… ci toate le-ai rînduit cu măsură, cu număr şi cu cumpănă
Cartea Înţelepciunii lui Solomon 11, 20

Antică ni-e juneţea,
Dulci umbre şi mat umăr,
O, mîndră de fineţea
Ce s-a născut din număr!
Paul Valèry, Cîntarea coloanelor

Speculaţiile asupra numerelor şi cunoaşterea calităţilor lor simbolice sînt aspecte marcante ale esoterismului din timpuri străvechi, primele mărturii scrise datînd din epoca Egiptului faraonic. În Textele Piramidelor, proba „socotitului pe degete” este un moment esenţial al iniţierii în misterele celeilalte lumi. În faţa luntraşului, călătorul trebuie să facă dovada cunoaşterii mitice a numerelor; astfel el se identifică cu puterile divine şi poate calcula preţul trecerii. Multe texte vechi ale Egiptului evocă o adevărată metafizică a numerelor pe care niciodată nu le confundă cu cifrele: „Eu sînt Unul care devine Doi; eu sînt Doi care devine Patru care devine Opt şi rămîne Unul”, scrie pe un sarcofag al unui preot al lui Amon, din a XXII-a dinastie. Multe din textele vechi egiptene sînt imnuri închinate simbolicii numerelor: Unul se întrupează în Faraon, Trei este sinonimul gîndirii, al pantheonului organizat în triade, Patru este manifestarea provenită din Unul, patru sînt primele forme ale creaţiei, patru sînt coloanele care susţin cerul, patru sînt punctele cardinale, Şapte este simbol al plenitudinii, număr cu putere magică, şapte sînt camerele misterioase care permit accederea la lumina divină, Opt este numărul Ogdoadei, Nouă al Eneadei, iar Zece este sinteza.

Pitagora, bust, Museo Capitolino, Roma

Esoterismul occidental datorează o bună parte a inspiraţiei sale figurii legendare a lui Pitagora, reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, care nu de puţine ori a fost asemănat unui şaman oriental. În viziunea adepţilor săi, Pitagora nu era om, ci avea o natură intermediară între cea divină şi cea umană. Se spune că fiind în drum spre Siria, Mnemarchos şi Pythais, părinţii lui Pitagora s-au adresat Pitiei care le-a spus că Pythais „va naşte un copil care îi va întrece în frumuseţe şi înţelepciune pe toţi cei care au existat vreodată şi va aduce un foarte mare folos omenirii în privinţa tuturor aspectelor vieţii. (…) Nimeni nu ar putea însă nega, avînd în vedere naşterea şi înţelepciunea sa atît de felurită, că sufletul lui Pitagora a fost trimis printre oameni din porunca lui Apollo, căruia îi fusese mai înainte tovarăş sau de care fusese legat într-un alt fel încă şi mai strîns. (…) Acesta, crescînd, a devenit mai frumos decît toţi tinerii despre care aflăm din istorie şi chiar aidoma zeilor. După moartea tatălui său, Pitagora a crescut foarte mult în distincţie şi înţelepciune şi încă de tînăr era socotit de către cei în vîrstă vrednic de toată stima şi respectul. Cînd era privit sau cînd vorbea, îi atrăgea pe toţi şi oricui se uita la el îi apărea într-adevăr minunat, aşa că cei mulţi confirmau pe bună dreptate faptul că el ar fi fost fiu al zeului. Pitagora, încurajat de aceste păreri, de educaţia primită încă din pruncie şi de înfăţişarea sa zeiască, s-a străduit să se dovedească vrednic de aceste privilegii. Căuta desăvîrşirea prin venerarea divinităţii, prin învăţătură, printr-un regim de viaţă aparte, prin liniştea sufletească, prin dominarea propriului trup” (Iamblichos, Viaţa lui Pitagora).

