Ştiam de mai multă vreme că Emilie Granjon pregăteşte o lucrare despre înţelegerea simbolicii alchimice, cu referire la celebra carte a lui Michael Maier, Atalanta fugiens. Emilie Granjon este o tînără cercetătoare, originară din Lyon, în domeniul semioticii vizuale, teoretician al artei şi critic de artă, care are o bursă postdoctorală la GEMCA (Group for Early Modern Cultural  Analysis) din cadrul Universităţii Catolice din Louvain, pentru a aprofunda imaginea alchimică în opera lui Otho van Veen; este autoare de studii despre iconografia alchimică şi imaginarul esoteric, publicate în volume colective sau în reviste precum Archée, Spirale sau Vie des arts. În numărul din februarie 2012, al „Cronicii”, am publicat un interviu cu Emilie Granjon: „Atalanta fugiens – o operă care se adresează văzului, auzului şi spiritului”. Recent am primit cartea la care ştiam că lucrează: Comprendre la symbolique alchimique, Laval, Presses Universitaires de Laval, coll. „Interculturels”, 2012, 250 p. Imaginarul alchimic nu s-a bucurat de o mare atenţie din partea comentatorilor, nici în ceea ce priveşte textul propriu-zis nici în privinţa imaginilor; iată sînt aproape patru secole de cînd a apărut Atalanta fugiens (1617) de Michael Maier, o lucrare singulară, ilustrată de Mathieu Merian, o culegere de 50 de embleme conţinînd fiecare o epigramă şi un motto, o gravură şi o piesă muzicală, reunind pentru prima dată compoziţii fictive, alegorice şi poetice, opere emblematice, gravate, compoziţii muzicale, într-un tot mai mult intelectual decît senzual.

În ultimul secol mai mulţi specialişti s-au ocupat de emblemele lui Maier, dar prea puţini au explorat universul iconologic. Emilie Granjon enumeră trei semioticieni care s-au lansat în aventura alchimică: Umberto Eco, Claude Zilberberg, Donald Maddox, dar afirmă că niciunul nu a încercat să descrie traseul semantic al imaginilor alchimice a căror simbolică desenează o iconografie a văzutului şi nevăzutului. Metoda propusă de cercetătoarea franceză identifică semiogeneza gravurilor prin analiza semnelor gravate pentru a lăsa să se vadă modalităţile semnificative şi interpretative. Autoarea anunţă din primele pagini ale cărţii că va prezenta noi căi de reflecţie asupra teoriilor receptării şi semnificaţiilor vizualului, în aşa fel încît omul secolului al XXI-lea să nu rupă legăturile cu tradiţia alchimică. Înainte de a expune propria metodă semiotică, Emile Granjon face o succintă şi binevenită incursiune în istoria alchimiei, domeniu care şi acum în imaginarul colectiv este perceput ca o escrocherie, o înşelătorie. Nu trebuie omis că niciodată cercetători venind dinspre orizonturi diferite, ştiinţă, religie, esoterism, filosofie, nu au dat o definiţie comună, pentru că alchimia este multiplă, dar eterogenitatea sa nu dă un contur vag definiţiei alchimiei pentru că „globalitatea etimologiilor populare şi savante creează o unitate definitorie şi stabileşte cîmpul de investigaţie al artei lui Hermes”, susţine Emilie Granjon.

Deşi este o disciplină practicată, cunoscută din antichitate, „alchimia” ca substantiv apare în Europa în secolul al XII-lea odată cu cruciadele şi venirea arabilor în Spania. Evident, ca şi în cazul substantivului „esoteric”, etimologia succede mult apariţiei şi afirmării domeniilor amintite. Domeniu enigmatic, neliniştitor prin ceea ce ascunde, alchimia a plecat la drum purtînd o grea povară, trebuind totdeauna să explice deopotrivă ceea ce se vrea, dar şi ceea ce nu este. Alchimia este cunoscută şi ca „artă a lui Hermes”, personaj mitic recognoscibil în trei tradiţii: greco-romană (Hermes-Mercur), egipteană (Thot) şi egipto-arabă (Hermes Trismegistos). „Fiul al lui Zeus şi al Maiei, Hermes-Mercur este zeul grec cel mai abil, cel mai subtil şi cel mai şiret. Mesager al zeilor şi protector al hoţilor, el este deopotrivă cunoscut ca inventator al scrisului şi al ştiinţelor”, notează Emilie Granjon. Figura alchimică a lui Hermes este o figură proteiformă a cărei influenţă spirituală este conceptualizată de sinteza a trei personaje mitice (Thot, Hermes şi Trismegistos) care produc o figură hibridă, o figură tripartită reală şi imaginară. Această îmbinare a realului şi imaginarului avea să marcheze şi definirea sau interpretarea esoterismului sau a alchimiei. Esoterismul este şi astăzi supus unui continuu tir de critici, surprinzătoare fiind obstinaţia cu care „criticii” se opresc doar asupra unei ambiguităţi care străruie în privinţa adjectivului „esoteric”; cîţi au însă curiozitatea să se aplece asupra cercetărilor unui Antoine Faivre? Ar descoperi un alt înţeles al esoterismului, cel care privilegiază ideea de corespondenţă a universaliilor, ideea de Natură vie, rolul medierii şi al imaginaţiei, experienţa transmutaţiei, practica concordanţei şi a transmiterii iniţiatice. Alături de Antoine Faivre trebuie citite şi cărţile lui Pierre Riffard, care faţă de studiile lui Faivre vorbesc despre organizarea analogiilor şi armonia concordanţelor. Sigur că în domeniile amintite de cei doi cercetători există un cult al secretului, practicile iniţiatice cerînd păstrarea secretului, ceea ce a stîrnit şi a întreţinut o anume aversiune faţă de ceea ce nu este deschis tuturor. Mai este însă un aspect important în istoria alchimiei, văzută în continuare ca o încercare de a fabrica…aur, anume apariţia către sfîrşitul veacului al XV-lea a alchimiei mistice sau spirituale, cea ale cărei singure scopuri erau epurarea sufletului şi metamorfozele progresive ale spiritului. Fără această înţelegere a alchimiei apropierea de Atalanta fugiens este o întreprindere în van.

