrierile sale pe ideea că la grecii din vechime preocuparea de sine preceda cunoaşterea: „Trebuie să te ocupi de tine însuţi, nu trebuie să te uiţi pe tine însuţi, trebuie să ai grijă de tine însuţi.” Atunci, în interior va apărea formula „cunoaşte-te pe tine însuţi”. În adevăr pe frontonul templului lui Apollo acesta era îndemnul, restul este o adăugire din vremurile moderne. În îndemnul său de a valoriza preocuparea de sine, Michel Foucault este mai aproape de Socrate din dialogul paltonician Phaidros: „Or, eu unul nu-mi pot pierde vremea cu astfel de lucruri şi am să-ţi spun şi de ce, prietene: nu sînt încă în stare, aşa cum o cere porunca delfică, să mă cunosc pe mine însumi. Neştiutor deci în ce mă priveşte aş fi de rîsul lumii să încep a căuta înţelesul celor străine de mine. Drept care, fără să-mi bat capul cu aceste poveşti, iau de bun tot ce ne învaţă tradiţia şi, după cum spuneam, ne pe ele le cercetez, ci pe mine însumi.”

Françoise Bonardel scrie, şi nu este prima dată cînd o face, despre salvarea prin gnoză, prin cunoaştere. Îmi amintesc vorbele filosofului francez Jean Borella, dintr-un interviu acordat în urmă cu mai bine de zece ani; el spunea că gnoza, cunoaşterea este egal răspîndită, este deasupra tuturor, posibilităţile de înţelegere nu sînt egal răspîndite, egal prezente la toţi oamenii! Cuvinte crude, aproape în marginea cinismului, dar de o limpezime cutremurătoare. Françoise Bonardel consideră că nu ne putem cunoaşte pe noi înşine dacă nu trecem de la un mod de cunoaştere la altul, de la raţionamentul logic la contemplare, ceea ce îi îngăduie autoarei să scrie despre cunoaşterea tămăduitoare: „Viziunea platoniciană a raportului între cunoaştere transcendentă şi preocupare de sine este în orice caz cea a majorităţii tradiţiilor spirituale, şi este posibil ca Platon să fi transpus în filosofie anumite ritualuri orfice relative la trecerea sufletului defunctului dintr-o lume în alta. Cînd sufletul se prezintă pentru a obţine dreptul de a intra în adevărata sa patrie, i se cere să-şi decline identitatea. Nu i se cere cine a fost în viaţa pe care tocmai a părăsit-o – bărbat, femeie, soldat, curtezană – ci care este esenţa sa cea mai pură, comună tuturor fiinţelor în măsura în care se recunosc ca atare.” Răspunsul din Imnurile orfice („Sînt fiica Pămîntului şi a Cerului înstelat”) nu mai cere nici o dovadă că sufletul a asumat adevărata identitate; orfismul este în această privinţă o gnoză, revelată celui în drept, care aduce tămăduirea.

Preocuparea de sine duce discuţia şi în zona mai delicată a individualismului, egoismului, narcisismului; înţelepţii antici propovăduiau preocuparea de sine ca şi arta de a-ţi fi suficient ţie însuţi în toate circumstanţele, fără ca prin aceasta să rupi legătura cu viaţa socială nici să duci viaţă de ermit; în timpurile moderne, pe urmele lor, Schopenhauer afirma că nu poţi fi la unison decît cu tine însuţi, iar Jacqueline Kelen reabilita într-o carte apărută acum zece ani spiritul de singurătate: „În singurătate eu nu mă închid; eu mă aşez la depărtarea necesară, mă înalţ; îmi adun forţele şi deschid larg ferestrele – cele care dau spre lucruri, spre alţii şi spre interior.” Noţiunile amintite mai sus au intrat în conflict cu doctrina creştină, cu iubirea aproapelui, iubirea de sine fiind, în opinia lui Ioan Gură de Aur, una din plasele întinse de diavol. Nu este locul unei discuţii despre acest subiect, poate doar a unei simple întrebări: neglijîndu-se pe sine, omul îl poate salva pe un altul? A fi solidar cu suferinţa celuilalt nu trebuie să ducă la anularea propriei interiorităţi, pentru că lumea interioară este la fel reală ca lumea exterioară, are peisajele sale, posibilităţile sale, teritoriile sale nesfîrşite. C.G. Jung îşi învăţa semenii să se preocupe mai întîi de ei înşişi, pentru că nu o va face altcineva: „calea dezvoltării începe în mod necesar în tine însuţi”, iar prin această afirmaţie psihiatrul elveţian nu se îndepărta de un îndemn al lui Plotin de Eneade: revino la tine însuţi şi priveşte, dacă nu vezi frumuseţea în tine, lucrează asemenea sculptorului care caută în marmură cele mai potrivite linii, îndepărtînd ceea ce este superfluu.

Dincolo de modă, preocuparea de sine este o constantă, o permanentă punere în acord a aşteptărilor cu rînduielile vieţii, o revenire la esenţă, o desprindere de înstrăinarea de tot ce este omenesc. Cît de potrivite sînt cuvintele lui Seneca: „Preaiubite Serenus, ai acum mijloacele prin care să-ţi aperi liniştea ori s-o redobîndeşti, armele cu care să ţii piept ispitelor. Dar ţine minte: nimic nu-ţi foloseşte de ajuns în apărarea unui bun atît de greu de păstrat, dacă nu îţi întăreşti cu o grijă necontenită şi plină de zel sufletul tău gata oricînd să se prăbuşească.” Parcursul propus de Doamna Françoise Bonardel este unul al redescoperirii preocupării de sine ca exerciţiu constat al culturii europene, al nostalgiei alianţei uitate între individ şi lume. Exemplul asemănător, afirmă autoarea, este cel al alchimistului care preocupat să desăvîrşească opera Naturii are grijă să nu spargă vasul în care este închisă materia ale cărei transformări îl trimit cu gîndul la cele care se petrec în el însuşi. Nu este vorba de restaurarea unei lumi imaginare, ci de găsirea lui „savoir-faire” care să dea fiecărei fiinţe sentimentul că preocupîndu-se de sine participă la starea de bine a celuilalt.