Un astfel de portret, la care pot fi adăugate şi cele relatate de Apollonios şi de Porfir, nu putea să nu genereze şi o aură legendară care l-a înconjurat pe filosof încă din timpul vieţii; i s-au atribuit diverse lucrări şi poeme orfice, printre ele celebrele Versuri de aur, deşi tot mai mulţi istorici ai filosofiei susţin astăzi că Pitagora nu a scris nimic, amintitele versuri fiind o compilaţie tîrzie de la sfîrşitul antichităţii. Dezavuarea scrisului are legătură cu regula secretului care refuza orice devoalare în faţa lumii; pe de altă parte, confreria de la Crotona avea puncte comune cu orfismul prin iniţierile în rituri secrete, prin angajamentul de a păstra tăcerea asupra doctrinelor revelate, prin credinţa în nemurirea sufletului, prin unele interdicţii alimentare care ţineau de credinţa în posibilitatea reîncarnării într-un animal. Iniţierea pitagoreică impunea reguli stricte; după o atentă examinare a familiei, educaţiei şi caracterului postulantului, acesta era supus unei perioade de probă pe parcursul a trei ani; dacă era considerat demn  de a intra în confrerie, novicele era primit ca discipol exoteric, iar timp de cinci ani, în tăcere (echemitia) asculta lecţiile fără a-l putea vedea vreodată pe Maestru care vorbea din spatele unui voal; la sfîrşitul acestor ani de încercări fizice şi morale, novicele devenea discipol esoteric şi trecea de cealaltă parte a voalului, intra pe deplin în fraternitate.

Odată admişi în fraternitate, discipolii erau împărţiţi în clase în funcţie de valoarea fiecăruia, „căci nu era drept ca toţi să se împărtăşească în mod egal din aceleaşi învăţături de vreme ce nu erau identici ca natură. De asemenea, nu era drept ca unii să ia parte la toate expunerile cele mai alese, iar alţii la nimic”, scrie acelaşi Iamblichos. Astfel s-au constituit două clase: acusmaticii, pitagoriştii, îndrumaţi de Hippasos din Metapont, şi matematicienii, pitagoreicii, care lucrau asupra cunoaşterii adevărate, mathema, şi care erau îndrumaţi de Maestru însuşi. Dimensiunea enigmatică a învăţăturii orale a pitagoricienilor este inseparabilă de practica secretului, după cum separarea între ignorant şi iniţiat traduce pe plan cotidian separarea între două forme de limbaj, cel care se epuizează într-un sens imanent şi cel care trimite la un sens mai înalt, transcendent. Filosoful francez contemporan Jean-François Mattéi consideră că această separare în inima limbajului ne îndreaptă către o separare fundamentală care afectează realitatea însăşi, între domeniul lucrurilor sesizabile prin simţuri şi domeniul lucrurilor care ţin de raţiune, ceea ce Platon va teoretiza în Republica sub denumirile de „loc vizibil” şi „loc inteligibil”, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Jean-François Mattéi să afirme că pitagorismul este „matricea întregii filosofii posibile”.

Trăsătura originală a pitagorismului este suveranitatea Numărului, o mărturie grăitoare în acest sens fiind şi desele trimiteri la concepţia lui Piatgora asupra numerelor pe care le face Aristotel în Metafizica, sursa principală asupra pitagorismului antic. Pitagoricienii au divizat numerele în impare şi pare; primele erau limitate, finite şi determinate, cele din urmă erau nelimitate, infinite şi indeterminate. Pentru că totul este număr, devine posibil ca cele trei dimensiuni ale spaţiului să aibă o structură numerică finită; pitagoricienii identificau 1 cu punctul, 2 cu linia dreaptă, 3 cu suprafaţa, 4 cu volumul; adunate  (1+2+3+4=10), primele patru cifre constituie triunghiul sacru al Tetradei, sau Tetraktys, „sursa şi rădăcina naturii inepuizabile”. Fie numai şi aceste succinte notaţii despre Pitagora şi tot am înţelege de ce Aristotel, în lucrarea sa Despre filosofia lui Pitagora aminteşte disticţia păstrată ca un secret însemnat de discipolii săi: „dintre fiinţele raţionale unul este zeul, altul omul, iar cel de-al treilea se aseamănă cu Pitagora”.