Odată cu Renaşterea au apărut noi genuri literare, printre acestea fiind emblema, procedeu retoric care oferea noi modalităţi expresive alchimiştilor, totul sub semnul dictonului ut pictura poesis. În acest context trebuie înţeleasă scrierea  Atalanta fugiens în care Michael Maier aprofundează refelecţia sa alchimică asupra mitului Atalantei, cea care amîna căsătoria punînd pretendenţii la o probă a fugii în care doar Hippomene a învins! A învins printr-un şiretlic: ştiind că Atalanta nu poate fi întrecută la fugă, Hippomene a aruncat la picioarele ei trei mere de aur oferite de zeiţa Afrodita, culese din grădina Hesperidelor. Tînăra s-a aplecat pentru a culege merele, timp în care a fost întrecută, Hippomene dobîndind astfel dreptul de a o cere în căsătorie. Michael Maier şi, pe urmele sale, Dom Antoine-Joseph Pernety au realizat o sublimă extrapolare a discursului alchimic asupra povestirii mitologice. Aurul este singurul capabil să fixeze mercurul înţelepţilor. Pe lîngă aprofundarea exegezei alchimice a mitului Atalantei, Maier inovează propunînd cea mai mare lucrare iconografică de inspiraţie mitologică. Cuvîntul „simbolic” desemnează ştiinţa generală a simbolurilor, dar claritatea poate fi doar aparentă, avertizează Emilie Granjon, iar ambiguitatea vine din aspectul relaţional implicat de etimologia verbului sumballein, care înseamnă a reuni, a pune în contact, a întîlni, astfel simbolul stabilind un pod între simbolizant şi simbolizat, văzut şi nevăzut.

Astăzi multe definiţii deschid simbolul către alegorie, emblemă, semn, semnal, imagine, simptom, figură şi arhetip, iar acest antagonism semantic provine din natura legăturii care uneşte cele două părţi ale simbolului: un mod convenţional şi un mod analogic. Cîmpul alchimic este unul contradictoriu el lăsîndu-se greu descifrat; în 1984, Umberto Eco califica cîmpul semantic al cuvîntului „simbol” ca fiind o „pădure simbolică”, preluînd un frumos vers al lui Baudelaire („Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă”, Corespunderi). Emilie Granjon evocă toate încercările notabile de a surprinde natura simbolului şi de a-i contura un înţeles: Saussure, Hjelmslev, Peirce, Durand, Ricoeur; după acest excurs, autoarea caută să identifice modalităţile interpretative care răspund exigenţelor simbolicii alchimice examinate în gravurile din Atalanta fugiens. De ce este important un astfel de demers? Pentru că profanii neavînd cunoştinţe de hermetism urmează un traseu interpretativ pe un model convenţional. În paralel, profanul poate recunoaşte în cîteva imagini o corespondenţă analogică, alchimistul modalizînd simbolica sa după diferite niveluri de înţelegere. Sau, cum precizează autoarea, dacă anumite niveluri sînt impenetrabile, altele pot fi înţelese chiar de neofit, aici găsindu-se întreaga ingeniozitate a construcţiei simbolicii a limbajului alchimic, alchimistul jucîndu-se cu nivelurile de simbolizare. Care este miza cercetării propuse de Emilie Granjon? Ea caută să acceadă la sensul imaginilor, cu precădere a celor care par foarte codificate, numind „contexte de simbolizare” spaţiile narative puse în joc în procesul interpretativ. Dacă Eco definea alchimia ca o „semioză hermetică” dominată de deriva semantică pe care o numea „deriva hermetică”, Emilie Granjon insistă asupra diferenţei de glisare/alunecare semantică în percepţia unui iniţiat şi a unui profan: „În timp ce la profan, această alunecare operează o mişcare centrifugă care nu permite receptorului să apropie secretul care acoperă simbolica alchimică, la iniţiat, el participă la o mişcare centripetă permiţînd să se apropie de obiectul căutării alchimice”.