Enigma „numărului nupţial”, din dialogul Republica de Platon, este considerat textul esoteric prin excelenţă al filosofiei antice. Pentru a stabili corespondenţa regimurilor politice şi a temperamentelor umane, în debutul cărţii a VII-a, Socrate invită Muzele să spună cum începu mai întîi vrajba. Buna cîrmuire a cetăţilor depindea, în opinia muzelor, de momentul fecundităţii şi sterilităţii neamului omenesc. Iată textul platonician: „Pentru o odraslă omenească, perioada este dată de primul /număr/ unde creşterile domină şi sînt prevalente, ele luînd trei intervale şi patru limite ale celor similare şi celor lipsite de similitudine, ale celor ce cresc şi scad, pe toate punîndu-le în evidenţă ca exprimabile şi raţionale unele faţă de altele. Radicalul epitrit al acestora, căsătorit cu cinciul, oferă două armonii, dacă e de trei ori mărit; una, egală, este mărită de un număr egal de ori, număr ce este de tot atîtea ori suta; cealaltă, formată din părţi egale sub un aspect, inegale sub altul, adică o sută de numere provenind de la diametrele raţionale ale cinciului, fiecare avînd lipsă o unitate, sau două unităţi, cînd provin de la diametre iraţionale; pe de altă parte, o sută de cuburi ale treiului. Întreg acest număr este geometric, fiind stăpîn pe aşa ceva – pe zămislirea mai bună şi mai rea; număr pe care, necunoscîndu-l, paznicii voştri vor uni mirese şi miri cînd nu trebuie. Atunci se vor naşte copii lipsiţi de o natură bună şi de o soartă bună. (…) Or, cîrmuitorii proveniţi dintre aceştia nu vor fi îndeajuns de buni păzitori spre a chibzui asupr araselor lui Hesiod, ca şi alor voastre – cea de aur, de argint, de aramă şi de fier”.

Aspectul misterios al acestui număr a fascinat comentatorii de la Proclus pînă la Edmund Zeller, James Adam, Marc Denkinger sau A. Diès, care au încercat să descopere, obscurum per obscuris, învăţătura sa secretă care nu se limitează la domeniul decăderii cetăţii. Numărul misterios personificat de Muze, stînjenind generaţii, trebuia să permită filosofilor să asigure fundarea unei cetăţi drepte; neîndoielnic că problema numărului platonician este pasionantă, dar nu trebuie uitată semnificaţia primitivă a mitului. Jean-François Mattéi revine la textul platonician nu pentru o nouă explicaţie matematică, ci pentru o interpretare filosofică unificată care să permită descifrarea intenţiei lui Platon situînd-o în economia generală a mitului. Trebuie cunoscută legea care guvernează fiecare perioadă a cărei durată variază după timpul vieţii destinat fiecărei specii. Generaţia zeilor este supusă „numărului perfect”, spun Muzele, iar generaţia oamenilor este supusă „numărului geometric”.

Toţi comentatorii moderni, unificînd indicaţiile lui Platon asupra calculelor ajung la acelaşi număr: 12 960 000, folosind mai multe formule de calcul: (36×36)x(100×100)=12 960 000; (3x4x5) la puterea 4=12 960 000; (48×100)x(27×100)=12 960 000. Acest număr este, în opinia lui Diès, geometric pentru că este construit în mod geometric, şi nupţial pentru că el conţine legea bunelor şi relelor naşteri şi regula bunelor uniri ale mirilor şi mireselor. Într-o serie de zece numere ideale, numărul cinci, sau pentada era cel nupţial, al căsătoriei, datorită proprietăţilor aritmetice de legătură; el unea în aceeaşi comunitate primul număr par, feminin, „diada indefinită”, 2, şi primul număr impar, număr masculin, 3, principiul imparităţii. Spre deosebire de generaţia umană, generaţia divină n u trebuie să se identifice cu vreun număr; A. Dies expune astfel principiul construcţiei enigmei: „Un număr misterios trebuie în mod natural să plece de la numerele triunghiului rectangular”; aşadar, numărul trebuie să pornească de la cifrele 3,4 şi 5, triunghiul fiind dominat de 5, ipotenuza sa.

Discursul muzelor arată cum nedreptatea se va naşte în sînul unei cetăţi care nu a ştiut să aplice legea numărului nupţial, or acest discurs urmează celui în care Socrate expune corespondenţa celor cinci regimuri politice şi celor cinci forme ale sufletului. „Poziţia strategică a mitului, susţine Jean-François Mattéi, dovedeşte deci ecoul etic pe care pentada îl face să răsune în sufletul omului, asigurînd tranziţia indispensabilă între descrierea cetăţii perfecte şi clasificarea celor cinci regimuri care se vor zămisli unele pe altele”.

Dacă în aparenţă numerele nu servesc decît la socotit, încă din vechime ele „au oferit o bază preferenţială elaborărilor simbolice. Ele exprimă nu numai cantităţi, dar şi idei şi forţe. Cum pentru mentalitatea tradiţională hazardul nu există, numărul de lucruri sau de fapte are prin el însuşi o mare importanţă şi chiar permite uneori, el singur, accesul la o reală înţelegere a fiinţelor şi evenimentelor”. (6) Credinţa în forţa expresivă a numerelor a generat de-a lungul timpului formule fără echivoc: „totul este potrivit după număr” (Pitagora), „numerele sînt învelişul vizibil al fiinţelor” (Saint- Martin), „Omul, cifră aleasă, cap august al numărului” (Victor Hugo). Numerele şi semnificaţiile lor spirituale au dat naştere unor comentarii în care legenda şi adevărul se împletesc într-o încercare de a descifra aspecte neînţelese ale existenţei. Numărul este unul din terenurile predilecte ale esoterismului şi francmasoneriei, dar este un teren pe care s-au exeresat şi numeroase încercări de a descifra totul prin număr, încercări care sînt însă departe de ceea ce prezenta şcoala pitagoreică.

Trei este un număr fundamental, exprimînd ordinea intelectuală şi spirituală; în toate marile tradiţii religioase el exprimă perfecţiunea divinităţii. Trei au fost magii care au adus Vestea cea Bună; trei erau în mitologia greacă stăpînii universului: Zeus peste cer şi pămînt, Poseidon peste ocean, Hades peste infern; trei sînt virtuţile teologale (credinţă, iubire, milă); trei sînt elementele operei alchimice (sulf, mercur, sare); trei sînt fazele existenţei (naştere, creştere, moarte). „Triada are mai presus de toate numerele o frumuseţe şi o splendoare aparte, în primul rînd fiindcă este prima care aduce la act potenţialităţile monadei – caracterul nepereche, perfecţiunea, proporţionalitatea, unificarea, limita”, scrie Iamblichos în Teologia aritmetici. Încă din antichitate numărul trei a fost considerat drept întoarcerea la unitate, eflorescenţă a unităţii, participînd la virtutea ei şi exprimînd pacea şi beatitudinea ei. De vreme ce aşa cum spunea Homer, „Totul a fost împărţit în trei”, acest număr nu putea fi ocolit de părinţii fondatori ai masoneriei: trei sînt coloanele care susţin templul (Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea), trei sînt obiectele aflate pe altar (Cartea legii sacre, echerul şi compasul), trei sînt călătorii şi purificările profanului în templu (proba aerului, proba apei şi proba focului), trei este cifra ucenicului mason.

Pentagrama, gravură de Cornelius Agrippa, De occulta philosophia libri, 1533

Numărul cinci evocă un bogat simbolism esoteric şi iniţiatic atît pentru ansamblul tradiţiei occidentale care coboară pînă la Pitagora, cît şi pentru celelalte culturi; cinci au fost cărţile sacre care transmit revelaţia lui Dumnezeu (Pentateuh sau Tora: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul); numărul cinci joacă un rol important ca principiul al ordinii, este numărul care reprezintă suma primului număr par şi a primului număr impar; el este semn al unirii, este numărul nupţial (pente gamos), număr al centrului, armoniei şi echilibrului. Sfînta Hildegarde din Bingen a dezvoltat o întreagă teorie a cifrei cinci ca simbol al omului, a manifestării plenare a omului ajuns la capătul evoluţiei biologice şi spirituale; omul este inscriptibil într-o pentagramă, elocvente fiind în acest sens celebrele reprezentări grafice datorate lui Cornelius Agrippa von Nettesheim şi lui Leonardo da Vinci. Pentada se bucura de o înaltă apreciere din partea filosofilor din vechime, mărturie fiind şi această afirmaţie a lui Magillos: „Pentada este schimbare, lumină, lipsă de vrajbă: schimbare fiindcă preface tridimensionalitatea în identitatea sferei, făcînd mişcare ciclică şi dînd naştere la lumină – de aceea, aceasta este şi lumină; şi este lipsită de vrajbă fiindcă îmbină tot ceea ce înainte se afla în dezacord, şi aduce laolaltă şi împacă cele două tipuri de numere”.