Cele mai multe cercetări făcute asupra imaginilor din scrierea lui Michael Maier semnalează exclusiv bogăţia iconică şi simbolică, frumuseţea iconografică, dar Emilie Granjon vrea să ducă analiza mai departe, să înţeleagă cum funcţionează simbolica alchimică, cum poate fi înţeles procesul de simbolizare a imaginii. Pînă la mijlocul secolului trecut, în domeniul studiului operelor de artă, funcţiona modelul în care opera era considerată ca un fapt de cultură. Odată cu apariţia artei non figurative, accentul interpretării s-a pus pe culoare, formă, spaţialitate, textură, apărînd şi un nou domeniu, cel al semioticii vizuale. Un domeniu care se circumscrie semioticii vizuale, fiind doar unul din aspecte, este cel al dimensiunii plastice a gravurii, „produsul unei relaţii intime între om şi materie, pentru că el decide să pătrundă în profunzimea ei pentru a-i da formă.” Gravura modalizează o variaţie cromatică oscilînd între alb şi negru, dar ea nu este mai puţin expresivă decît alte imagini, întrucît creierul asociază contrastele cu experienţe trăite la nivel senzorial. Cel mai mic element al unei gravuri este punctul; el se distinge prin stabilitate şi imobilitate, şi nu se identifică cu nici un mecanism gradual cum ar fi liniile graduale. În gravura I, prim-planul abundă în puncte care elaborează volumele şi reliefurile necesare sublinierii musculaturii, în vreme ce „paralelismul liniilor induce o regularitate ritmică expansivă în vreme ce întretăierea operează o dinamică centripetă. Dacă primul participă la o deschidere a cîmpului şi a suprafeţei, al doilea procedează la o reducere”.

Emilie Granjon elaborează o tipologie a iconicităţii: o iconicitate vizual-tipică normativă, o iconicitate vizual-tipică deviantă şi o iconicitate enciclopedică; prima se caracterizează printr-o adecvare perceptivo-cognitivă între semn şi obiectul său, iar exemplul ales este gravura XV, care înfăţişează un olar preocupat de munca sa („Să-ţi fie învăţătură opera olarului, care se compune din uscat şi umed”); al doilea tip este ilustrat de gravura XXVII („Cel care încearcă să intre fără cheie în Grădina Filosofilor este comparat cu un om care vrea să meargă fără picioare”), privitorul aflîndu-se în faţa unei disonanţe iconice, autorul folosind diferite strategii pentru a sublinia distanţa între perceptiv şi cognitiv, pentru a-l îndemna pe privitor să rezolve conflictul perceptivo-cognitiv; al treilea tip este cel al iconicităţii enciclopedice, modelul ales fiind gravura XXXIII care înfăţişează un hermafrodit („Cînd îi lipseşte umiditatea, această fiinţă bicefală/ Şi cu dublu sex, ia o înfăţişare funebră./ Ascunsă în noaptea întunecată, cere foc”). Aici, conflictul perceptivo-cognitiv este mai acut, creierul trebuind să opereze o lectură enciclopedică pentru a recunoaşte figura reprezentată: un corp, două braţe, două picioare, două capete, un falus, un sîn.

La întretăierea unei pluralităţi etimologice a legendelor şi povestirilor despre alchimie se află o filosofie, o artă şi o ştiinţă care captivează, farmecă şi în egală măsură neliniştete. „Sigur, scrie Emilie Granjon, alchimia nu se interesează pe nedrept de condiţiile umane, dar ea propune moduri operative transmutaţionale ale materiei care operează o schimbare atît materială cît şi spirituală”. În acest larg orizont trebuie aşezată cartea Atalanta fugiens, datorată lui Michael Maier, autor şi Mathieu Merian, gravor,  operă de o mare singularitate discursivă care respectă cadrele tradiţiei şi dă seamă de efervescenţa artistică şi filosofică a Renaşterii. Pentru a-i înţelege strategiile interpretative, Emilie Granjon a analizat tipul de simbolică folosită, a aprofundat condiţiile de semnificare simbolică a gravurilor, a teoretizat modalităţile interpretative ale acestei simbolici, oferind celor interesaţi un instrument conceptual prin care să vadă dincolo de imaginea oferită de gravură.