Pentagrama, steaua în cinci colţuri, desemnată şi sub denumirea de pentacul, pentalfa sau steaua înflăcărată este unul dintre simbolurile cifrei cinci despre care s-a scris foarte mult, mai ales că este vorba despre semnul de recunoaştere pe care îl foloseau membrii confreriei pitagoricienilor, signum Pythagoricum. Pentru Pitagora şi elevii săi, pentagrama era semnul sacru care simboliza armonia corpului şi al sufletului; pentru gnostici, numărul sacru era cinci corespunzător celor cinci elemente (lumina, aerul, vîntul, focul şi apa); alchimiştii vorbesc de chintesenţă (quinta essentia) cea care grupa cele patru elemente ale reprezentării antice a lumii (apă, foc, pămînt, aer) care trebuia completate de un al cincilea element, o esenţă originală, care exprima natura pur spirituală a spiritului universului: „Acest al cincilea element, care încoronează domeniul elementar de aici de jos, era reprezentat în apă prin delfin, în aer prin vultur, în foc prin pheonix şi pe pămînt prin om. Acest element trebuia să îmbrăţişeze pe fiecare din celelalte elemente şi în acelaşi timp să se situeze dincolo de ele. Reprezentarea grafică a acestei concepţii a chintesenţei este pentaclul”, afirmă Hans Biedermann în Enciclopedia simbolurilor.

În masoneria speculativă cinci este cifra companionului: cinci călătorii, simbolul stelei înflăcărate, rostirea numelor celor cinci stiluri arhitectonice (doric, ionic, corintic, toscan, compozit), a celor cinci simţuri sau numelor a cinci înţelepţi (Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus), cinci paşi, bateria din cinci lovituri, vîrsta calfei-cinci ani. Steaua înflăcărată este unul dintre cele mai comentate simboluri masonice; astfel, într-un catehism de la 1785 se afirmă că: „Steaua înflăcărată era în mijloc şi lumina centrul, de unde pleacă adevărata strălucire care iluminează cele patru părţi ale lumii. Steaua înflăcărată este emblema Marelui Arhitect al Universului care străluceşte cu o lumină pe care nu o împrumută decît de la sine.”

Filosofia şi cele şapte arte liberale, miniatură din sec. al XII-lea

Numărul şapte era venerat în antichitate ca unul al perfecţiunii, al încheierii şi al reînnoirii ciclice; şapte sînt zilele săptămînii, şapte sînt treptele desăvîrşirii, şapte sînt treptele cereşti, şapte braţe are candelabrul biblic, şapte este numărul artelor liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia), şapte sînt cerurile unde stau cetele îngereşti, cîte şapte stele compun Carul Mare şi Carul Mic, şapte este cifra Pleiadelor, şapte ani a durat construcţia templului lui Solomon, şapte preoţi cu şapte trîmbiţe, în a şaptea zi au dat ocol de şapte ori cetăţii Ierihonului, şapte sînt stelele care stau în dreapta Domnului, şapte scrisori sînt trimise celor şapte biserici vestind împlinirea vrerii lui Dumnezeu, şapte făclii de foc vestesc apocalipsa. Şapte simbolizează desăvîrşirea întrucît „fiinţa şi dezvoltarea omului, afirmă Eugen Bindel în Mistica numerelor, sînt strîns legate de numărul şapte, atît din punct de vedere gen eral cît şi din punct de vedere particular. Nimic nu face să se înţeleagă mai bine fiinţa umană decît operaţia de împărţire a lui şapte în două triade în mijlocul cărora se află un al patrulea membru. Căci şi în om există un element spiritual care formează centrul; acest element spiritual este format din esenţa sinelui, avînd de fiecare parte o triadă.”

În masonerie cifra şapte este asociată gradului de maestru, şapte ani fiind vîrsta acestuia; instrucţiile simbolice ale gradului de maestru scriu despre importanţa simbolică a numărului şapte amintind culorile spectrului solar sau gama muzicală; pentru autorii primelor instrucţiuni cifra trei reprezenta natura divină, iar patru natura psihică, reunirea lor în cifra şapte era considerată ca reprezentînd perfecţiunea. În opinia aceloraşi autori cele şapte trepte ale templului indică cele şapte arte liberale (gramatica, retorica, logica-trivium, aritmetica, geometria, muzica, astronomia-quadrivium); ele sînt treptele înălţării  către spiritualitate.

S-a scris mult despre un număr cunoscut mai puţin prin succesiunea de cifre şi mai mult prin frumoasa sa denumire: numărul de aur. Acest număr corespunde la ceea ce geometrii numesc împărţirea unei drepte în proporţie mijlocie şi extremă, el stabilind un joc de relaţii în aşa fel încît cea mai mică parte a unei linii este în aceeaşi relaţie cu cea mai mare ca relaţia dintre cea mai amre şi întreg. Din formula aritmetică rezultă numărul 1, 618033, echivalentul aproximativ al raportului între 3 şi 5. Un autor de neocolit cînd se aminteşe numărul de aur este Matila Ghyka, care scrie printre altele: „nu vom fi surprinşi să redescoperim secţiunea de aur ca un raport esenţial ce guvernează la fel de bine proporţiile liniare, plane sau solide în interiorul fiecăruia dintre aceste două corpuri, ca şi proporţiile care leagă între ele dodecaedrul şi icosaedrul înscrise în aceeaşi sferă sau în acelaşi cub”. Numărul de aur evocă echilibrul dintre a şti, a simţi şi a putea, este simbolul prescurtat al formei vii, al creşterii, este măsura generalizată. Pentru Kepler, divina proporţie sau secţiunea de aur era una din cele două bijuterii ale geometriei pitagoreice, cealaltă fiind teorema despre pătratul ipotenuzei. Într-o scrisoare a lui Paul Valèry către Matila Ghyka, devenită prefaţa ediţiei franceze a cărţii, scriitorul francez îşi mărturisea entuziasmul că în sfîrşit apărea o carte despre numărul de aur: „Ce poem reprezintă analiza lui Phi! (…) Însă acest număr nu trebuie utilizat orbeşte şi brutal. Trebuie să-l considerăm ca un instrument care nu se adaptează abilităţii şi inteligenţei artistului. Din contra! El trebuie să-l incite pe artist să-şi dezvolte calităţi şi aici este locul în care intervin proprietăţile atît de remarcabile ale Numărului de aur al Dvs.” Primul capitol („De la număr la armonie”) al Numărului de aur are ca motto versurile lui Paul Valèry: „Fiice ale numerelor de aur,/Întărie de legile cerului,/Peste noi cade şi adoarme/Un Dumnezeu de culoarea mierii.” (Cîntarea coloanelor)

Într-o butadă celebră, filosoful Bertrand Russell spunea că cel mai ciudat lucru referitor la ştiinţa modernă este întoarcerea ei la pitagorism. Armonia sferelor, dragostea de frumos, cîntarea proporţiilor şi echilibrului, armonia numerelor şi a cosmosului, secţiunea de aur sînt ramurile falnicului copac sădit de Maestrul din Samos. Dacă nu uităm lecţia lui Pitagora atunci vom înţelege profunzimea spuselor unui arhitect antic: „Acolo unde trecătorul nu vede decît o capelă elegantă…mi-am depus amintirea unei zile luminoase din viaţa mea. O dulce metamorfoză! Acest templu delicat, nimeni nu ştie, este imaginea matematică a unei fete din Corint… El îi reproduce cu fidelitate proporţiile particulare”.